joi, 23 iunie 2011

Miskolczy Ambrus. Cine salvează Mioriţa? Cîteva „locuri comune“ revizitate

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Cine salvează Mioriţa? Cîteva „locuri comune“ revizitate

Autor: Miskolczy Ambrus | Categoria: Eseu | 2 comentarii

Prima întrebare care se pune derivă chiar din titlu: de ce trebuie Mioriţa salvată? Răspunsul:Mioriţa, odată elogiată de romantici, este acum condamnată la moarte! Verdictul enunţat de Adrian Marino sună fără echivoc:Mioriţa trebuie jupuită... Nu merită să intentăm un recurs nici la „Europa“. Simpatiile mioritice anterioare au dispărut. După D. Deletant, balada exprimă fatalismul penibil şi dăunător, motivaţia crimei a fost invidia – o trăsătură caracteristică a românului, exploatată de sistemul comunist. Pentru un occidental, opina Ted Anton, păstorul este un nebun. Prima reacţie la această judecată unanimă ar fi o exclamaţie de tip Brînzovenescu: „E tare! prea tare! N-o iscălesc“. Nu este de negat nici faptul că orice istorie poate fi scrisă într-un mod comic şi, în această privinţă, în elogiile la adresa Mioriţei putem găsi un material bogat, de la Arghezi la Marin Sorescu, nemaivorbind despre metamorfozele Mioriţei, care ne permit să o regăsim pe plaiurile peisajului politico-literar în haine romantice, pozitiviste, metafizice, legionare, antonesciene, comuniste, existenţialiste şi masonice – întreţesute cu reveriile mitologice. De la mijlocul anilor 1930, treptat-treptat, meditaţiile mioritice ne conduc în lumea celulelor şi a torţionarilor. Deci, tragedia este cealaltă faţă a comediei. Procedeul cel mai just spre aprecierea discursului mioritic ar fi contextualizarea lui de la bun început. Imediat însă avem de-a face cu un caz unic în istoria transferului cultural. Istoria Mioriţei constituie un caz tipic în ceea ce priveşte jocul inter-influenţelor dintre beletristică şi folclor, pe de o parte, pe de altă parte, ea exemplifică funcţionarea mecanismelor de raportare dintre centru şi periferie în spaţiul european.
 
Discursul mioritic se compune dintr-o continuă serie a controverselor. Controversa actuală se desfăşoară în jurul autenticităţii baladei. Dilema este cvasichinuitoare. Ce este Mioriţa? Un rezultat al inspiraţiei individuale a lui Alecsandri sau o creaţie folclorică? Manolescu a decretat: „Mioriţa este capodopera lui Alecsandri, cu nimic mai prejos de Luceafărul eminescian“. Această revelaţie a lui Manolescu declanşează un anumit haos în panteonul literar. Opera unui poet minor este pusă pe picior de egalitate cu opera unui geniu. Călinescu l-a caracterizat astfel pe Alecsandri, or, acelaşi istoric literar a prezentat Mioriţa ca unul dintre miturile fundamentale ale literaturii române. Confuzia devine mult mai penibilă dacă ne referim la opinia lui Ion Diaconu, după care balada este un trucaj european. Or, Diaconu chiar a cutreierat prin Vrancea în căutarea formei originare, pe care a şi găsit-o, credea el, într-o variantă minoră. Pe de altă parte, neobositul Adrian Fochi a afirmat imposibilitatea de a regăsi vreodată acest geniu popular care a creat Mioriţa, opera în legătură cu care, mai înainte, tot el constatase că nici nu există numai în variantele sale. În opinia folcloristului, varianta de bază ar fi colinda din Transilvania, iar în studiul introductiv al monumentalei antologii a reliefat intervenţiile lui Alecsandri în Mioriţa clasică. Cu 20 de ani în urmă s-a şi descoperit prima varianta a colindului, datînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. La prima vedere, această descoperire aduce un argument în favoarea tezei caracterului artificial al Mioriţei clasice. Nu poporul creator şi depozitar al valorilor multiseculare, ci Alecsandri ar fi deci autorul. Dar această teză este invalidată de o culegere de folclor din anul 1843, realizată de preotul romano-catolic maghiar Petrás Ince János, din satul Cleja de lîngă Bacău. Textul este o variantă raţionalizată a baladei româneşti. Ciobanii ucigaşi sînt înlocuiţi cu tătari, momentul testamentului, inclusiv consolarea măicuţei bătrîne, este identic, în schimb, ceremonia căsătoriei a fost simplificată: „Ieri m-am însurat/ Cu sora soarelui,/ Nepoata pămîntului,/ Minunea lumii“. Identitatea momentelor semnificative este un argument decisiv în favoarea originii folclorice a baladei. Pratic s-a confirmat teza lui Fochi din prefaţa antologiei din 1964, conform căreia Alecsandri a fost numai stilistul sau şlefuitorul baladei. Într-un anumit sens se confirmă – practic – judecata pertinentă a lui Fochi, care a revenit mai tîrziu la exegeza baladei: Mioriţa este cîntarul nostru etic. Cu alte cuvinte: ceea ce se enunţă în baladă reflectă deontologia ştiinţei noastre.
 
Criteriile de cîntărire au fost şi rămîn aceleaşi ca şi în istoriografie: profesionalismul şi onestitatea (după vorba lui Lucian Boia). În perspectivă ştiinţifică, prezentarea discursului mioritic desacralizează eforturile de sacralizare a baladei. Elogiile cad iremediabil în desuetudine, uneori chiar în comic, şi se pretează la o critică ironizantă. După Karl Barth – cel mai mare teolog reformat –, toţi sîntem romantici, şi totuşi, paralela lui Alecsandri între Mioriţa şi Atala (romanul lui Chateaubriand) ni se pare artificială. Sfinţenia unirii omului cu moartea ar fi veriga de legătură dintre cele două opere. La o astfel de afirmaţie patetico-necrofilică, omul de astăzi reacţionează altfel decît contemporanii lui Alecsandri. Jules Michelet a fost încîntat, cu atît mai mult cu cît a primit o traducere de C.A. Rosetti în care Vrancea era localizată în Transilvania, vrînceanul era identificat cu un secui, şi prin urmare, istoricul francez cu bună-ştiinţă a politizat balada, transformînd intriga ei într-o reflectare a conflictului naţional din 1848. Astfel, în răstălmăcirea lui Michelet, doi unguri au ucis un român. În plan personal, pentru el balada a constituit o consolare şi l-a încurajat în elaborarea proiectului său naturist. Ca să ilustrez ce a însemnat acest proiect, aş atrage atenţia asupra faptului că volumele sale privind istoria revoluţiei franceze au rămas nevîndute, chiar dacă tirajul era redus la cîteva mii de exemplare, în vreme ce viitoarele lui cărţi naturiste (Marea, Muntele, Insecta, Pasărea) s-au vîndut în zeci de mii de exemplare. Acest succes marchează dezamăgirea din politică şi o revenire la natură. Mioriţa lui Michelet şi elogiul ei au anunţat această întorsătură a profetului politic, devenit profetul naturii. El celebra legăturile strînse ale omului cu natura. Naturismul său are un subtext cu un mesaj politic democratic, liberal, antidictatorial. Spontaneitatea naturii corespunde instinctului de libertate al omului. În acelaşi timp, Michelet a reprobat resemnarea presupusă a păstorului.
 
Istoria Mioriţei presupune aşadar şi instrumentalizarea baladei în scopuri politice. Dar în această istorie a Mioriţei regăsim corespondenţe transculturale între lumea franceză din anii 1850 şi lumea romånească din anii 1930. „Natura este un templu“, scria Baudelaire în poezia sa Corespondenţe, reluînd un „loc comun“ din epoca luminilor. Pentru Lucian Blaga, elementele nunţii mioritice au devenit metafore revelatoare care au transformat natura în templu, spaţiul mioritic exprimă o transcendenţă a istoriei care a permis o sublimare a sentimentului crizei ca un corolar al presimţirilor războiului mondial. Printr-un joc curios al sorţii, traducerea maghiară a lui Kádár Imre în ziarul clujean a contribuit la declanşarea extazului mioritic blagian. Citind textul maghiar, poetul romån a conştientizat profunzimea panteismului mioritic şi, suprapunîndu-l peste panteismul lui Novalis şi al lui Spinoza, a pregătit terenul pentru o nouă topografie sentimentală.
 
Blaga a redesenat topografia sentimentală a lui Alecsandri, pe de o parte, pe de altă parte, cu teza boicotării istoriei, a anunţat soteriologia lui Mircea Eliade. Prin gestul său, păstorul istoricului religiilor a revelat actul mîntuitor al creştinismului cosmic şi a găsit antidotul la teroarea istoriei. Astfel se explică programul lui Adrian/Orfeu dinÎn curte la Dionis: poezia este şi o tehnică politică, numai ea „ne poate mîntui, mai poate schimba omul“...
 
Eforturile de a schimba omul ne duc pe apele tulburi ale istoriei. Viziunea lui Eliade este o viziune funcţionalist-programatică. Păstorul lui prefigurează prototipul omului modern în căutarea leacului tămăduitor împotriva antropologiei pesimiste a existenţialismului, el a făcut alegerea necesară, conform programului existenţialist, şi a găsit sensul necesar. Iată a treia cale, între opţiunea sovietică a lui Sartre şi cea antipolitică, a omului răzvrătit al lui Camus. Această grilă de lectură se justifică prin titlul cărţii lui Eliade, în care şi-a făcut apariţia studiul său mioritic. Titlul cărţii, De la Zalmoxis la Genghis-Han, ne trimite spre lumea noastră terorizată de istorie, şi aici Genghis Han, nemenţionat în carte, ipostaziază pericolul angoasant al Uniunii Sovietice care pîndea lumea occidentală. Faţă de această angoasă existenţială modernă şi istorică, funcţionalismul folcloristic şi sociologic a descoperit în Mioriţa un efort anistoric împotriva angoaselor arhaice. Reprezentanţii acestui din urmă curent sînt muzicologul Constantin Brăiloiu, sociologul Henri H. Stahl şi folcloristul Adrian Fochi. Exegezele lor conţin un lucru foarte simplu: Mioriţa este un act de destrigoizare. Nunta feerică a păstorului este o nuntă obişnuită a mortului, motiv internaţional cunoscut, dar în forme poetice dublate de lirism lamartinian şi cu elemente simbolizante. Fiecare dintre cele trei analize majore include un caracter contrastiv. În 1946 (în Elveţia), Brăiloiu, în contra necrofiliei interbelice cu coloratură fascistă, a enunţat că, în Mioriţa, este vorba despre un act de apărare a vieţii şi nu de delirul morţii. Antologia lui Fochi reprezintă un efort de escapism dintr-o lume comunistă care prostitua şi folclorul. Stahl a militat împotriva curentelor naţional-comuniste de a instrumentaliza viziunea lui Blaga şi Eliade. Eseurile sale critice, chiar şi nereeditate, vor rezista timpului şi ele formează, probabil, singurul act autentic intelectual de rezistenţă anticomunistă.
 
Personal, nu pot să nu admir genialitatea lui Eliade, prin care a introdus factorul mioritic în comedia sa divină pe ruinele spaţiului mioritic al comediilor noastre umane. Napoleon în retragere a constatat un adevăr de toate zilele: de la sublim la ridicol nu este decît un pas. În această idee, volumul impunător al lui Adrian Fochi include un moment comic. Prefaţatorul volumului nu este altcineva decît acelaşi Pavel Apostol (=ErdŒs Pál), care a contribuit la mazilirea fostului său profesor Lucian Blaga. După căderea Anei Pauker, şi el a trebuit să-şi suspende apostolatul, avînd parte de experienţele din infernul închisorilor. S-a purificat însă prin prefaţa scrisă la volumul lui Fochi. Cine cunoaşte obiceiurile editoriale comuniste sesisează imediat că această prefaţă era un fel de salvconduct care a garantat caracterul corect din punct de vedere ideologic al antologiei. Să nu uităm căMioriţa, la începutul anilor ’50, a fost interzisă ca să nu lezeze sensibilităţile sovietice. Intelectuali ca O. Ghibu sau V. Eftimiu, cu demagogia lor antifatalistă, au pregătit deja terenul cînd, în timpul războiului, au insistat asupra eliminării baladei din lumea manualelor. Faptul că variantele maghiare ale Mioriţei au fost publicate s-a constituit într-un îndemn spre reabilitarea baladei, susţine Ion Filipciuc. Astfel, soarta Mioriţei era legată de oscilaţiile politice conjuncturale. Dar, dincolo de această istorie evenimenţială, se conturează formele paradigmatice ale transferului cultural dintre centru şi periferie, bine definite sub aspect temporal şi spaţial. Discursul mioritic revelează deontologia dialogului cultural dintre entităţi şi sisteme socio-politice. Periodizarea acestui proces se caracterizează prin superpoziţierea anumitelor curiozităţi care nu sînt gratuite deloc.
 
Perioada eroică şi iniţială stă sub semnul romantismului. E vorba despre o receptare pozitivă. Resursele centrului occidental s-au epuizat treptat-treptat. Cultul folclorului începe cu Osian. Michelet a şi evocat Borderlandul scoţian cînd a antamat reveriile sale asupra folclorului românesc. Într-un mod paradoxal, Prosper Mérimée – falsificatorul baladelor sîrbeşti – i-a şi pus o întrebare lui Alecsandri privind autenticitatea baladelor româneşti. Dar folclorul românesc al lui Alecsandri, pînă în anii ’60, are o presă bună în Occident. Între timp, a avut loc o întorsătură. S-ar putea vorbi de un efect Dracula. Tot ce e teribil, angoasant se proiectează în zonele periferice. Receptarea pozitivă i-a cedat locul ei principal receptării negative. Reacţia periferiei ar fi o autarhie culturală dublată de receptarea influenţelor negative şi de un refuz negativ, şi anume refuzul viziunii universalist-liberale, deci o receptare selectivă a tendinţelor particulariste. „Închidere ca deschidere“ este formula lui Noica, a filozofului care a stăruit asupra traducerii Spaţiului mioritic a lui Blaga în limbile occidentale şi care în acelaşi timp, a şi suferit de un anumit mioritism, cînd a introdus substantivul şi conceptul mioritic în analogia conceptului politic, ceea ce înseamnă ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat. Mioriticul a desemnat o viziune specifică a lumii, dar el ar fi împiedicat împlinirea gîndirii filozofice româneşti, de aceea numai cu rezerve a fost integrat în Sentimentul românesc al fiinţei. După ce s-a restabilit unitatea centrului european prin alianţa franco-germană, s-a cristalizat un reflex de refuz pozitiv, anume că lumea occidentală a receptat o mulţime de momente gnostice şi mitologizante din opera refugiaţilor români, momente care nu au trecut pragul de toleranţă al valorilor standardizate. Sub semnul acestui comportament, Eliade şi Cioran au atins o popularitate nebănuită pînă la democratizarea Europei Orientale. Dar în măsura în care s-a apropiat sfîrşitul comunismului, s-au deschis dosarele trecutului „deochiat“. Mitul mioritic al lui Eliade a fost etichetat ca un mit legionar. Performanţa lui Cioran era perfectă, dar preţul ei era schimbarea la faţă: reprezentantul revoltei gnostice, pentru care Mioriţa era un blestem, a devenit cu timpul o figură mioritică.
 
Ce va fi cu Mioriţa? Nu ştiu dacă speculaţiile filozofice şi mitologice actuale vor rezista timpului. Un istoric nu poate să fie decît un profet à rebours. Sînt convins că trecutul Mioriţei va rămîne mai glorios decît este prezentul, cu condiţia să îi redescoperim pe scriitorii clasici. După Cioran, ei sînt în general plictisitori, cu excepţia lui Rousseau. Nu întîmplător, acesta s-a desemnat pe sine însuşi ca fiind un „păstor extravagant“. Sce-nariul istoriei umane este pentru el o decă-dere. Căderea în păcat începe cu naşterea proprietăţii private. Pornind de la un păcat originar, Rousseau gîndea biblic, ca şi Freud, care a regăsit acest păcat în complexul lui Oedip. După Adrian Marino, nici un animal de genul Mioriţei nu se găseşte în imaginarul occidental. Or, în realitate, se găseşte. El se cheamă ţap ispăşitor. René Girard – poate cel mai mare teolog al zilelor noastre – a regăsit resortul comportamentului uman în dorinţa mimetică. Omul rîvneşte la bunul semenului său. Astfel se naşte rivalitatea mimetică, iar haosul dorinţelor ne ameninţă cu un război civil general, pînă cînd exterminarea ţapului ispăşitor nu redirecţionează toate pasiunile şi tensiunile. Mioriţa se situează în acest mare context al istoriei umane. Occidentalul – pentru care Mioriţa este o nebunie – nu mai este familiarizat cu trecutul său occidental, a căzut din contextul acestuia. Romanticii entuziasmaţi de Mioriţa erau cititori şi urmaşi ai lui Rousseau. Ei au primit de la maestrul lor şi o lecţie despre cum poţi savura esteticul. Iată ce se poate citi în romanul Julie ou la nouvelle Heloïse: „Quelquefois les vendangeuses chantent en choeur toutes ensemble, ou bien alternativement à voix seule et en refrain. La plupart de ces chansons sont de vieilles romances dont les airs ne sont pas piquants; mais ils ont je ne sais quoi d’antique et de doux qui touche à la longue. Les paroles sont simples, naïves, souvent tristes; elles plaisent pourtant“. Dar înduioşarea sentimentală, reprodusă şi de Michelet, cedează locul reflecţiei: „La nature a tout fait le mieux qu’il était possible; mais nous voulons faire mieux encore, et nous gîtons tout“. Nu aşa se întîmplă şi cu Mioriţa? În imaginarul occidental, se găseşte omul lui Rousseau: „Omul care gîndeşte este un animal depravat“. Mioriţa şi exegezele ei ne vorbesc despre depravarea omului sau, altfel spus, despre istoria umanităţii. Şi, vorbind cu demagogia cuvenită, sper că Mioriţa, în tovărăşia lui Petrás Ince şi în cea a lui Jean-Jacques Rousseau (alias Janălău din Roşava, din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu), poate să fie salvată, fiindcă, cine ştie? ea poate să fie cîntecul de lebedă al umanităţii.

––––––––––––––––––––––
Miskolczy Ambrus este un istoric maghiar, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, membru al Catedrei de limbă, civilizaţie şi literatură română de la Universitatea din Budapesta. Editează o publicaţie trilingvă, alăturînd diverse studii istorice româneşti şi maghiare în original şi în traducere şi însoţindu-le cu contribuţii din istoriografia internaţională.

Niciun comentariu: