DUALISMUL - REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918) - ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul -II-, Edit. „George Bariţiu", Cluj-Napoca, 1997, p. 1-174. Dr. Ioan Bolovan, Dr. Dumitru Suciu, Dr. Mihai Racoviţan, Dr. [Onisifor Ghibu], Dr. Gelu Neamţu, Dr. Nicolae Cordoş, Dr. Liviu Botezan, Dr. Dumitru Firoiu.Capitolul -I- ...
1.1. STRUCTURILE DEMOGRAFICE DIN TRANSILVANIA ÎN TIMPUL DUALISMULUI
Încheierea dualismului a avut implicaţii pentru Transilvania nu numai în plan politic, economic sau cultural, dar şi în cel demografic. Dinamica, mobilitatea şi structura populaţiei din aceste teritorii au fost influenţate de noul cadru politico-statal. Guvernul de la Budapesta a promovat o politică demografică (incluzând măsuri cu caracter economic, social şi politic) de favorizare a elementului maghiar în cadrul statului multinaţional. Este semnificativ în acest sens faptul că populaţia Ungariei (în limitele teritoriale existente după 1918) a crescut între 1869-1910 cu 51,8%, în timp ce populaţia teritoriilor ce s-au desprins la sfârşitul primului război mondial (Slovacia, Transilvania, Voivodina, Croaţia) a sporit cu numai 24,4% în aceeaşi perioadă. Diferenţe similare se pot constata şi pentru provinciile care s-au aflat până la 1918 sub controlul Vienei[1].
Primul recensământ organizat de către autorităţile maghiare după legalizarea dualismului a început la 31 decembrie 1869 fiind finalizat la începutul anului următor, iar ultimul recensământ dinaintea primului război mondial a fost efectuat în anul 1910. Între aceste două limite, populaţia Transilvaniei (în înţelesul larg, cuprinzând atât teritoriul fostului principat autonom, cât şi Banatul, Crişana şi Maramureşul a sporit de la 4.224.614 locuitori la 5.225.618 locuitori, corespunzând unei creşteri de aproximativ 24% cu o rată medie anuală de 0,6% (vezi tabelul nr.l şi graficul nr.l). Diferenţa de aproape 27% în ceea ce priveşte creşterea demografică a Transilvaniei comparativ cu a Ungariei constituie un alt argument pentru statutul inferior rezervat Transilvaniei în cadrul statului dualist.
În primul deceniu după instaurarea Ausgleich-ului, populaţia Transilvaniei a cunoscut un regres (vezi tabelul nr.l). Astfel, cu prilejul recensământului din 1880, au fost înregistraţi 4.081.662 de locuitori. Descreşterea faţă de 1870 s-a cifrat la 142.952 locuitori, iar procentual scăderea s-a ridicat la -3,4%. In primul rând, atribuim declinul demografic epidemiei de holeră din anul 1872-1873, cea mai amplă de acest gen din zonă, cu efecte la fel de catastrofale şi în alte provincii din imperiu[2]. În Transilvania, dincolo de aproape cele 50.000 de victime directe, au rămas afectate încă alte zeci de mii de persoane care au fost cel mai expuse riscului de deces în tot deceniul opt, amplificând dezechilibrul provocat de holeră. Din registrele parohiale de stare civilă consultate, s-au putut remarca o serie de epidemii locale de variolă, difterie, tuse convulsivă, etc, care au afectat în special copiii (în 1874, 1876, 1877, 1879). Mortalitatea din anumite sate a depăşit cu mult în acei ani nivelul deceselor înregistrate cu prilejul holerei din 1872-1873 (vezi graficul nr.2 referitor la mişcarea naturală a populaţiei din trei sate). Fenomenul a fost detectabil în aproape toată Europa Centrală în acea perioadă. La o asemenea rată ridicată a mortalităţii a mai colaborat şi criza financiar-industrială din monarhie, anii consecutivi cu recolte insuficiente[3] etc.
În urma regresului demografic din deceniul opt, populaţia Transilvaniei s-a refăcut, astfel că în 1890 au fost consemnaţi 4.427.515 locuitori. Între recensământurile din anii 1880 şi 1890, sporul real a fost de 345.853 locuitori, corespunzând unei creşteri cu 8,4% (rata medie anuală de creştere a atins valoarea de 0,8%). Fenomenul trebuie pus în legătură directă cu avântul economic sesizat după 1880, când s-au pus bazele procesului de industrializare, s-au extins suprafeţele cultivate, s-a trecut la o mai eficientă organizare a sistemului sanitar ca urmare a legii sănătăţii publice din Ungaria votată în anul 1876[4]. Sensul dinamic ascendent al dezvoltării populaţiei Transilvaniei este constatabil aproape la nivelul întregii provincii, aşa cum o demonstrează cercetările făcute pentru diferite microzone: comitatul Cluj, comitatul Arad, zona Bistriţei, etc[5]. Au existat fireşte şi câteva excepţii datorate unor condiţii social-politice concrete. În Ţara Bârsei bunăoară, în contextul războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi România precum şi a sporirii impozitelor pe păşunat, populaţia din satele în care păstoritul şi creşterea animelelor era principala ocupaţie a descrescut în deceniul nouă[6].
* Calculele s-au făcut după: Magyar Statistykai Evkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872; Az 1881 évelején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882; Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Morariu, T.,Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.
Ultima decadă a sec. al XlX-lea a înregistrat continuarea procesului de creştere a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr.1). Până la recensământul din 1900, sporul real a fost de 410.552 locuitori, ceea ce corespunde unei creşteri cu 9,2%. Rata medie anuală a fost superioară valorii din deceniul anterior (0,8%) deşi nu a ajuns la acelaşi nivel ca în perioada 1858-1870. Reducerea mortalităţii, paralel cu menţinerea unei rate înalte a natalităţii reprezintă indicatori ai aşa numitei tranziţii demografice, al cărei debut îl putem plasa la mijlocul deceniului nouă. Fenomenul nu a fost caracteristic doar pentru Transilvania. Tranziţia (revoluţia) demografică s-a manifestat aproape simultan în această parte a imperiului cu "revoluţia industrială"[7]. înmulţirea investiţiilor industriale, sporirea suprafeţelor de pământ cultivate introducerea unor maşini în agricultură (deocamdată pe scară redusă), obţinerea unor recolte mai bune etc. au avut ca efect creşterea căsătoriilor şi implicit, a naşterilor[8]. Ca urmare a politicii agrare pe care au promovat-o în mediul rural băncile româneşti din Transilvania, s-a observat extinderea loturilor de pământ româneşti. Graficul nr.2 privind mişcarea naturală din satele ce compun eşntionul de lucru relevă pentru anii 1880-1910 tendinţele natalităţii şi ale mortalităţii, confirmând declanşarea şi dezvoltarea tranziţiei demografice. Între 1901 şi 1910 (ultimul recensământ efectuat de autorităţile maghiare înainte de primul război mondial), populaţia Transilvaniei a cunoscut un spor de 387.551 locuitori, corespunzător unei crestei cu 8%. Ritmul de creştere s-a diminuat comparativ cu deceniul anterior, iar rata medie anuală a fost de numai 0,8%.
Fenomenul de încetinire a creşterii populaţiei este general la nivelul întregii monarhii[9]. Asociem pentru explicarea tendinţei demografice enunţate mai sus câţiva factori economici şi sociali specifici Transilvaniei. În primul rând în această perioadă a început să se resimtă acut lipsa de pământ suficient pentru marea majoritate a familiilor din mediul rural. Generaţiile rezultate în urma "exploziei" demografice din deceniul şapte au ajuns la maturitate spre sfârşitul secolului al XlX-lea, contribuind la accentuarea divizării loturilor de pământ. Mare parte din generaţiile deceniilor opt şi nouă au ajuns la începutul sec. XX în imposibilitatea de a-şi plasa forţa de muncă în agricultură. Chiar dacă unii au îngroşat rândurile muncitorilor agricoli, ale zilierilor, situaţia lor materială nu oferea perspective încurajatoare pentru întemeierea de noi familii. De aceea, după 1900 s-a putut observa o mai mare mobilitate a populaţiei rurale. Direcţiile emigrării din mediul rural au fost două: a) înspre oraşe pentru a-şi găsi plasament în industrie, şi b) în afara provinciei spre România, dar mai ales spre Statele Unite ale Americii. De exemplu, numărul celor plecaţi din satul Şanţ (jud. Bistriţa-Năsăud) între 1901-1910 a reprezentat 17% din totalul populaţiei. În alte localităţi, în special cele din zona de câmpie, unde lipsa de pământ a fost mult mai gravă, proporţiile emigrării au atins cote alarmante. În Banat, din comuna Săcălaz au plecat la începutul sec.XX aproximativ 1.000 locuitori din cei aproape 5.000 câţi fuseseră înregistraţi la recensământul din 1900. De asemenea, tot în Banat, din Sânmihai, au emigrat între 1904-1908, 400 de persoane din totalul de 1.406 locuitori[10].
Emigrarea a fost un fenomen general european în epoca modernă. Societatea transilvăneană a cunoscut fenomenul emigrării încă din evul mediu. Românii din Transilvania au trecut la sud şi est de Carpaţi nu o dată pentru a scăpa de vexaţiunile unui regim opresiv. Desigur, dimensiunile emigrării au fost relativ modeste până în ultimele decenii ale sec.XIX. Autorităţile maghiare din Transilvania au semnalat în numeroase rapoarte, încă din anii 1880, emigrarea muncitorilor agricoli şi a micilor meseriaşi din comitatele secuieşti şi cele din partea de sud a provinciei. Aproape în exclusivitate, emigranţii din acei ani se îndreptau înspre România. Marea majoritate a specialiştilor consideră că principala cauză a emigrării în masă din Europa sec. XIX a constituit-o "explozia demografică" (cu decalaje cronologice în estul continenmtului faţă de vest). Consecinţa directă a acestei creşteri demografice a fost reducerea suprafeţei loturilor de pământ şi formarea unui surplus de forţă de muncă rurală care nu a putut fi absorbit în întregime în mediul urban aflat în curs de industrializare. Desigur în monarhia austro-ungară, alături de cauzele demografice şi economice, asuprirea naţională practicată de guvernele de la Budapesta şi Viena au amplificat fenomenul. Faptul că ponderea emigranţilor non-maghiari din teritoriile aflate sub dominaţia Ungariei este mai mare decât proporţia lor în ansamblul populaţiei confirmă că şi asuprirea naţională a constituit o cauză a emigrărilor din zonă[11]. În Transilvania, emigrarea a reţinut atenţia autorităţilor abia prin anii 1880. În perioada 1881-1891, au emigrat în România numai din 8 comitate un număr de 60.513 persoane[12]. Cei mai mulţi însă au plecat la munci sezoniere, întorcându-se acasă la sfârşitul anului sau la sfârşitul campaniilor agricole. Emigrarea în masă a fost un fenomen ce şi-a făcut apariţia în primii ani ai sec.XX (vezi tabelul nr.2). Intre anii 1899-1914, au părăsit Transilvania un număr de 382.045 persoane, dintre care doar 71.512 s-au mai întors acasă după o şedere de 1, 2 sau 3 ani[13]. Anii 1904-1907 au înregistrat punctele maxime ale procesului de emigrare, cu 145.566 persoane, respectiv aproximativ 40% din totalul emigranţilor în perioada 1899-1914 (vezi graficul nr.3).
Datele au fost preluate din I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie...
Proporţia emigrărilor a depins de cele mai multe ori de avântul sau depresiunea din economia americană. De exemplu, în urma crizei din industria fierului şi oţelului din Statele Unite ale Americii din 1907 numărul emigranţilor transilvăneni a scăzut brusc în anul 1908. Era destul de frecventă în epocă lozinca Mia şi drumul[14]. Aceasta semnifica intenţia emigranţilor de a economisi în Statele Unite 1.000$, după care la reîntoarcere în Transilvania şi-ar putea cumpăra câteva hectare de pământ pentru a-şi ameliora poziţia social-economică.
Emigrarea a fost deosebit de accentuată în comitatele Târnava Mare şi Târnava Mică, Bihor, Alba de Jos, Făgăraş, Sibiu, Caras Severin, etc. A predominat numărul bărbaţilor, 68% faţă de numai 32% cât au reprezentat femeile între 1899-1913. Din totalul emigranţilor transilvăneni în acelaşi interval temporal, 50% erau români, 22,8% germani şi 22,7% maghiari. Frapează numărul mare al emigranţilor germani care excedau cu 11% proporţia lor în ansamblul populaţiei provinciei. Pentru români, proporţia emigranţilor este apropiată de ponderea lor în cadrul populaţiei, în timp ce numărul emigranţilor maghiari era vizibil inferior faţă de proporţia acestui grup etnic în cadrul structurii etnice a Transilvaniei. Aproape trei sferturi din emigranţi erau muncitori agricoli, argaţi şi ţărani săraci, după care urmează mici meseriaşi, cei mai mulţi de origine germană. Până la sfârşitul sec .XIX, direcţia principală de emigrare din Transilvania a fost spre România. După 1900, America a devenit indiscutabil locul spre care s-au îndreptat preponderent coloanele de emigranţi. Conform datelor pentru anii 1899-1913, în România au emigrat 21,4%, iar spre Statele Unite ale Americii 65,2% din totalul emigranţilor[15]. S-a remarcat faptul că înspre România se îndreptau emigranţi ce proveneau mai ales din comitatele învecinate: Ciuc, Braşov, Solnoc Dăbâca, Alba de Jos. Emigranţii care plecau peste ocean proveneau în special din comitatele Bihor, Satu Mare, Arad, Timiş, Târnava Mare, etc. Consecinţele demografice ale emigrării au fost multiple. Dincolo de pierderile directe, pe termen lung sau scurt (peste 300.000 de persoane), proporţia cea mai mare a emigranţilor a fost reprezentată de către bărbaţii între 25-45 ani, tocmai cei care se aflau la vârsta optimă nu numai de muncă dar şi de procreere. De asemenea, ponderea de aproape o treime a femeilor, în general şi acestea la o vârstă tânără, a contribuit la reducerea natalităţii în perioada anterioară primului război mondial.
*Calculat pe baza informaţiilor din: Az 1881 év elején....; Magyar Statisztikai Közlemények, Újsorozat, 42 kötet, Budapest, 1912.
Aşa cum se poate observa din tabelul nr.3 şi graficul nr.4, eşntionul format din satele Gledin, Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului a avut o evoluţie demografică aproape identică cu cea a întregii Transilvanii. Între 1870-1910 populaţia din cele trei sate a sporit cu 326 locuitori, corespunzător unei creşteri cu 12%. Curba de creştere sau descreştere între diferite recensământuri a urmat îndeaproape pe cea a provinciei (vezi pentru comparaţie şi graficul nr.1). Perioada a debutat cu reculul demografic din deceniul opt. În primul rând, mortalitatea a fost ridicată datorită epidemiei de holeră din 1873 (numai în satul Mijlocenii Bârgăului au fost înregistrate 41 de decese datorate holerei). În acelaşi timp, epidemiile locale de difterie, angină, etc. din anii 1874, 1876, 1878 au provocat în special în rândul copiilor o dublare şi chiar o triplare a numărului de decese. În deceniul nouă, dinamica populaţiei din cele 3 sate s-a situat din nou pe o linie ascendentă, însă abia spre 1900 a fost posibilă depăşirea numărului de locuitori înregistrat la 1870, înainte de izbucnirea crizei. Până la 1910, procesul de creştere s-a diminuat, la fel ca al întregii Transilvanii, datorită conjuncturilor social-economice şi politice amintite în prima parte a lucrării.
N = născuţi; M = morţi; SN = spor natural; *Calculat pe baza informaţiilor din Arhivele Statului Bistriţa, Colecţia registrelor de stare civilă, nr.489-494, 686, 1215-1218; Magyar Statisztikai Közlemények, Új sorozat,vol.46, Budapest, 1913.
Analiza tabelului nr.4 despre mişcarea naturală a populaţiei din cele 3 sate confirmă tendinţele de creştere sau descreştere manifestate între cele cinci recensământuri efectuate în perioada care face obiectul demersului nostru. În general, curba natalităţii s-a menţinut peste curba mortalităţii (cu excepţia deceniului opt), determinând valori pozitive pentru sporul natural. Crizele de mortalitate nu au putut afecta pe termen lung evoluţia celor 3 localităţi, populaţia găsind de fiecare dată resurse să refacă pierderile suferite. De altfel, o trăsătură definitorie a regimului demografic din secolele anterioare a fost alternarea creşterilor şi descreşterilor, posibilitatea societăţii de a-şi reveni pe termen scurt în urma unor epidemii sau catastrofe naturale. Totuşi, crizele de mortalitate (mai ales cele din deceniul opt, reflectă fragilitatea echilibrului demografic al satului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, precaritatea condiţiilor de viaţă şi a asistenţei sanitare necorespunzătoare. Evoluţia natalităţii şi a mortalităţii din cele 3 sate în perioada 1880-1910 confirmă că în Transilvania tranziţia-revoluţia demografică a survenit abia la sfârşitul secolului trecut. Menţinerea natalităţii la un nivel ridicat, paralel cu tendinţa reducerii mortalităţii, sunt semnele evidente ale acestui fenomen. Tabelul nr.5 demonstrează existenţa unor variaţii locale în ceea ce priveşte comportamentul demografic din Transilvania între 1870-1910. Condiţiile economice specifice, tradiţii regionale, conjuncturi climaterico-naturale zonale, etc, au generat aceste variaţii ale ratei natalităţii, mortalităţii şi sporului natural. Au existat sate precum Gledin cu valori mai scăzute pentru cele 3 fenomene, în timp ce în alte sate s-au înregistrat valori relativ ridicate. Astfel, în Gledin rata natalităţii s-a situat în jurul a 26,9%o între între 1871-1910.
Notă: RN = rata natalităţii; RM = rata mortalităţii; RsN = rata sporului natural;
Desigur, se remarcă o evoluţie ascendentă sau descendentă a ratei natalităţii din cele 3 localităţi în conformitate cu tendinţele generale ale dinamicii populaţiei Transilvaniei. Pentru Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului, ratele natalităţii pentru intervalul de timp investigat, au fost de 37,3‰ şi repectiv 37,4‰. Aceste valori sunt superioare celor existente în părţile vestice ale continentului (în Anglia, rata brută de natalitate între 1850-1910 a fost de aproximativ 32‰, iar în Franţa de 24‰), însă ele se plasează sub nivelul altora din anumite teritorii ale monarhiei austro-ungare (în Ungaria bunăoară, rata medie a natalităţii s-a menţinut peste 40‰)[16].
Din păcate, deşi rata mortalităţii s-a aflat în general în scădere între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial (cu excepţia unor ani sau perioade scurte de criză), ea s-a menţinut în jurul unor cote înalte: 26,4‰ în Gledin, 29,6‰ în Susenii Bârgăului şi 29,1‰ în Mijlocenii Bârgăului. Pentru comparaţie, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, rata mortalităţii în marea majoritate a ţărilor din vestul sau nordul Europei coborâte sub 20‰. Ea a rămas mai ridicată în centrul şi sud-estul Europei, inclusiv în Transilvania, datorită unei evoluţii deosebite din punct de vedere economic, cultural, social. Contribuiau la o asemenea stare de lucruri mai mulţi factori. Unul dintre ei era nivelul scăzut al asistenţei sanitare. De exemplu: la începutul sec. XX, în Transilvania la un medic reveneau 4.824 locuitori, la o moaşă 1.435 locuitori şi la o farmacie 9.467 locuitori[17]. Trebuie precizat că repartiţia medicilor, spitalelor, farmaciilor era inegală, ele fiind cvasiinexistente în mediul rural. De asemenea, înapoierea economică a Transilvaniei, alimentaţia deficitară, prejudecăţile şi practicile populare în legătură cu tratarea unor boli, etc, au determinat un procent sporit al deceselor, inclusiv a mortalităţii infantile. Din această cauză rata sporului natural a cunoscut valori corespunzătoare: foarte scăzută în anumite sate, de exemplu în Gledin 0,5‰, mai ridicate în alte localităţi, 7,2‰ în Susenii Bârgăului şi 8,3‰ în Mijlocenii Bârgăului. Mobilitatea socială, o componentă esenţială a regimului demografic în epoca modernă, a fost influenţată în Transilvania după 1850 de desfiinţarea relaţiilor feudale, de includerea mai adecvată a provinciei în circuitul economic al producţiei şi schimbului de mărfuri. Aceasta a însemnat că, mai ales în mediul rural, sporul real al locuitorilor nu a fost identic cu sporul natural (obţinut ca o diferenţă între numărul de naşteri şi decese). De aceea, mare parte din sporul natural al localităţilor rurale era pierdut în urma migraţiei spre aşezările urbane sau peste graniţă. Astfel, sporul natural al celor 3 localităţi analizate a fost de 683 persoane între 1870-1910, în timp ce sporul real a fost doar de 326 locuitori. Rezultă că 357 de persoane au părăsit cele 3 sate şi s-au îndreptat fie spre alte localităţi (preponderent de tip urban), fie au emigrat. Aceleaşi diferenţe între creşterea reală mai modestă şi sporul natural mai mare s-au semnalat în epocă şi în alte teritorii din Transilvania sau din monarhie (uneori diferenţele dintre sporul real şi cel natural erau mult mai pregnante). În general, în cadrul mobilităţii sociale, oraşele au fost cele care au absorbit marea majoritate a surplusului din populaţia rurală.
Una din trăsăturile importante ale regimului demografic din monarhia habsburgică din a doua jumătate a sec. al XlX-lea a fost ritmul alert al urbanizării, în special al dezvoltării oraşelor de reşedinţă ale comitatelor. La mijlocul secolului trecut, cele mai multe dintre oraşele din monarhie (în special cele din partea estică) aveau un aspect rural. Înainte de izbucnirea primului război mondial, aceste oraşe şi-au accentuat funcţiile administrative, economice şi culturale, alături firesc de o creştere remarcabilă a numărului de locuitori. Astfel, în Transilvania, populaţia oraşelor a sporit din 1870 până la 1910 cu 169% (de la 386.302 locuitori la 653.627), modificându-se ponderea ei în ansamblul populaţiei de la 9,1% la 12,5% (vezi tabelul nr.6). Creşterea populaţiei urbane a fost superioară creşterii populaţiei rurale în acelaşi interval de timp (pentru populaţia rurală, valoarea creşterii a fost de aproape 119%). Evident, diferenţa se explică prin faptul că o mare parte din sporul natural al satelor a fost absorbit de oraşe. Aici trebuie făcută distincţia între mărimea oraşelor şi ritmul dezvoltării demografice. Oraşele mari (Cluj, Timişoara, Arad, Braşov, Oradea, etc.) au cunoscut un spor considerabil între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial datorită transformărilor în modul de comunicaţie, centre industriale, comerciale şi bancare etc.
* Calculele s-au făcut după I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie..., p.506-507.
Este uşor sesizabil că aceste oraşe cu creşteri spectaculoase erau situate preponderent în zonele de câmpie, de unde atrăgeau surplusul de populaţie agricolă lipsită de pământ. De altfel, fenomenul absorbţiei populaţiei rurale de către mediile urbane, avansul sporit al oraşelor faţă de mediul rural s-a petrecut şi în alte zone din monarhie sau din vestul Europei [18]. Graficul numărul 5 permite observarea dinamicii populaţiei urbane şi rurale între diferitele recensămanturi efectuate în epocă. Se observă că populaţia urbană prezintă anumite particularităţi faţă de evoluţia populaţiei rurale. De exemplu, între 1870-1880, populaţia rurală a înregistrat un regres, în timp ce populaţia urbană a cunoscut uşoare creşteri, datorate exclusiv fenomenului migrării de la sat la oraş. În judeţul Cluj bunăoară, deficitul populaţiei rurale în deceniul opt a fost de 6.528 persoane, iar creşterea populaţiei oraşului Cluj a fost de aproape 4.000 locuitori [19]. Cele mai înalte rate de creştere ale populaţiei urbane s-au înregistrat între 1890-1910, ca urmare a derulării rapide a procesului de industrializare. Aceaşi tendinţă se poate constata în aproape toate oraşele din teritoriile sub stăpânirea Ungariei până la 1918. Dimensiunile populaţiei urbane a Transilvaniei între 1870-1910 se situează sub ponderea deţinută de mediul urban în Ungaria, dar la fel cu cea din Serbia. Astfel, populaţia urbană a Ungariei a crescut de la 13,7% în 1869, la 18,9% în 1910. În acelaşi timp, populaţia urbană din Serbia a evoluat de la 8,1% în 1859 la 13,1% în 1910 [20]. Evident, întreaga zonă a avut o structură a populaţiei diferită de cea a vestului Europei, unde ponderea urbană era mult mai mare, iar dimensiunile oraşelor vizibil altele decât în centrul şi sud-estul Europei.
* Conform datelor din Az 1881 év elején ...; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie ...
La fel ca în secolele anterioare, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea românii au reprezentat marea majoritate a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr.7). După încheierea dualismului austro-ungar în anul 1867, în structura etnică a Transilvaniei au survenit unele modificări. Acestea se reflectă fidel în politica de asimilare forţată a naţionalităţilor pe care guvernul ungar a practicat-o în teritoriile ce îi erau subordonate. Astfel, ponderea românilor din întreaga Transilvanie a scăzut de la 54,9% în anul 1880, la 53,7% în anul 1910 (vezi tabelul nr.7).În acelaşi timp, populaţia maghiară a crescut de la 25,2% în anul 1880, la 31,6% în anul 1910. Creşterea nu s-a făcut numai pe cale naturală ci şi printr-o politică constantă de maghiarizare forţată a naţionalităţilor dusă de guvernul de la Budapesta prin: colonizare de populaţii străine (mai ales minerii şi muncitorii industriali în oraş), sprijin economic preferenţial acordat maghiarilor, întocmirea eronată a recensământurilor, etc. De exemplu, după 1867, în recensământurile efectuate de autorităţile maghiare nu au mai fost înscrişi la rubrica limba maternă (după care apreciem apartenenţa etnică a locuitorilor) ţiganii, armenii şi evreii. Aceştia au fost incluşi în rândul maghiarilor, contribuind astfel la ridicarea proporţiei acestora în ansamblul populaţiei. Multă vreme românilor le-a fost interzisă aşezarea în oraşe. După 1848 (şi în special după 1867), o serie de bariere economice, administrative, etc, au împiedicat stabilirea românilor în mediul urban. Oraşele au reprezentat în opinia autorităţilor un instrument principal de maghiarizare. Nu întâmplător, proporţia elementului maghiar a cunoscut o creştere artificială foarte mare în cadrul oraşelor transilvănene în perioada dualismului [21]. Metodele de deznaţionalizare practicate de autorităţile de la Budapesta pentru a spori proporţia elementului maghiar în detrimentul celorlalte naţionalităţi au fost variate, folosindu-se atât persuasiunea cât şi impunerea forţată. Aşa se explică şi de ce în anumite zone (cel mai frecvent în comitatele Ciuc şi Trei Scaune) numărul românilor a fost inferior numărului locuitorilor de religie ortodoxă sau greco-catolică [22].
În decurs de câteva decenii, se produsese deja maghiarizarea forţată, singurele semne de descendenţă etnice rămânând doar apartenenţa la una din cele două confesiuni ce aparţineau în Transilvania românilor.
*Conform datelor din Az 1881 ev elejen ...; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie...
De altfel, structura confesională a Transilvaniei (vezi tabelul nr.8) confirmă faptul că românii reprezentau populaţia majoritară. Cea mai mare pondere au avut-o confesiunile ortodoxă şi greco-catolică, ambele fiind îmbrăţişate aproape în exclusivitate de populaţia românească (reprezentând aproximativ 60%). Urmează ca importanţă confesiunile romano-catolică, reformată şi luterană care aparţineau în cea mai mare parte maghiarilor şi germanilor. Modificări fundamentale nu au survenit între 1870-1910 în ceea ce priveşte structura confesională a Transilvaniei. Se remară totuşi o creştere masivă a locuitorilor de religie mozaică, adică a evreilor (aceştia nu vor fi înregistraţi după 1867 ca o naţionalitate distinctă). Fenomenul trebuie pus în legătură cu emigrarea în masă a evreilor din Galiţia şi Rusia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi stabilirea lor în Transilvania (în special în comitatele din nordul şi vestul provinciei)[23]. Diminuarea proporţiei ortodocşilor între 1880-1910 de la 37% la 34,3% este explicabilă parţial prin emigrările masive de la sfârşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. XX. Cei mai mulţi dintre emigranţi proveneau din zonele de câmpie (Timiş, Arad, Caras Severin, etc.) sau din teritoriile de la graniţa sudică a Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) unde era predominantă religia ortodoxă. Şi confesiunea luterană (aparţinând aproape în exclusivitate saşilor) a cunoscut o uşoară scădere de la 5,5% la 5%, datorită sporului natural redus al populaţiei germane şi a ponderii mari a acestei etnii în ansamblul emigranţilor (aproape 22%). Celelalte confesiuni, greco-catolică, romano-catolică, reformată, au înregistrat creşteri nesemnificative.
Aşa cum s-a putut constata, dinamica populaţiei Transilvaniei între 1870-1910 a fost influenţată de numeroşi factori economici, sociali şi politici care au imprimat un sens ascendent mai alert sau mai modest între cele 5 recensământuri din epocă. Ca urmare a agravării condiţiilor de viaţă ale populaţiei agricole la sfârşitul sec.XIX, şi în Transilvania s-a semnalat fenomenul emigrării în masă, ce a atins punctul culminant în anii 1905-1907. Emigrarea externă a fost numai o formă a mobilităţii populaţiei Transilvaniei în perioada ulterioară revoluţiei de la 1848, când au fost desfiinţate relaţiile feudale. În acea perioadă s-a putut observa şi un proces continuu de emigrare a unei părţi din populaţia rurală înspre oraşe. Oraşele au absorbit mare parte din sporul natural din mediul rural, datorită dezvoltării industriale. Aceste schimbări sunt sesizabile şi în ceea ce priveşte creşterea ponderii populaţiei urbane a Transilvaniei de la 9,1% în anul 1870, la 12,5% în anul 1910. Mişcarea naturală a populaţiei din satele cercetate confirmă variaţiile din evoluţia demografică a Transilvaniei între diferitele limite temporale. În ciuda eforturilor sistematice ale autorităţilor maghiare, românii au continuat să rămână populaţia majoritară a provinciei. Fără o astfel de majoritate, nici nu ar fi fost posibilă în anul 1918 unirea Transilvaniei cu România prin aplicarea principiului autodeterminării naţionale. Superioritatea numerică a românilor în Transilvania a fost un lucru cert în secolele anterioare şi a rămas neschimbată inclusiv în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul sec. XX.
***
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
I.
1. Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und Peter Urbanitsch, Wien, 1980
2. Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.
II.
1. Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987.
2. A Magyar korona országainak 1900. évi népszámlálás, Budapest, 1902.
3. A Magyar szent korona országainak 1910.évi népszámlálás, Budapest, 1912.
4. A Magyar korona országainak az 1870. év elején végrehajtott népszámlálás eredményei, Pesta, 1871.
5. Arhivele Statului Bistriţa-Năsăud, Colecţia registrelor de stare civilă.
6. Az 1881 év elején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882.
7. Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozát, Budapest, vol.1, 2, 42, 46, 48, 67.
III.
1. Adam, I.I., Consideration sur l'exode de la population de Transilvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în Populaţie şi societate, vol.4, Cluj-
Napoca, 1980, p.202-209.
2. Bolovan, Ioan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în "Revista Bistriţei", VII, 1993, p.179-184.3. Idem, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th Century), în vol. The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L. Maior,
N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.40-54.
4. Demeny, Paul, Early Fertility Decline in Austria-Hungary, a Lesson in Demographic Transition, în "Daedalus", vol.97, nr.2, Spring 1968.
5. Egyed, A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în "AMN", VIII, 1970, p.365-378.6. Idem, Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Răduţiu, P.Teodor, CLuj-Napoca, 1985,
p.174-181.7. Katus, L., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs - und Agrarstatistik (Beiträge der erstem
vissenschaftlichen Tagung der Ungarische-Österreichischen Historikerkommission), Hrsg. Gábor Erdödy, Budapest, 1982, p.
8. Magda, T., Evoluţia numerică a populaţiei din Ţara Bîrsei, 1786-1966, în "Revista de statistică", 16, 1967, nr.7, p.96.
9. Mádai, L., Az utolsónagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983.
10. Manuilă, S., Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în "Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", VIII, 1929, nr.1-3, p.91-212.
11. Russu-Şirianu, I., Românii din statul ungar (statistică, etnografie), 1904.
12. Todea, C., Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, în "Revista de statistică", 22, 1973, nr.6.
***
Note
[1] L.Thirring, Esquisse de l'accroissement de la population de la Hongrie d'avant et d'apres la guerre et quelques propriétes caractéristiques des fluctuations du nombre des habitants, Budapest, 1931, p.3, 21; Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und P. Urbanitsch, Wien, 1980, p.415.
[2] Mádai L., Az utolsó nagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983, passim; Magyar Statisztikai Evkönyv, második évfolyam, 1873, Budapest, 1874
[3] Mádai L., Les crises de mortalité en Europe dans la deuxiéme moitié du XIX-ième siècle, în vol. Historischdemographische mitteilungen, red. Kovácsics J., Budapest, 1976, p.102; Istoria României, vol.IV, Bucureşti, 1964, p.651. Şi în România s-a constatat în primii ani ai deceniului opt o depresiune demografică, care a fost depăşită până spre sfârşitul deceniului. Vezi D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, 1992, p.78.
[4] J.T.Berend, G.Ránki, The European periphery and industrialisation 1780-1914, Budapest, 1982, p.53. De asemenea după descoperirea în anii 1883-1884 de către Koch a virusului holerei, lupta împotriva acestei boli s-a putut desfăşura mai eficient. Vezi P.Bourdelais, Cholera, a Victory for Medicine, în vol. The Declin of Mortality in Europe, edited by
R.Schofield, D.Reher, A.Bideau, Oxford, 1991, p.126 sq.
[5] Egyed A., Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Edroiu, A.Răduţiu, P.Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p.176; A.Caciora, E.Glück, Situaţia etno-demografică a părţilor arădene între 1849-1918, în "Ziridava", 12, 1980, p.222; I.Bolovan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în "Revista Bistriţei", VII, 1993, p.180.
[6] T.Magda, Evoluţia numerică a populaţiei în Tara Bîrsei 1786-1966, în "Revista de statistică", 16, 1967, nr.7, p.96.
[7] P.Demeny, Early Fertility Decline in Austria-Hungary: a Lesson in Demographic Transition, în "Daedalus", vol.97, nr.2, Spring 1968, p.502 sqq.
[8] C.Todea, Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, "Revista de statistică", 22, 1973, nr.6, p.83.
[9] L.Katus, Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrig, în vol. Demographie, Bevölkerung-und Agrarstatistik, hrsg.G.Erdödy, Budapest, 1982, p.63.
[10] R.Cressin, Monografia comunei Şanţ. Materiale privitoare la statistica demografică şi economică a comunei, în "Sociologie românească", I, 1936, nr.5, p.23; Egyed A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în "AMN", VIII, 1970, p.374.
[11] Julianna Puskás, Emigration from Hungary to the United States (1880-1914), Budapest, 1982, p.31; I.Rácz, Emigration from Hungary to the United States, în "Magyar története tanulmányok", 10, 1977, p.140.
[12] I.I.Adam, Considérations sur l'exode de la population de Transylvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în "populaţie şi societate", vol.4, Cluj-Napoca, 1980, p.204.
[13] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie..., p.666-675, 739-742.
[14] G.Bobango, Romanians, în Harvard Encyclopedia of American Ethnic Groups, edited by S.Thernstrom, Harvard University Press, 1980, p.880; Egyed Á., Problema emigrării ..., p.375.
[15] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie ..., p.18.
[16] J.Rédei, A születések és a halálozások alakulása a XIX. és XX században Europában és Magyarországon, Budapest, 1960, p.16-17.
[17] I.Enescu, Iuliu Enescu, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol cultural şi economic, Bucureşti, 1915, P.15; I.Slavici, Românii de peste Carpaţi, ediţe de C.Mohanu, Bucureşti, 1993, p.245.
[18] E.A.Wrigley, Brake or Accelerator? Urban Growth and Population Growth before the Industrial Revolution, în vol.Urbanisation in History. A Process of Dynamic Interactions, ed. by Ad von der Woude, A.Hayami, J. de Vries, Clarendon Press, Oxford, 1990, p.107.
[19] Egyd Á., Situaţia demografică a judeţului Cluj..., p.179.
[20] H.Sundhausen, Historische Statistik Serbiens, 1834-1914. Mit europäische Vergleichdaten, München, 1989, p.99. În România (Vechiul Regat) ponderea populaţiei urbane la sfârşitul sec. al XIX-lea a fost de aproape 20%, datorită includerii în aceste cifre şi a târgurilor care de cele mai multe ori aveau caracteristici mai mult rurale decât urbane. Vezi Ecaterina Negruţi, Cercetări privind evoluţia demografică a Moldovei în sec.XIX, în "AIIAI", 19, 1982, p.40.
[21] Sesizând pericolul deznaţionalizării celor care plecau la oraşe, elita românească a solicitat sprijinul instituţiilor culturalnaţionale pentru a menţine şi dezvolta conştiinţa naţională a acestora. Este semnificativă în acest sens scrisoarea din 24 ianuarie 1904 a lui Iosif Moldovan, preşedintele secţiunii meseriaşilor români din Arad către direcţiunea Asociaţiei naţionale
arădene: "Tinerii noştri aplicaţi prin ateliere şi magazinuri străine, înconjuraţi numai de străini, neputându-se însufleţi de nimic ce-i românesc, se răcesc de neamul şi credinţa strămoşească"... Cf. Arhivele Statului Arad, Fond personal "Dr.Octavian Lupaş", dosar 23, f.5.
[22] D.Suciu, Date privind situaţia politică şi confesional şcolară a românilor din Transilvania în prima decadă a dualismului, în "AIIACN", XXX, 1990-1991, p.89 sqq; I.Russu-Sirianu, Românii din statul Ungar (Statistică, etnografie), 1904, p.263.
[23] R.Melville, Permanent Emigration and Temporary Transnational Migration: Jewish, Polish and Russian Emigration from Tsarist Russia, 1861-1914, în vol.Overseas Migrations from East-Central Europe 1880-1940, edited by Julianna Puskás, Budapest, 1990, p.134 sqq. Numai în cele 44 de localităţi care au constituit până la mijlocul sec. XIX regimentul grăniceresc năsăudean, ponderea populaţiei evreieşti a crescut între 1880-1910 de la 2,5% la 5,4%. Cf.I.Bolovan, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th century), în vol.The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L.Maior, N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.51.***
1.1. STRUCTURILE DEMOGRAFICE DIN TRANSILVANIA ÎN TIMPUL DUALISMULUI
Încheierea dualismului a avut implicaţii pentru Transilvania nu numai în plan politic, economic sau cultural, dar şi în cel demografic. Dinamica, mobilitatea şi structura populaţiei din aceste teritorii au fost influenţate de noul cadru politico-statal. Guvernul de la Budapesta a promovat o politică demografică (incluzând măsuri cu caracter economic, social şi politic) de favorizare a elementului maghiar în cadrul statului multinaţional. Este semnificativ în acest sens faptul că populaţia Ungariei (în limitele teritoriale existente după 1918) a crescut între 1869-1910 cu 51,8%, în timp ce populaţia teritoriilor ce s-au desprins la sfârşitul primului război mondial (Slovacia, Transilvania, Voivodina, Croaţia) a sporit cu numai 24,4% în aceeaşi perioadă. Diferenţe similare se pot constata şi pentru provinciile care s-au aflat până la 1918 sub controlul Vienei[1].
Primul recensământ organizat de către autorităţile maghiare după legalizarea dualismului a început la 31 decembrie 1869 fiind finalizat la începutul anului următor, iar ultimul recensământ dinaintea primului război mondial a fost efectuat în anul 1910. Între aceste două limite, populaţia Transilvaniei (în înţelesul larg, cuprinzând atât teritoriul fostului principat autonom, cât şi Banatul, Crişana şi Maramureşul a sporit de la 4.224.614 locuitori la 5.225.618 locuitori, corespunzând unei creşteri de aproximativ 24% cu o rată medie anuală de 0,6% (vezi tabelul nr.l şi graficul nr.l). Diferenţa de aproape 27% în ceea ce priveşte creşterea demografică a Transilvaniei comparativ cu a Ungariei constituie un alt argument pentru statutul inferior rezervat Transilvaniei în cadrul statului dualist.
În primul deceniu după instaurarea Ausgleich-ului, populaţia Transilvaniei a cunoscut un regres (vezi tabelul nr.l). Astfel, cu prilejul recensământului din 1880, au fost înregistraţi 4.081.662 de locuitori. Descreşterea faţă de 1870 s-a cifrat la 142.952 locuitori, iar procentual scăderea s-a ridicat la -3,4%. In primul rând, atribuim declinul demografic epidemiei de holeră din anul 1872-1873, cea mai amplă de acest gen din zonă, cu efecte la fel de catastrofale şi în alte provincii din imperiu[2]. În Transilvania, dincolo de aproape cele 50.000 de victime directe, au rămas afectate încă alte zeci de mii de persoane care au fost cel mai expuse riscului de deces în tot deceniul opt, amplificând dezechilibrul provocat de holeră. Din registrele parohiale de stare civilă consultate, s-au putut remarca o serie de epidemii locale de variolă, difterie, tuse convulsivă, etc, care au afectat în special copiii (în 1874, 1876, 1877, 1879). Mortalitatea din anumite sate a depăşit cu mult în acei ani nivelul deceselor înregistrate cu prilejul holerei din 1872-1873 (vezi graficul nr.2 referitor la mişcarea naturală a populaţiei din trei sate). Fenomenul a fost detectabil în aproape toată Europa Centrală în acea perioadă. La o asemenea rată ridicată a mortalităţii a mai colaborat şi criza financiar-industrială din monarhie, anii consecutivi cu recolte insuficiente[3] etc.
În urma regresului demografic din deceniul opt, populaţia Transilvaniei s-a refăcut, astfel că în 1890 au fost consemnaţi 4.427.515 locuitori. Între recensământurile din anii 1880 şi 1890, sporul real a fost de 345.853 locuitori, corespunzând unei creşteri cu 8,4% (rata medie anuală de creştere a atins valoarea de 0,8%). Fenomenul trebuie pus în legătură directă cu avântul economic sesizat după 1880, când s-au pus bazele procesului de industrializare, s-au extins suprafeţele cultivate, s-a trecut la o mai eficientă organizare a sistemului sanitar ca urmare a legii sănătăţii publice din Ungaria votată în anul 1876[4]. Sensul dinamic ascendent al dezvoltării populaţiei Transilvaniei este constatabil aproape la nivelul întregii provincii, aşa cum o demonstrează cercetările făcute pentru diferite microzone: comitatul Cluj, comitatul Arad, zona Bistriţei, etc[5]. Au existat fireşte şi câteva excepţii datorate unor condiţii social-politice concrete. În Ţara Bârsei bunăoară, în contextul războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi România precum şi a sporirii impozitelor pe păşunat, populaţia din satele în care păstoritul şi creşterea animelelor era principala ocupaţie a descrescut în deceniul nouă[6].
Tabelul nr.1
Dinamica populaţiei Transilvaniei între 1870-1910*
Dinamica populaţiei Transilvaniei între 1870-1910*
* Calculele s-au făcut după: Magyar Statistykai Evkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872; Az 1881 évelején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882; Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Morariu, T.,Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.
Fenomenul de încetinire a creşterii populaţiei este general la nivelul întregii monarhii[9]. Asociem pentru explicarea tendinţei demografice enunţate mai sus câţiva factori economici şi sociali specifici Transilvaniei. În primul rând în această perioadă a început să se resimtă acut lipsa de pământ suficient pentru marea majoritate a familiilor din mediul rural. Generaţiile rezultate în urma "exploziei" demografice din deceniul şapte au ajuns la maturitate spre sfârşitul secolului al XlX-lea, contribuind la accentuarea divizării loturilor de pământ. Mare parte din generaţiile deceniilor opt şi nouă au ajuns la începutul sec. XX în imposibilitatea de a-şi plasa forţa de muncă în agricultură. Chiar dacă unii au îngroşat rândurile muncitorilor agricoli, ale zilierilor, situaţia lor materială nu oferea perspective încurajatoare pentru întemeierea de noi familii. De aceea, după 1900 s-a putut observa o mai mare mobilitate a populaţiei rurale. Direcţiile emigrării din mediul rural au fost două: a) înspre oraşe pentru a-şi găsi plasament în industrie, şi b) în afara provinciei spre România, dar mai ales spre Statele Unite ale Americii. De exemplu, numărul celor plecaţi din satul Şanţ (jud. Bistriţa-Năsăud) între 1901-1910 a reprezentat 17% din totalul populaţiei. În alte localităţi, în special cele din zona de câmpie, unde lipsa de pământ a fost mult mai gravă, proporţiile emigrării au atins cote alarmante. În Banat, din comuna Săcălaz au plecat la începutul sec.XX aproximativ 1.000 locuitori din cei aproape 5.000 câţi fuseseră înregistraţi la recensământul din 1900. De asemenea, tot în Banat, din Sânmihai, au emigrat între 1904-1908, 400 de persoane din totalul de 1.406 locuitori[10].
Emigrarea a fost un fenomen general european în epoca modernă. Societatea transilvăneană a cunoscut fenomenul emigrării încă din evul mediu. Românii din Transilvania au trecut la sud şi est de Carpaţi nu o dată pentru a scăpa de vexaţiunile unui regim opresiv. Desigur, dimensiunile emigrării au fost relativ modeste până în ultimele decenii ale sec.XIX. Autorităţile maghiare din Transilvania au semnalat în numeroase rapoarte, încă din anii 1880, emigrarea muncitorilor agricoli şi a micilor meseriaşi din comitatele secuieşti şi cele din partea de sud a provinciei. Aproape în exclusivitate, emigranţii din acei ani se îndreptau înspre România. Marea majoritate a specialiştilor consideră că principala cauză a emigrării în masă din Europa sec. XIX a constituit-o "explozia demografică" (cu decalaje cronologice în estul continenmtului faţă de vest). Consecinţa directă a acestei creşteri demografice a fost reducerea suprafeţei loturilor de pământ şi formarea unui surplus de forţă de muncă rurală care nu a putut fi absorbit în întregime în mediul urban aflat în curs de industrializare. Desigur în monarhia austro-ungară, alături de cauzele demografice şi economice, asuprirea naţională practicată de guvernele de la Budapesta şi Viena au amplificat fenomenul. Faptul că ponderea emigranţilor non-maghiari din teritoriile aflate sub dominaţia Ungariei este mai mare decât proporţia lor în ansamblul populaţiei confirmă că şi asuprirea naţională a constituit o cauză a emigrărilor din zonă[11]. În Transilvania, emigrarea a reţinut atenţia autorităţilor abia prin anii 1880. În perioada 1881-1891, au emigrat în România numai din 8 comitate un număr de 60.513 persoane[12]. Cei mai mulţi însă au plecat la munci sezoniere, întorcându-se acasă la sfârşitul anului sau la sfârşitul campaniilor agricole. Emigrarea în masă a fost un fenomen ce şi-a făcut apariţia în primii ani ai sec.XX (vezi tabelul nr.2). Intre anii 1899-1914, au părăsit Transilvania un număr de 382.045 persoane, dintre care doar 71.512 s-au mai întors acasă după o şedere de 1, 2 sau 3 ani[13]. Anii 1904-1907 au înregistrat punctele maxime ale procesului de emigrare, cu 145.566 persoane, respectiv aproximativ 40% din totalul emigranţilor în perioada 1899-1914 (vezi graficul nr.3).
Tabelul nr.2
Emigrarea populaţiei din Transilvania între 1899-1914*
Emigrarea populaţiei din Transilvania între 1899-1914*
Datele au fost preluate din I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie...
Emigrarea a fost deosebit de accentuată în comitatele Târnava Mare şi Târnava Mică, Bihor, Alba de Jos, Făgăraş, Sibiu, Caras Severin, etc. A predominat numărul bărbaţilor, 68% faţă de numai 32% cât au reprezentat femeile între 1899-1913. Din totalul emigranţilor transilvăneni în acelaşi interval temporal, 50% erau români, 22,8% germani şi 22,7% maghiari. Frapează numărul mare al emigranţilor germani care excedau cu 11% proporţia lor în ansamblul populaţiei provinciei. Pentru români, proporţia emigranţilor este apropiată de ponderea lor în cadrul populaţiei, în timp ce numărul emigranţilor maghiari era vizibil inferior faţă de proporţia acestui grup etnic în cadrul structurii etnice a Transilvaniei. Aproape trei sferturi din emigranţi erau muncitori agricoli, argaţi şi ţărani săraci, după care urmează mici meseriaşi, cei mai mulţi de origine germană. Până la sfârşitul sec .XIX, direcţia principală de emigrare din Transilvania a fost spre România. După 1900, America a devenit indiscutabil locul spre care s-au îndreptat preponderent coloanele de emigranţi. Conform datelor pentru anii 1899-1913, în România au emigrat 21,4%, iar spre Statele Unite ale Americii 65,2% din totalul emigranţilor[15]. S-a remarcat faptul că înspre România se îndreptau emigranţi ce proveneau mai ales din comitatele învecinate: Ciuc, Braşov, Solnoc Dăbâca, Alba de Jos. Emigranţii care plecau peste ocean proveneau în special din comitatele Bihor, Satu Mare, Arad, Timiş, Târnava Mare, etc. Consecinţele demografice ale emigrării au fost multiple. Dincolo de pierderile directe, pe termen lung sau scurt (peste 300.000 de persoane), proporţia cea mai mare a emigranţilor a fost reprezentată de către bărbaţii între 25-45 ani, tocmai cei care se aflau la vârsta optimă nu numai de muncă dar şi de procreere. De asemenea, ponderea de aproape o treime a femeilor, în general şi acestea la o vârstă tânără, a contribuit la reducerea natalităţii în perioada anterioară primului război mondial.
Tabelul nr.3
Evoluţia populaţiei din Gledin, Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului între 1850-1910*
Evoluţia populaţiei din Gledin, Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului între 1850-1910*
*Calculat pe baza informaţiilor din: Az 1881 év elején....; Magyar Statisztikai Közlemények, Újsorozat, 42 kötet, Budapest, 1912.
Tabelul nr.4
Mişcarea naturală a populaţiei din Gledin, Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului (1870-1910)*
Mişcarea naturală a populaţiei din Gledin, Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului (1870-1910)*
N = născuţi; M = morţi; SN = spor natural; *Calculat pe baza informaţiilor din Arhivele Statului Bistriţa, Colecţia registrelor de stare civilă, nr.489-494, 686, 1215-1218; Magyar Statisztikai Közlemények, Új sorozat,vol.46, Budapest, 1913.
Analiza tabelului nr.4 despre mişcarea naturală a populaţiei din cele 3 sate confirmă tendinţele de creştere sau descreştere manifestate între cele cinci recensământuri efectuate în perioada care face obiectul demersului nostru. În general, curba natalităţii s-a menţinut peste curba mortalităţii (cu excepţia deceniului opt), determinând valori pozitive pentru sporul natural. Crizele de mortalitate nu au putut afecta pe termen lung evoluţia celor 3 localităţi, populaţia găsind de fiecare dată resurse să refacă pierderile suferite. De altfel, o trăsătură definitorie a regimului demografic din secolele anterioare a fost alternarea creşterilor şi descreşterilor, posibilitatea societăţii de a-şi reveni pe termen scurt în urma unor epidemii sau catastrofe naturale. Totuşi, crizele de mortalitate (mai ales cele din deceniul opt, reflectă fragilitatea echilibrului demografic al satului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, precaritatea condiţiilor de viaţă şi a asistenţei sanitare necorespunzătoare. Evoluţia natalităţii şi a mortalităţii din cele 3 sate în perioada 1880-1910 confirmă că în Transilvania tranziţia-revoluţia demografică a survenit abia la sfârşitul secolului trecut. Menţinerea natalităţii la un nivel ridicat, paralel cu tendinţa reducerii mortalităţii, sunt semnele evidente ale acestui fenomen. Tabelul nr.5 demonstrează existenţa unor variaţii locale în ceea ce priveşte comportamentul demografic din Transilvania între 1870-1910. Condiţiile economice specifice, tradiţii regionale, conjuncturi climaterico-naturale zonale, etc, au generat aceste variaţii ale ratei natalităţii, mortalităţii şi sporului natural. Au existat sate precum Gledin cu valori mai scăzute pentru cele 3 fenomene, în timp ce în alte sate s-au înregistrat valori relativ ridicate. Astfel, în Gledin rata natalităţii s-a situat în jurul a 26,9%o între între 1871-1910.
Tabelul nr.5
Evoluţia ratei natalităţii, mortalităţii şi a sporului natural din Gledin, Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului (în ‰)
Evoluţia ratei natalităţii, mortalităţii şi a sporului natural din Gledin, Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului (în ‰)
Desigur, se remarcă o evoluţie ascendentă sau descendentă a ratei natalităţii din cele 3 localităţi în conformitate cu tendinţele generale ale dinamicii populaţiei Transilvaniei. Pentru Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului, ratele natalităţii pentru intervalul de timp investigat, au fost de 37,3‰ şi repectiv 37,4‰. Aceste valori sunt superioare celor existente în părţile vestice ale continentului (în Anglia, rata brută de natalitate între 1850-1910 a fost de aproximativ 32‰, iar în Franţa de 24‰), însă ele se plasează sub nivelul altora din anumite teritorii ale monarhiei austro-ungare (în Ungaria bunăoară, rata medie a natalităţii s-a menţinut peste 40‰)[16].
Din păcate, deşi rata mortalităţii s-a aflat în general în scădere între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial (cu excepţia unor ani sau perioade scurte de criză), ea s-a menţinut în jurul unor cote înalte: 26,4‰ în Gledin, 29,6‰ în Susenii Bârgăului şi 29,1‰ în Mijlocenii Bârgăului. Pentru comparaţie, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, rata mortalităţii în marea majoritate a ţărilor din vestul sau nordul Europei coborâte sub 20‰. Ea a rămas mai ridicată în centrul şi sud-estul Europei, inclusiv în Transilvania, datorită unei evoluţii deosebite din punct de vedere economic, cultural, social. Contribuiau la o asemenea stare de lucruri mai mulţi factori. Unul dintre ei era nivelul scăzut al asistenţei sanitare. De exemplu: la începutul sec. XX, în Transilvania la un medic reveneau 4.824 locuitori, la o moaşă 1.435 locuitori şi la o farmacie 9.467 locuitori[17]. Trebuie precizat că repartiţia medicilor, spitalelor, farmaciilor era inegală, ele fiind cvasiinexistente în mediul rural. De asemenea, înapoierea economică a Transilvaniei, alimentaţia deficitară, prejudecăţile şi practicile populare în legătură cu tratarea unor boli, etc, au determinat un procent sporit al deceselor, inclusiv a mortalităţii infantile. Din această cauză rata sporului natural a cunoscut valori corespunzătoare: foarte scăzută în anumite sate, de exemplu în Gledin 0,5‰, mai ridicate în alte localităţi, 7,2‰ în Susenii Bârgăului şi 8,3‰ în Mijlocenii Bârgăului. Mobilitatea socială, o componentă esenţială a regimului demografic în epoca modernă, a fost influenţată în Transilvania după 1850 de desfiinţarea relaţiilor feudale, de includerea mai adecvată a provinciei în circuitul economic al producţiei şi schimbului de mărfuri. Aceasta a însemnat că, mai ales în mediul rural, sporul real al locuitorilor nu a fost identic cu sporul natural (obţinut ca o diferenţă între numărul de naşteri şi decese). De aceea, mare parte din sporul natural al localităţilor rurale era pierdut în urma migraţiei spre aşezările urbane sau peste graniţă. Astfel, sporul natural al celor 3 localităţi analizate a fost de 683 persoane între 1870-1910, în timp ce sporul real a fost doar de 326 locuitori. Rezultă că 357 de persoane au părăsit cele 3 sate şi s-au îndreptat fie spre alte localităţi (preponderent de tip urban), fie au emigrat. Aceleaşi diferenţe între creşterea reală mai modestă şi sporul natural mai mare s-au semnalat în epocă şi în alte teritorii din Transilvania sau din monarhie (uneori diferenţele dintre sporul real şi cel natural erau mult mai pregnante). În general, în cadrul mobilităţii sociale, oraşele au fost cele care au absorbit marea majoritate a surplusului din populaţia rurală.
Una din trăsăturile importante ale regimului demografic din monarhia habsburgică din a doua jumătate a sec. al XlX-lea a fost ritmul alert al urbanizării, în special al dezvoltării oraşelor de reşedinţă ale comitatelor. La mijlocul secolului trecut, cele mai multe dintre oraşele din monarhie (în special cele din partea estică) aveau un aspect rural. Înainte de izbucnirea primului război mondial, aceste oraşe şi-au accentuat funcţiile administrative, economice şi culturale, alături firesc de o creştere remarcabilă a numărului de locuitori. Astfel, în Transilvania, populaţia oraşelor a sporit din 1870 până la 1910 cu 169% (de la 386.302 locuitori la 653.627), modificându-se ponderea ei în ansamblul populaţiei de la 9,1% la 12,5% (vezi tabelul nr.6). Creşterea populaţiei urbane a fost superioară creşterii populaţiei rurale în acelaşi interval de timp (pentru populaţia rurală, valoarea creşterii a fost de aproape 119%). Evident, diferenţa se explică prin faptul că o mare parte din sporul natural al satelor a fost absorbit de oraşe. Aici trebuie făcută distincţia între mărimea oraşelor şi ritmul dezvoltării demografice. Oraşele mari (Cluj, Timişoara, Arad, Braşov, Oradea, etc.) au cunoscut un spor considerabil între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial datorită transformărilor în modul de comunicaţie, centre industriale, comerciale şi bancare etc.
Tabelul nr.6
Evoluţia populaţiei rurale şi urbane a Transilvaniei între 1870-1910*
Evoluţia populaţiei rurale şi urbane a Transilvaniei între 1870-1910*
* Calculele s-au făcut după I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie..., p.506-507.
Tabelul nr.7
Structura etnică a populaţiei Transilvaniei (1880-1910)*
Structura etnică a populaţiei Transilvaniei (1880-1910)*
* Conform datelor din Az 1881 év elején ...; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie ...
La fel ca în secolele anterioare, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea românii au reprezentat marea majoritate a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr.7). După încheierea dualismului austro-ungar în anul 1867, în structura etnică a Transilvaniei au survenit unele modificări. Acestea se reflectă fidel în politica de asimilare forţată a naţionalităţilor pe care guvernul ungar a practicat-o în teritoriile ce îi erau subordonate. Astfel, ponderea românilor din întreaga Transilvanie a scăzut de la 54,9% în anul 1880, la 53,7% în anul 1910 (vezi tabelul nr.7).În acelaşi timp, populaţia maghiară a crescut de la 25,2% în anul 1880, la 31,6% în anul 1910. Creşterea nu s-a făcut numai pe cale naturală ci şi printr-o politică constantă de maghiarizare forţată a naţionalităţilor dusă de guvernul de la Budapesta prin: colonizare de populaţii străine (mai ales minerii şi muncitorii industriali în oraş), sprijin economic preferenţial acordat maghiarilor, întocmirea eronată a recensământurilor, etc. De exemplu, după 1867, în recensământurile efectuate de autorităţile maghiare nu au mai fost înscrişi la rubrica limba maternă (după care apreciem apartenenţa etnică a locuitorilor) ţiganii, armenii şi evreii. Aceştia au fost incluşi în rândul maghiarilor, contribuind astfel la ridicarea proporţiei acestora în ansamblul populaţiei. Multă vreme românilor le-a fost interzisă aşezarea în oraşe. După 1848 (şi în special după 1867), o serie de bariere economice, administrative, etc, au împiedicat stabilirea românilor în mediul urban. Oraşele au reprezentat în opinia autorităţilor un instrument principal de maghiarizare. Nu întâmplător, proporţia elementului maghiar a cunoscut o creştere artificială foarte mare în cadrul oraşelor transilvănene în perioada dualismului [21]. Metodele de deznaţionalizare practicate de autorităţile de la Budapesta pentru a spori proporţia elementului maghiar în detrimentul celorlalte naţionalităţi au fost variate, folosindu-se atât persuasiunea cât şi impunerea forţată. Aşa se explică şi de ce în anumite zone (cel mai frecvent în comitatele Ciuc şi Trei Scaune) numărul românilor a fost inferior numărului locuitorilor de religie ortodoxă sau greco-catolică [22].
În decurs de câteva decenii, se produsese deja maghiarizarea forţată, singurele semne de descendenţă etnice rămânând doar apartenenţa la una din cele două confesiuni ce aparţineau în Transilvania românilor.
Tabelul nr.8
Structura confesională a populaţiei Transilvaniei (1880-1910)*
Structura confesională a populaţiei Transilvaniei (1880-1910)*
*Conform datelor din Az 1881 ev elejen ...; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie...
De altfel, structura confesională a Transilvaniei (vezi tabelul nr.8) confirmă faptul că românii reprezentau populaţia majoritară. Cea mai mare pondere au avut-o confesiunile ortodoxă şi greco-catolică, ambele fiind îmbrăţişate aproape în exclusivitate de populaţia românească (reprezentând aproximativ 60%). Urmează ca importanţă confesiunile romano-catolică, reformată şi luterană care aparţineau în cea mai mare parte maghiarilor şi germanilor. Modificări fundamentale nu au survenit între 1870-1910 în ceea ce priveşte structura confesională a Transilvaniei. Se remară totuşi o creştere masivă a locuitorilor de religie mozaică, adică a evreilor (aceştia nu vor fi înregistraţi după 1867 ca o naţionalitate distinctă). Fenomenul trebuie pus în legătură cu emigrarea în masă a evreilor din Galiţia şi Rusia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi stabilirea lor în Transilvania (în special în comitatele din nordul şi vestul provinciei)[23]. Diminuarea proporţiei ortodocşilor între 1880-1910 de la 37% la 34,3% este explicabilă parţial prin emigrările masive de la sfârşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. XX. Cei mai mulţi dintre emigranţi proveneau din zonele de câmpie (Timiş, Arad, Caras Severin, etc.) sau din teritoriile de la graniţa sudică a Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) unde era predominantă religia ortodoxă. Şi confesiunea luterană (aparţinând aproape în exclusivitate saşilor) a cunoscut o uşoară scădere de la 5,5% la 5%, datorită sporului natural redus al populaţiei germane şi a ponderii mari a acestei etnii în ansamblul emigranţilor (aproape 22%). Celelalte confesiuni, greco-catolică, romano-catolică, reformată, au înregistrat creşteri nesemnificative.
Aşa cum s-a putut constata, dinamica populaţiei Transilvaniei între 1870-1910 a fost influenţată de numeroşi factori economici, sociali şi politici care au imprimat un sens ascendent mai alert sau mai modest între cele 5 recensământuri din epocă. Ca urmare a agravării condiţiilor de viaţă ale populaţiei agricole la sfârşitul sec.XIX, şi în Transilvania s-a semnalat fenomenul emigrării în masă, ce a atins punctul culminant în anii 1905-1907. Emigrarea externă a fost numai o formă a mobilităţii populaţiei Transilvaniei în perioada ulterioară revoluţiei de la 1848, când au fost desfiinţate relaţiile feudale. În acea perioadă s-a putut observa şi un proces continuu de emigrare a unei părţi din populaţia rurală înspre oraşe. Oraşele au absorbit mare parte din sporul natural din mediul rural, datorită dezvoltării industriale. Aceste schimbări sunt sesizabile şi în ceea ce priveşte creşterea ponderii populaţiei urbane a Transilvaniei de la 9,1% în anul 1870, la 12,5% în anul 1910. Mişcarea naturală a populaţiei din satele cercetate confirmă variaţiile din evoluţia demografică a Transilvaniei între diferitele limite temporale. În ciuda eforturilor sistematice ale autorităţilor maghiare, românii au continuat să rămână populaţia majoritară a provinciei. Fără o astfel de majoritate, nici nu ar fi fost posibilă în anul 1918 unirea Transilvaniei cu România prin aplicarea principiului autodeterminării naţionale. Superioritatea numerică a românilor în Transilvania a fost un lucru cert în secolele anterioare şi a rămas neschimbată inclusiv în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul sec. XX.
***
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
I.
1. Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und Peter Urbanitsch, Wien, 1980
2. Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.
II.
1. Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987.
2. A Magyar korona országainak 1900. évi népszámlálás, Budapest, 1902.
3. A Magyar szent korona országainak 1910.évi népszámlálás, Budapest, 1912.
4. A Magyar korona országainak az 1870. év elején végrehajtott népszámlálás eredményei, Pesta, 1871.
5. Arhivele Statului Bistriţa-Năsăud, Colecţia registrelor de stare civilă.
6. Az 1881 év elején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882.
7. Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozát, Budapest, vol.1, 2, 42, 46, 48, 67.
III.
1. Adam, I.I., Consideration sur l'exode de la population de Transilvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în Populaţie şi societate, vol.4, Cluj-
Napoca, 1980, p.202-209.
2. Bolovan, Ioan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în "Revista Bistriţei", VII, 1993, p.179-184.3. Idem, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th Century), în vol. The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L. Maior,
N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.40-54.
4. Demeny, Paul, Early Fertility Decline in Austria-Hungary, a Lesson in Demographic Transition, în "Daedalus", vol.97, nr.2, Spring 1968.
5. Egyed, A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în "AMN", VIII, 1970, p.365-378.6. Idem, Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Răduţiu, P.Teodor, CLuj-Napoca, 1985,
p.174-181.7. Katus, L., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs - und Agrarstatistik (Beiträge der erstem
vissenschaftlichen Tagung der Ungarische-Österreichischen Historikerkommission), Hrsg. Gábor Erdödy, Budapest, 1982, p.
8. Magda, T., Evoluţia numerică a populaţiei din Ţara Bîrsei, 1786-1966, în "Revista de statistică", 16, 1967, nr.7, p.96.
9. Mádai, L., Az utolsónagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983.
10. Manuilă, S., Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în "Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", VIII, 1929, nr.1-3, p.91-212.
11. Russu-Şirianu, I., Românii din statul ungar (statistică, etnografie), 1904.
12. Todea, C., Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, în "Revista de statistică", 22, 1973, nr.6.
***
Note
[1] L.Thirring, Esquisse de l'accroissement de la population de la Hongrie d'avant et d'apres la guerre et quelques propriétes caractéristiques des fluctuations du nombre des habitants, Budapest, 1931, p.3, 21; Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und P. Urbanitsch, Wien, 1980, p.415.
[2] Mádai L., Az utolsó nagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983, passim; Magyar Statisztikai Evkönyv, második évfolyam, 1873, Budapest, 1874
[3] Mádai L., Les crises de mortalité en Europe dans la deuxiéme moitié du XIX-ième siècle, în vol. Historischdemographische mitteilungen, red. Kovácsics J., Budapest, 1976, p.102; Istoria României, vol.IV, Bucureşti, 1964, p.651. Şi în România s-a constatat în primii ani ai deceniului opt o depresiune demografică, care a fost depăşită până spre sfârşitul deceniului. Vezi D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, 1992, p.78.
[4] J.T.Berend, G.Ránki, The European periphery and industrialisation 1780-1914, Budapest, 1982, p.53. De asemenea după descoperirea în anii 1883-1884 de către Koch a virusului holerei, lupta împotriva acestei boli s-a putut desfăşura mai eficient. Vezi P.Bourdelais, Cholera, a Victory for Medicine, în vol. The Declin of Mortality in Europe, edited by
R.Schofield, D.Reher, A.Bideau, Oxford, 1991, p.126 sq.
[5] Egyed A., Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Edroiu, A.Răduţiu, P.Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p.176; A.Caciora, E.Glück, Situaţia etno-demografică a părţilor arădene între 1849-1918, în "Ziridava", 12, 1980, p.222; I.Bolovan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în "Revista Bistriţei", VII, 1993, p.180.
[6] T.Magda, Evoluţia numerică a populaţiei în Tara Bîrsei 1786-1966, în "Revista de statistică", 16, 1967, nr.7, p.96.
[7] P.Demeny, Early Fertility Decline in Austria-Hungary: a Lesson in Demographic Transition, în "Daedalus", vol.97, nr.2, Spring 1968, p.502 sqq.
[8] C.Todea, Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, "Revista de statistică", 22, 1973, nr.6, p.83.
[9] L.Katus, Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrig, în vol. Demographie, Bevölkerung-und Agrarstatistik, hrsg.G.Erdödy, Budapest, 1982, p.63.
[10] R.Cressin, Monografia comunei Şanţ. Materiale privitoare la statistica demografică şi economică a comunei, în "Sociologie românească", I, 1936, nr.5, p.23; Egyed A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în "AMN", VIII, 1970, p.374.
[11] Julianna Puskás, Emigration from Hungary to the United States (1880-1914), Budapest, 1982, p.31; I.Rácz, Emigration from Hungary to the United States, în "Magyar története tanulmányok", 10, 1977, p.140.
[12] I.I.Adam, Considérations sur l'exode de la population de Transylvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în "populaţie şi societate", vol.4, Cluj-Napoca, 1980, p.204.
[13] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie..., p.666-675, 739-742.
[14] G.Bobango, Romanians, în Harvard Encyclopedia of American Ethnic Groups, edited by S.Thernstrom, Harvard University Press, 1980, p.880; Egyed Á., Problema emigrării ..., p.375.
[15] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie ..., p.18.
[16] J.Rédei, A születések és a halálozások alakulása a XIX. és XX században Europában és Magyarországon, Budapest, 1960, p.16-17.
[17] I.Enescu, Iuliu Enescu, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol cultural şi economic, Bucureşti, 1915, P.15; I.Slavici, Românii de peste Carpaţi, ediţe de C.Mohanu, Bucureşti, 1993, p.245.
[18] E.A.Wrigley, Brake or Accelerator? Urban Growth and Population Growth before the Industrial Revolution, în vol.Urbanisation in History. A Process of Dynamic Interactions, ed. by Ad von der Woude, A.Hayami, J. de Vries, Clarendon Press, Oxford, 1990, p.107.
[19] Egyd Á., Situaţia demografică a judeţului Cluj..., p.179.
[20] H.Sundhausen, Historische Statistik Serbiens, 1834-1914. Mit europäische Vergleichdaten, München, 1989, p.99. În România (Vechiul Regat) ponderea populaţiei urbane la sfârşitul sec. al XIX-lea a fost de aproape 20%, datorită includerii în aceste cifre şi a târgurilor care de cele mai multe ori aveau caracteristici mai mult rurale decât urbane. Vezi Ecaterina Negruţi, Cercetări privind evoluţia demografică a Moldovei în sec.XIX, în "AIIAI", 19, 1982, p.40.
[21] Sesizând pericolul deznaţionalizării celor care plecau la oraşe, elita românească a solicitat sprijinul instituţiilor culturalnaţionale pentru a menţine şi dezvolta conştiinţa naţională a acestora. Este semnificativă în acest sens scrisoarea din 24 ianuarie 1904 a lui Iosif Moldovan, preşedintele secţiunii meseriaşilor români din Arad către direcţiunea Asociaţiei naţionale
arădene: "Tinerii noştri aplicaţi prin ateliere şi magazinuri străine, înconjuraţi numai de străini, neputându-se însufleţi de nimic ce-i românesc, se răcesc de neamul şi credinţa strămoşească"... Cf. Arhivele Statului Arad, Fond personal "Dr.Octavian Lupaş", dosar 23, f.5.
[22] D.Suciu, Date privind situaţia politică şi confesional şcolară a românilor din Transilvania în prima decadă a dualismului, în "AIIACN", XXX, 1990-1991, p.89 sqq; I.Russu-Sirianu, Românii din statul Ungar (Statistică, etnografie), 1904, p.263.
[23] R.Melville, Permanent Emigration and Temporary Transnational Migration: Jewish, Polish and Russian Emigration from Tsarist Russia, 1861-1914, în vol.Overseas Migrations from East-Central Europe 1880-1940, edited by Julianna Puskás, Budapest, 1990, p.134 sqq. Numai în cele 44 de localităţi care au constituit până la mijlocul sec. XIX regimentul grăniceresc năsăudean, ponderea populaţiei evreieşti a crescut între 1880-1910 de la 2,5% la 5,4%. Cf.I.Bolovan, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th century), în vol.The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L.Maior, N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.51.***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu