Minorităţile naţionale în România interbelică
Prof. Univ. Dr. Petre Ţurlea
Note privind poziţia lui Nicolae Iorga
În România de după 1918, integrarea minorităţilor naţionale în viaţa Statului era o problemă dificilă. Mai ales în legătură cu unele minorităţi - precum aceea a ungurilor sau a bulgarilor -, situaţia era agravată de permanentele îndemnuri la nesupunere civică, la încălcarea legilor şi chiar la revoltă, venite dinspre Ungaria şi Bulgaria, scopul fiind revizionist. La fel se întâmpla şi cu ruşii şi ucrainenii din răsărit, întărâtaţi de URSS.
În Transilvania situaţia era cea mai gravă. Aici, dacă germanii au acceptat imediat, şi sincer, formarea României Mari, ungurii au considerat actul Unirii şi recunoaşterea ei prin Tratatul de la Trianon ca pe o lovitură nedreaptă, o injustiţie istorică, tendinţa generală fiind aceea de a-i considera pe români ca inamici.
La început, majoritatea ungurilor angajaţi în instituţii de Stat au refuzat să depună jurământul de credinţă României, au refuzat să înveţe limba română deşi aceasta era oficială, au acuzat mereu autorităţile române de tratament discriminatoriu, înaintând nenumărate plângeri Societăţii Naţiunilor, chemând personalităţi occidentale în Transilvania pentru a constata relele tratamente. S-au adăugat foarte multe acte de violenţă, cu autori unguri şi victime dintre români, mergând până la asasinat. Despre toate acestea, Nicoale Iorga (foto) era informat permanent prin scrisori de la diverse persoane particulare şi prin rapoarte ale unor instituţii ale Statului, istoricul ocupând o perioadă funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Faţă de aceste fapte antiromâneşti, Iorga şi-a prezentat poziţia în ziarul său „Neamul Românesc”, în Parlament, la Academie, în diverse conferinţe publice, la Universitatea Populară din Vălenii de Munte.
O oglindă fidelă a atitudinii minorităţii maghiare, şi mai ales a conducătorilor ei, faţă de Statul Român este făcută în notele şi rapoartele Siguranţei şi Poliţiei. La 14 mai 1920, subinspectorul general al Siguranţei din Transilvania raporta Direcţiei Siguranţei Generale de la Bucureşti: „Guvernul maghiar lucrează cu toată energia la răsturnarea ordinei în Ardeal, pentru a demonstra Conferinţei de Pace că România Mare cu hotarele ei actuale este un stat artificial în care nemulţumirile cresc şi se sporesc zilnic. În scopul acesta, de un timp încoace s-a început o campanie furioasă în presa din Budapesta contra noastră. Aceasta pentru a ţine vie ura populaţiei maghiare contra noastră”. Tot anul 1920, s-au trimis la Bucureşti asemenea rapoarte. În 1921, au fost şi mai multe. În cel din 10 aprilie 1921, trimis de Poliţia din Oradea, se prezentau actele îndreptate „contra Neamului şi Statului nostru” de către elevii şi profesorii maghiari, de către clericii şi funcţionarii maghiari din judeţele Bihor, Satu Mare, Sălaj, Maramureş. „Ungurii din această margine - se scria - au fost crescuţi cu o mentalitate cu totul anormală. Şi, de la început au dovedit făţiş o atitudine ostilă Neamului şi Statului românesc. Au folosit toate mijloacele şi prilejurile ca să împiedice închegarea şi consolidarea Statului Român. […] Profesorii şi elevii deopotrivă se unesc pentru a-şi manifesta ura lor. În noi, organele Statului Român, nu văd altceva decât călăii patriei lor prăbuşite. Ura e atât de adâncă, încât o traduc şi în viaţa privată, întrerupând atingerea socială cu românii şi cu acei unguri care au trecut în slujba Statului Român, cu cari înainte trăiseră în prietenie. […] În bisericile lor, publicul unguresc în lacrimi şi în hohote de plâns cântă la fiecare liturghie, cu mic, cu mare, cu tineri, cu bătrâni, Imnul unguresc şi rugăciune pentru Ungaria. Episcopii lor, de asemenea, reprezintă aceeaşi mentalitate […], îndeamnă la opunere şi rezistenţă”. Aceeaşi atmosferă şi în centrul şi estul Transilvaniei. O prezenta Biroul de Contrainformaţii al Marelui Stat Major, în adresa către Ministerul Instrucţiunii Publice din 29 mai şi în cea din 16 iulie 1921. În politica ungurească, şovinismul era stindardul tuturor curentelor, de la extrema dreaptă precursoare a fascismului horthyst, la extrema stângă bolşevică; ura împotriva românilor îi unea.
Imediat după război, o intensă campanie propagandistică antiromânească a încercat să influenţeze în favoarea Ungariei Conferinţa de Pace, iar apoi să determine revizuirea hotarelor hotărâte la Trianon. O serie de personalităţi occidentale au fost atrase la ideea revizuirii. Între acestea şi francezul De Monzie (deputat), care a înaintat Parlamentului de la Paris o cerere în acest sens, publicându-şi argumentele în „Le Matin”: „Ungaria micşorată e în pericol şi e un pericol de război în Balcani. […] Plenipotenţiarii noştri obosiţi au trasat harta absurdului”.
Nicolae Iorga era la curent cu toate acestea. Şi-a afirmat deseori atitudinea democrată privind tratamentul ce trebuia aplicat minorităţilor naţionale în România Mare, dar şi ferma condamnare a încălcării legilor, a actelor distructive ale minorităţilor. Lui De Monzie îi răspundea într-un ziar din Cluj[[1]]: „De o bucată de vreme, călători streini se abat prin Ardeal. Privesc, ascultă, adulmecă, se duc. Unii se amestecă făţiş în rosturile noastre publice; o administraţie fără conştiinţă şi demnitate se pleacă adânc, ca un valiu turcesc din vechiul regim înaintea unui secretariu de consulat englez în călătorie de inspecţie în numele Europei. Ce-i aduce, ştim. Sunt plângeri pe care nu le vedem, dar le bănuim. „Valahii” se poartă rău în Ardeal, administrează prost, părtenesc. Clauza minorităţilor să li se aplice! Să vie oamenii civilizaţiei ca să vadă de ce sunt capabili sălbatecii! […] La întoarcere, cutare intelectual englez ne denunţă la Londra; d. De Monzie cere Camerei franceze să corecteze un tratat nedrept. […] O mie de ani au stat valahii ăştia supt cisme şi supt copite. Ca nişte câini au fost ţinuţi la uşa stăpânilor. Acuma, însă, lucrurile s-au schimbat. Scriptura s-a împlinit: s-au coborât din scaun cei puternici şi s-au ridicat cei umili. Şi ce răzbunare cumplită s-ar fi putut aştepta! […] Şi iacă, „valahul” sălbatec n-a sucit gâtul la un pui de găină. Şcolile funcţionează, cetăţile bisericeşti sunt înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filer amendă pentru că ne tratează de simpli „ocupanţi”; revistele şi ziarele lor au avantajii cari lipsesc publicaţiilor noastre. […]Judecătorii judecă în ungureşte. Şi chitanţa care ţi-o dă domnişoara de la Poştă, căreia a trebuit să-i vorbeşti ungureşte, e tot în limba dumnealor. Şi aşa fiind, le spunem prietenilor noştri că mai mult nu putem, decât doar să dăm înapoi ceea ce e al nostru”. Istoricul făcea un comentariu amar şi pe tema proiectatului Tratat franco-ungar: „De aici rezultă două învăţături: să ne ferim zilnic de duşmanii pe cari-i avem şi în mijlocul prietenilor noştri celor mai iubiţi şi, totuşi, să ne gândim la momentul când s-ar cere puterilor noastre să ne apere singure”[[2]]. Constatarea că trebuie să ne bazăm în primul rând pe puterile noastre o mai prezentase odată: „Un popor care ştie singur să ia toate măsurile pentru a se apăra cum şi cât poate, stă mai bine, incomparabil, decât unul care face crima faţă de sine de a se răzima numai pe alianţele ce a ştiut să-şi dobândească”[[3]].

Atmosfera antiromânească a fost şi mai inflamată de hotărârea introducerii în programa şcolară, între materiile ce trebuiau obligatoriu studiate, şi limba română, în iulie 1919.[[4]]. A urmat Ordinul Consiliului de Miniştri 1674/1920, prin care tuturor funcţionarilor publici care nu ştiau limba română li se dădea un an pentru însuşirea ei; dacă nu reuşeau sau nu voiau, îşi pierdeau posturile. Secretarul general al Justiţiei din Ardeal, dr. A. Marta, propunea, la 23 august 1920, înfiinţarea unor cursuri de limba română „la a căror cercetare să fie obligaţi toţi funcţionarii care nu vorbesc româneşte”. După aprobarea primului ministru, Al. Averescu, la 5 ianuarie 1921 Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor hotăra: pe lângă fiecare şcoală secundară şi medie „din ţările române surori” se vor deschide, pentru funcţionarii publici, administrativi şi judecătoreşti, cursuri de limba română; se ţineau în fiecare seară; profesorii care predau erau plătiţi de către Stat; manualele urmau să fie procurate de Casa Şcoalelor. În acelaşi sens, au existat şi iniţiative particulare, ca aceea de la Oradea[[5]].
Obligativitatea predării limbii române în toate şcolile, inclusiv cele minoritare, ca materie de studiu, şi mai ales obligativitatea cunoaşterii limbii române de către angajaţii la Stat, deşi erau cerinţe normale pentru funcţionalitatea societăţii, au fost mulţi ani teme de incitare a minorităţilor împotriva României Mari. S-a adăugat rezistenţa la predarea Istoriei Românilor şi a Geografiei României în limba română. În condiţiile acestea, Nicolae Iorga a încercat să faciliteze relaţiile dintre români şi minoritari, pornind de la ideea că doar o bună cunoaştere reciprocă poate înlătura izolarea. A considerat că Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, pe care o înfiinţase în 1908, oferea cadrul unei asemenea cunoaşteri în plan cultural; tot aici se putea asigura şi învăţarea limbii române. Astfel, s-au constituit două elemente de atragere a minoritarilor. La început au venit mai ales pentru învăţarea limbii române; cu timpul, au venit şi datorită mediului cultural deosebit de aici.


Chiar şi în discursul de deschidere a primei ediţii interbelice a Universităţii Populare, în 1921, Nicolae Iorga prezenta şi dorinţa sa de a-i atrage pe minoritari: „Ne gândim şi la aceia pe cari ca în patria lor i-am găsit în aceste provincii (unite) şi a căror cultură ni e necesară pentru întregirea propriei noastre culturi, dar înainte de toate pentru pacea şi buna înţelegere naţională în acest Stat. Dorim să li ţinem la dispoziţie tot ce-i poate introduce în sufletul unui popor pe care au şi tot interesul să-l cunoască în ceea ce are, poate şi vrea cu adevărat. Pot fi siguri de respectul cuvenit sufletului lor de care nu înţelegem a ne atinge decât pentru a-i merita iubirea”[[6]].

Tema atragerii minorităţilor a figurat în toate discursurile de deschidere a Universităţii până în 1940. În 1924, Nicolae Iorga li se adresa: „Noi nu căutăm să vă câştigăm, concetăţeni saşi şi unguri, pentru a fi ceea ce nu sunteţi şi ceea ce aveţi datoria să nu fiţi. Aveţi întâia datorie de a fi credincioşi naţiei voastre, s-o iubiţi în tot trecutul ei, în binele şi în nenorocirile ei. […] Cetăţeni, însă, aveţi datoria de loialitate. […] Noi suntem aici pentru a ne înţelege. Dar înainte de toate, pentru a ne iubi, câtuşi de puţin pentru a ne urî”[[7]]. În 1925, afirma că minoritarii au fost chemaţi la Vălenii de Munte, unde „le deschidem larg visteria trecutului nostru, le facem cunoscut cu dragoste, dar fără pretenţii, tot ce cuprinde sufletul acestui popor, şi, înainte de toate, le declarăm cu toată sinceritatea că noi înţelegem oricare alt suflet naţional: îl respectăm şi în datoriile şi în aspiraţiile lui. Dacă noi pretindem a fi lăsaţi ceea ce suntem, tot aşa dăm voie oricui să rămână - cu credinţă faţă de patria comună - ceea ce Dumnezeu i-a făcut pentru a reprezenta în altă formă aceeaşi cultură generală a omenirei creiată din aceste glasuri deosebite cari isprăvesc totdeauna prin a se armoniza”[[8]]. În 1934, în cartea sa autobiografică - O viaţă de om. Aşa cum a fost, ed. 1981, vol. III, p. 168-169 - Nicolae Iorga se arăta foarte mulţumit de venirea minoritarilor la Universitatea de la Vălenii de Munte: „M-am gândit că ar fi o faptă în adevăr de folos dacă li s-ar vădi (minoritarilor) că suntem şi altceva: un popor primitor şi bun, gata de înţelegere, care se lipeşte uşor de inima străinului, şi că stăpânim o cultură adevărată, pe care am adunat-o, frământat-o şi organizat-o cu multă trudă şi cu o deosebită inteligenţă de-a lungul unor veacuri pline de cele mai mari primejdii şi de cele mai grele suferinţi. M-am întrebat dacă o întâlnire de câteva săptămâni cu ungurii, cu saşii, cu secuii de la noi, arătându-ne şi nouă ce mari calităţi, demne de imitaţie, au conlocuitorii noştri, n-ar contribui să creieze alte legături, de ordine morală, decât aceia a simplei prezenţe materiale în aceeaşi ordine de Stat. Am văzut aşteptările mele împlinite, mai ales în primii ani, când pentru cele ce se puteau vedea şi dobândi în aceste cursuri, felurite, cu o bogată participare de conferenţiari, s-a arătat recunoaştere şi recunoştinţă”.
Chemarea minoritarilor la Vălenii de Munte a stârnit ecouri pozitive în presa acestora din Transilvania; puţine au fost vocile critice. După ediţia Universităţii Populare din 1922, un participant ungur, dr. Dezideriu Burger din Satu-Mare, publica o relatare detaliată, corectă şi chiar entuziastă, în ziarul „Szamos”: fuseseră la Universitate cursanţi maghiari din Târgu-Mureş, Oradea, Petroşani, Odorhei; în primul rând, pentru a-şi întregi cunoştinţele de limba română. Dintre cursanţi era remarcat dr. Kadar, profesor la Târgu-Mureş, care se integrase şi în programele artistice. Concluzia ziarului sătmărean: „Domnul Iorga se ocupă mult de problema naţionalităţilor şi în această privinţă observăm că, dacă am putea găsi şi la potentaţii de acasă atâta răbdare şi înţelegere ca la acest mare român, atunci am fi cu mult mai înaintaţi pe calea înţelegerii şi, fireşte, şi a consolidării Ţării”[[9]]. Asemenea aprecieri au venit în toată perioada interbelică. Iată una de la sfârşitul acesteia: la 19 iulie 1938, Szasz Arpad, profesor din Zalău, scria lui Nicolae Iorga că va publica un studiu despre Universitatea Populară; „Am ferma convingere că din atmosfera de frăţească iubire a Vălenilor vor răsări zorile unei mai bune înţelegeri între români şi minoritarii unguri, care, în naţionalismul predicat aici nu trebuie să vadă - cum, foarte bine aţi spus într-o oră de curs - o campanie îndreptată împotriva lor” [[10]].
Exista şi o anumită rivalitate între cursanţii diferitelor minorităţi naţionale. Expresie a acesteia, în 1924, ziarul „Keleti Ujsag”, Oradea, susţinea că participanţilor unguri li s-a dat mai puţină atenţie decât altor minoritari („Keleti Ujsag”, nr. din 9 august). Ziarului maghiar îi răspundea ziarul „Adevărul” din Bucureşti (nr. din 16 august): La Vălenii de Munte fuseseră unguri, saşi, ruşi; toţi au fost trataţi cu mare atenţie. Cel mai interesant: chiar în ziarul care lansase acuza neadevărată, „Keleti Ujsag”, s-a publicat o replică documentată, semnată de către unul dintre cursanţii maghiari - Havanyi: „Dintre minoritarii din Ardeal noi (ungurii) am participat cei dintâi la cursurile Universităţii Populare, atât ca ascultători, cât şi conferenţiari. Primirea ce ni s-a făcut nu a fost numai călduroasă şi prevenitoare, ci a fost chiar strălucită, şi ospitalitatea poporului român şi personalitatea domnului Nicolae Iorga, care judecă obiectiv şi înţelege sufletul minoritar, exclud ca aici cineva să se simtă jenat, de prisos, orfan. Nu e nevoie ca omul să-şi aleagă prietenii special, pentru că în Universitatea aceasta nu sunt duşmani, întrucât spiritul ei de frăţietate şi înţelegere exclude aşa ceva”[[11]]. Şi majoritatea presei germane din România era pe aceeaşi linie. Cele mai multe şi laudative articole au fost semnate de Gustav Rosler, dr. Muller, dr. Molitons. „Siebenburgisch - Deutsche Tageblatt”, din 9 august 1924, consacra toată prima pagină cursurilor de la Văleni; relatarea, foarte amănunţită, era făcută de inspectorul şcolilor săseşti, dr. Friederich Muller. Remarca adaptarea, după război, a programului Universităţii Populare la noile probleme ale României; pe Nicolae Iorga îl prezenta cu o formulă originală: „Ca un patriarh păşeşte el printre numeroşii membri ai acestei comunităţi de credincioşi ai culturii”. Şi constata: „Trebuie să acceptăm în chip special că ei, românii, ne-au întâmpinat pe noi, cari voiam să învăţăm acolo şi limba română, cu cel mai desăvârşit tact. Nimeni nu se gândeşte acolo la deznaţionalizare, când învaţă limba celuilalt. Nimeni nu surâde de expresiile greşite, ci fiecare îl ajută pe celălalt cu răbdare la exerciţiul potrivit”. Gustav Rosler publica, în „Kronstadte Zeitung”, din 7 august 1924, un elogiu al Universităţii Populare, mai ales pentru că aici era combătut şovinismul şi se propaga înţelegerea cu minorităţile naţionale.
Pentru a optimiza învăţarea limbii române, Nicolae Iorga a înfiinţat la Vălenii de Munte, pe lângă Universitatea Populară, Aşezământul „Ferdinand I”, pentru minoritari, în 1926. Aici erau cazaţi, dar aveau şi săli de clasă unde erau îndrumaţi de profesori de specialitate. Rezultatele au fost rapide şi uimitoare, cursanţii recunoscându-le şi mulţumind pentru ele. În Memorii, III, p. 318, Nicolae Iorga scria, pe 31 august 1922: „Impresionantă seara de închidere a cursurilor. Havanyi, fiul rectorului Academiei de Drept din Oradea, ţine în limba românească, pe care a învăţat-o aici într-o lună, o cuvântare matură de politică împăciuitoare între cele două naţiuni”. Havanyi, după ce argumentase necesitatea înţelegerii între români şi unguri pentru consolidarea României Mari, se adresase lui Nicolae Iorga: „Dumnezeu să binecuvânteze munca dumneavoastră, spre binele Ţării, şi să vă dăruiască încă multe zile ca să puteţi vedea, ca rezultat al străduinţelor dumneavoastră, o Românie deplin edificată, consolidată şi fericită. Să trăiască domnul profesor Iorga! Să trăiască România Mare!”[[12]] Ziaristul care relata momentul nota: „Răspunde domnul Iorga, puternic mişcat de accentul de sinceritate şi preciziune ale tânărului, mulţumindu-i. Îl asigură că va veni în curând vremea când toate colţurile Ţării vor fi armonizate şi străbătute de aceeaşi înţelegere de dreptate şi de adevăr pentru care atâta sânge vărsat şi din partea unui neam şi din partea celuilalt, când Patria care îl primeşte astăzi va şti să fie destul de largă ca să cuprindă pe toţi şi destul de dreaptă pentru ca să nu nedreptăţească pe nimeni (aplauze prelungite, ovaţiuni). Să comunici, deci, domnule Havanyi, părintelui dumitale […] că ai găsit aici sentimente de frăţie, de la cei de o seamă cu dumneata, şi sentimente de părinte, de la cei care te consideră fiul Patriei noastre a tuturor şi să dea Dumnezeu ca şi naţia dumitale să trăiască în aceeaşi frăţietate cu toate neamurile cari trăiesc acolo”. Bathory Ştefan vorbea, în numele minoritarilor la încheierea cursurilor din 1925, subliniind „marele succes al acestor cursuri” şi mulţumind pentru posibilitatea de a cunoaşte cultura poporului român („Neamul Românesc”, 18 august 1925). Un sas, Gerhard Horedt, îi scria istoricului, în 1928: „Niciodată n-am fi putut da bacalaureatul fără amabilitatea dumneavoastră, care mi-a îngăduit să mă perfecţionez în limba şi literatura română. Totodată, am avut prilejul să cunosc şi să iubesc români adevăraţi”[[13]]. Se păstrează foarte multe scrisori de acest fel la Biblioteca Academiei Române.
Numărul cursanţilor minoritari la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte este cunoscut, dar aproximativ, pentru perioada 1921- 1929, dintr-un articol apărut în revista „Boabe de Grâu”, din 1930: total 558, din care în 1921 - 40, 1922 - 90, 1923 - 60, 1924 - 60, 1925 - 70, 1926 - 55, 1927 - 50, 1928 - 65, 1929 - 68. Însă, chiar presa de limbă maghiară indica, pentru anumiţi ani, un număr mai mare. Pentru 1928, ziarul „Ulkelet”, din Târgu-Mureş, afirma că au fost 500 cursanţi, din care 150 minoritari (nr. din 17 august). Pentru întreaga perioadă 1921- 1938, C.R. Vasilescu, conducătorul Aşezământului „Ferdinand I”, care a ţinut mulţi ani aici cursul de limbă română, indica 2.000 minoritari la Cursurile de Vară[[14]]. Se vor adăuga ediţiile din 1939 şi 1940, cu mai mulţi minoritari decât de obicei. Astfel, pentru întreaga perioadă interbelică a Universităţii Populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, numărul minoritarilor participanţi se apropie de 2.500. Se vor transforma în propagatorii bunei înţelegeri cu românii.
Nicolae Iorga, după ce fusese unul dintre principalii ctitori ai României Mari, s-a arătat ferm apărător al acesteia în perioada interbelică, combătând toate tendinţele revizioniste; totodată, a acţionat pentru crearea unui statut de egalitate în drepturi şi obligaţii pentru toţi cetăţenii Ţării şi pentru atragerea minoritarilor la o colaborare sinceră cu români, colaborare aducătoare de beneficii materiale şi spirituale pentru toţi. Ne oferă, şi în acest plan, o pildă de urmat.

Prof. Univ. Dr. Petre Ţurlea

[[1]] „Patria”, 13 decembrie 1920.

[[2]] „Patria”, 28 noiembrie 1920.

[[3]] „Dacia”, 27 octombrie 1920.

[[4]] DL 2780/3 iulie 1919, în MO/6 iulie 1919 şi DL 2844/5 iulie 1919, în MO/8 iulie 1919).

[[5]] ANIC, fond Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, dosar 416/1921, f.1, 3-4, 13; dosar 618/1924, f.37.

[[6]] „Neamul Românesc”, 11 august 1921.

[[7]] Idem, 20 august 1924.

[[8]] Idem, 18 august 1925.

[[9]] Articol reluat în „Neamul Românesc”, 1 august 1922.

[[10]] Idem, 23 iulie 1938.

[[11]] Articol reluat în „Neamul Românesc”, 21 august 1924.

[[12]] „Neamul Românesc”, 5 septembrie 1922.

[[13]] BAR, Corespondenţa N. Iorga, vol. 344, f. 193-194.

[[14]] O luptă de afirmare culturală şi naţională 1908-1938, 1939, p. 13.