| Victor STIR. România şi Ungaria, “împreună” spre liman?

Joi, 29/12/2011 - 12:26

| Victor STIR

România şi Ungaria, “împreună” spre liman?

Când am auzit întâia dată despre proiectul interbelic de a se realiza o uniune româno-maghiară sub coroana României, ni s-a părut absurd conţinutul unei astfel de istorii având în spate o adversitate istorică seculară din care s-au “sedimentat” în mintea unora şi anumite idei despre incompatibilitatea celor două “spirite” naţionale, maghiarii mai aspri şi mândri, iar românii mai molcomi şi cu izbucniri de orgoliu la modul că, de fapt, dâmboviţenii acelei vremi nu ar fi vrut să împartă coroana lor regală cu Budapesta. Azi se vorbeşte destul de rar despre ideile care au început să încolţească în 1919, după înfrângerea Ungariei în primul război mondial, după pierderea teritoriilor străine având populaţii care s-au alipit la popoarele de la care proveneau provinciile maghiare anexate. Partizanii maghiari ai ideii au fost Bethlen, Banffy, Teleki şi Horthy Miklos, ajuns guvernator al Ungariei tocmai prin intervenţia armatei române pentru eliberarea Ungariei de Republica Socialistă instaurată de Bela Kun.

În decursul celor douăzeci şi ceva de ani au fost luaţi în calcul, ca purtători de coroană ai uniunii, regii Ferdinand şi Carol al II-lea sau principele Nicolae al României. Chiar dacă exista un proiect maghiar îmbrăţişat şi de o parte dintre membrii clasei politice româneşti, la vreme, azi pare destul de fantezist în forma în care putem percepe acum o structură statală a acelei vremi, “legată” de coordonatele ficţiunii politice. Ceea ce nu s-a realizat în trecut, este în mod paradoxal realizat parţial acum, în cadrul Uniunii Europene, când graniţa dintre cele două ţări este aproape formală, când se pot cumpăra de către cetăţeni proprietăţi de ambele părţi ale frontierei. S-ar putea crede că resursele româneşti şi “chiverniseala” maghiară puse laolaltă ar da câştig unei cooperări în care statele să-şi conjuge până spre identitate eforturile, pentru învingerea actualei crize. Se crede că austeritatea românească îngăduită de disciplina românească ar putea fi benefică şi pentru Ungaria, mai înceată în “ajustarea” standardului de viaţă în cadrul restructurării bugetului pentru reducerea cheltuielilor. Chiar dacă aparent există premise pentru înfăptuirea unei structuri monolit, o structură de tipul celei dorite de Ungaria după primul război, când era într-un fel rănită de pierderea poziţiei dinainte, nu numai că nu ar avea sorţi de izbândă, dar nu mai este deloc credibilă, situându-se în perimetrul ficţiunii pure. Mersul spre liman al celor două ţări s-ar putea optimiza printr-o cooperare economică, însă “atingerea” structurii politice este foarte gingaşă, întrucât, deocamdată, rolul statului se dovedeşte extrem de puternic, nu ştim dacă nu cumva şi din pricina meandrelor, a paşilor ezitanţi pe care Uniunea Europeană îi face deocamdată. A vorbi despre o uniune româno-maghiară acum, sună ca un banc care îi pot binedispune atât pe români, cât şi pe maghiari înaintea Revelionului.