Proclamația de la Alba Iulia și românii din Ungaria

Publicat de Ion Coja in Doctrină naţionalistă pe 02.02.2013 |

Proclamația de la Alba Iulia

nu este izvor de drepturi pentru maghiari!

De ani de zile, propaganda iredentistă udemeristă a găsit un cal de bătaie acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin: Proclamația de la Alba Iulia! Chipurile, articolul 3, alineatul 1 din proclamație nu a fost pus în aplicare, iar ei, propagandiștii separatismului, cer cu insistență să fie respectat întocmai!… În caz contrar, udemeriștii se consideră în drept să ceară orice, inclusiv separare teritorială între români și maghiari, chiar și în interiorul granițelor românești! În acest context, nesupunerea civică va fi primul pas pe calea care poate duce chiar și la confruntare armată, militară!… Udemeriștii n-o exclud deloc, drept care se și pregătesc pentru așa ceva.
O spunem de la bun început: Indiferent de ceea ce scrie în acel atât de des invocat articol 3, trebuie spus și știut că, prin natura sa, textul Proclamației nu poate fi un izvor de drepturi pentru maghiari! Și iată de ce:

1. Proclamația nu este un contract între români și maghiari. Nu am bătut palma unii cu alții, români și maghiari, România și Ungaria! Eu n-aș fi împotrivă să batem palma măcar acum, în zilele noastre. Aceasta ce ar însemna? Ar însemna, mai înainte de toate, ca Ungaria să recunoască Unirea de la 1 Decembrie 1918, să recunoască valabilitatea Proclamației de la Alba Iulia. Ceea ce nu s-a întâmplat în fapt niciodată. La Trianon, guvernul ungar a semnat vi coactus tratatele de pace. Și-a rezervat dreptul să le conteste oricând, așa cum au și făcut la Viena, în 1940! Așteaptă momentul propice ca s-o facă din nou! Au ceva șanse, cu clasa politică pe care o avem în momentul de față…
Așadar, nu poți invoca un text a cărui valabilitate nu o recunoști! Acel text ar putea căpăta oarecare putere de act legislativ, măcar pe plan moral (sic!), dacă i-ai recunoaște valabilitatea.
Așadar, frați maghiari, dați și voi o declarație solemnă de acceptare a Proclamației de la Alba Iulia, așa cum a făcut minoritatea germană din Transilvania, de pildă, și mai stăm de vorbă cu textul Proclamației în față!

2. Proclamația de la Alba Iulia a fost un act politic, a consfințit un nou raport de forțe între Budapesta și București, conform cu încheierea pe care a avut-o Primul Război Mondial: unii l-au câștigat, alții l-au pierdut. Noi, românii, am făcut parte din grupul învingătorilor, ungurii s-au numărat printre învinși. De când lumea pacea instituită după un război modifică asemenea raporturi. În plus, pentru prima oară în istorie, pacea de după încheierea Marelui Război a încercat să fie o pace justă, care să aplice și anumite principii de justiție, recunoscând popoarelor dreptul la autodeterminare, ignorat sistematic până atunci. În temeiul acestui drept, mai presus decât în temeiul victoriei militare, Transilvania și alte ținuturi românești au decis unirea cu România, cu Patria Mamă! Unirea de la Alba Iulia a fost, mai presus de orice, un act de justiție, pe toate planurile: demografic, istoric, economic, politic.

3. Proclamația de la Alba Iulia nu este un text legiuitor, nu are caracter de lege! Ci doar consemnează o realitate nouă, ce urma să fie detaliată prin legi emise de un corp legiuitor ad hoc constituit. Adunarea de la Alba Iulia nu era parlament. Ea avea putere de decizie într-o singură chestiune, ca la referendum: ruperea Transilvaniei de Imperiul Habsburgic. Gestul respectiv devenise cu putință, ba chiar se impunea logic, deoarece imperiul respectiv, impropriu numit și Austro-Ungaria, nu mai exista!

4. Proclamația de la Alba Iulia promitea respectarea drepturilor pe care le pot avea minoritățile etnice! În principiu, ideea era că românii nu voiau să-i facă pe alții să sufere nedreptatea și abuzurile de care au avut parte ei înșiși, românii, vreme de secole! Ce putea fi mai frumos?!
Udemeriștii au descoperit, după 1990, că noi nu am fi respectat aceste promisiuni și ne bat acum obrazul… Ca oameni de onoare ce suntem, trebuie să examinăm cu toată seriozitatea asemenea imputație!
Da, e adevărat, proclamația nu este (încă?) un contract, cu două părți angajate prin semnătură să-l respecte. Este un act unilateral, o promisiune! Iar această promisiune s-a făcut într-un anumit context, pe care nu-l putem ignora! Acest context înseamnă Europa și democrația (nouă) care se instituia în viața politică internațională. Vreau să spun că problema drepturilor minoritare, versus drepturile populației majoritare, nu era o chestiune de dispută numai între români și maghiari, între românii majoritari și minoritarii din România! Ci pe plan european s-a urmărit instituirea unei politici și a unei legislații echitabile, corectă pentru toate părțile implicate. Principiile enunțate de politicienii europeni au creat un context juridic din care România nu se putea exclude. Și nici nu ținea s-o facă! Aceste norme juridice au devenit obligatorii și pentru România! Le-a respectat România?
Trebuie spus foarte clar: România se numără printre țările cele mai generoase în materie de respectarea drepturilor acordate de normele europene minorităților etnice. Ba chiar, luând aminte la Proclamația de la Alba Iulia, putem constata că românii și-au arătat disponibilitatea de a oferi mult mai mult decât s-a decis până la urmă, pe plan internațional, că ar trebui să fie drepturile minoritarilor. Această normă europeană în materie trebuia respectată, lumea internațională, a cancelariilor și a instituțiilor internaționale cu vocație în acest domniu supraveghează atent fiecare țară, fiecare guvern. Nu se admite niciun fel de discriminare. Nota bene: nici măcar discriminare pozitivă! Adică nu se admite, nu este agreată acordarea de drepturi mai multe și mai mari decât cele îndeobște acceptate și practicate în Europa!
Am încercat să-i fac pe unii interlocutori maghiari să înțeleagă că dacă noi, românii, am accepta toate pretențiile udemeriste și le-am satisface întocmai, ne-am pune în cap toată Europa! Ar fi un abuz în defavoarea populației majoritare, împotriva intereselor naționale și statale firești, care ar putea declanșa, prin puterea exemplului, a precedentului creat, un val de tulburări în mai toate țările europene! Cam toate țările din Europa ar fi tulburate de ivirea unor mișcări iredentiste, separatiste. Așa se face că nicăieri, în nicio capitală a lumii, la nicio instituție internațională serioasă, Ungaria nu găsește azi vreun sprijin pentru politica ei fantezistă de reconstituire a ceea ce oricum n-a existat niciodată: Ungaria Mare, recte Ținutul Secuiesc.
Chiar dacă prin șantaj și mituire, prin trădarea clasei noastre politice, a falșilor noștri lideri gen Petre Roman sau Emil Constantinescu, guvernul României ar ceda pretențiilor udemeriste și le-ar satisface toate doleanțele, Uniunea Europeană ar interveni ea, ar sancționa și ar împiedica producerea unor astfel de abateri de la litera și spiritul legislației europene. De data aceasta, iată, minune mare!, apartenența la Uniunea Europeană ne este de folos, căci pune zăbală disponibilității guvernanților noștri de a trăda interesele naționale cele mai elementare… N-au nicio limită, nemernicii…
Da, a recunoscut liderul udemerist de la Covasna, președinte de Consiliu Județean, într-o emisiune recentă la Antena 3: vrem autonomie teritorială, așa cum mai există în Europa! Bunăoară în nu știu ce insulă din Finlanda, locuită de câteva sute de etnici suedezi!… Secuii sunt și ei tot o insulă, de etnici alogeni, în oceanul românesc… De ce nu am aplica în România modelul finlandez? Răspund: printre altele, pentru că suedezii de pe acea insulă nu contestă statul național finlandez, nu cer ca Finlanda să fie declarată stat multinațional, așa cum cere UDMR! Iar mai presus de toate, pentru că de-a lungul istoriei, acei suedezi au dat numai dovezi de loialitate față de țara, poporul și statul care le-a dat găzduire! Unde-i loialitatea maghiară față de români, a maghiarilor din România, a Budapestei?!… Unde-i buna vecinătate dintre noi și unguri?!…

*

      …Am lăsat la urmă problema cea mai serioasă!
M-am întrebat de multe ori de ce au fost românii atât de generoși în promisiunile făcute la Alba Iulia?
În general, cum știe toată lumea, așa suntem noi, românii, față de străini: bucuroși de oaspeți, îngăduitori, săritori la nevoie, darnici, creduli. Nu intru în detalii, las pentru altă dată dovezile că suntem chiar fraieri de buni, mai ales cu cine nu merită!…
Reamintesc că participanții la Marea Adunare de la Alba Iulia erau români din toate ținuturile românești supuse până atunci Imperiului chezaro-crăiesc. Dintre acești români se știa că mulți vor rămâne totuși dincolo de noile fruntarii de Vest ale României. Între aceste granițe și Tisa, dar și dincolo de Tisa, până pe malurile Balatonului, trăiau circa 500.000 de români care rămâneau în afara Țării. Dacă Puterile Aliate și-ar fi respectat promisiunile făcute în 1916, iar noua graniță de vest a României ar fi fost pe Tisa, așa cum ar fi fost drept, cea mai mare parte dintre acei români și-ar fi aflat locul cuvenit alături de ceilalți români din Țară. Ar mai fi rămas în afara granițelor numai românii de dincolo de Tisa, în număr apreciabil și aceștia… Dar n-a fost să fie!
La 1 Decembrie 1918 se știa care vor fi hotarele de Vest ale României Mari. Mă întreb dacă liderii românimii ardelene care au scris Proclamația de la Alba Iulia nu cumva au fost așa de generoși în oferta lor pentru că s-au gândit și la românii din viitoarea Ungarie, țară care reapărea pe harta Europei după patru secole de inexistență! Românii aceia de mare ispravă de la 1 Decembrie 1918 au intenționat ca între noi și unguri să se stabilească o normală reciprocitate, pe principiul străvechi „ce ție nu-ți place altuia nu face!” Ideea a fost ca drepturile pe care le acordăm noi minorităților etnice din Transilvania, din România, aceleași drepturi să le recunoască și Ungaria pentru minoritari, pentru românii din Ungaria în mod deosebit!…
Ce s-a întâmplat cu românii din Ungaria este o problemă pe care Budapesta și scula ei numită UDMR se feresc s-o aducă în discuție. Mă întreb cu ce și cât plătește Budapesta pentru ca guvernanții români de azi, clasa politică, așa zișii noștri comentatori politici, să tacă și ei prelung pe acest subiect: care este soarta și statutul românilor din Ungaria? Cred că invocarea și demascarea situației în care au ajuns românii din Ungaria închide orice discuție și pretenție la autonomie ungurească pe teritoriul României. Dar nu trebuie să ne mulțumim cu atât și măcar acum, în al 12-lea ceas,

(1)   să ridicăm cu toată tăria problema românilor din Ungaria!
(2)   Budapesta trebuie să dea socoteală în fața opiniei publice internaționale de ce s-a întâmplat cu românii din Ungaria!
(3)   Iar românii deznaționalizați de regimul șovin de la Budapesta pot fi și trebuie readuși la conștiința românească!

Vorbesc cu toată seriozitatea! În această chestiune ne putem inspira din experiența udemeristă, maghiară! Budapesta nu s-a sfiit să inventeze povestea cu maghiarii din Moldova, să invoce maghiaritatea atât de discutabilă, nicicum dovedită, a catolicilor din Moldova și să declanșeze după 1990 o vastă operațiune de „recuperare” a acestor pseudo-maghiari, pentru care a cerut și a obținut sprijin internațional! Ba chiar și susținere în bugetul României!!
Asta în vreme ce existența celor aproape 500.000 de români în Ungaria anului 1919 este o certitudine de nimeni contestată. Dar nici nimeni nu mișcă un deget, nu spune o vorbă pe acest subiect! Ne bate bunul Dumneazeu dacă vom continua să ignorăm soarta unor frați de-ai noștri care trăiesc de atâta vreme sub teroarea șovinismului de stat maghiar!
În fața obrăzniciei udemeriste, tot mai agresivă, se impune o reevaluare bărbătească a întregului contencios româno-ungar (maghiar), fără menajamente și fără complexe! Intră în această discuție și arhiva Transilvaniei furată de autoritățile ungare când au părăsit Transilvania, în toamna anului 1918. Nu mai vorbesc de genocidul din perioada septembrie 1940 – octombrie 1944. Sau de trimiterea pe front în linia întâi a militarilor maghiari de etnie românească. Cu aceeași menire anti-românească a fost și participarea comuniștilor maghiari la crimele din timpul „holocaustului roșu”. Și multe altele!…
Nu putem pune nicio nădejde în actualii guvernanții, nu avem a ne aștepta la nimic bun din partea lor! Ci e cazul și momentul ca societatea civilă, mediul academic și universitar în primul rând, înțelegându-și menirea și datoria, să intre în acțiune! Și împreună să forțăm guvernul să treacă și el la acțiune! Să internaționalizeze situația de genocid etnic la care românii din Ungaria sunt supuși de aproape un secol! Secol în care în Europa au răsunat numai vocile propagandei mincinoase a Budapestei iredentiste! E timpul să se audă și răspunsul nostru, un răspuns corect, complet și răspicat!

Să nu disperăm! Nu este deloc prea târziu să ne interesăm de soarta fraților noștri. Cei aproape o jumătate de milion de români deznaționalizați în recensămintele și scriptele falsificate ale Budapestei pot fi ușor de identificat. I-a salvat de la o totală maghiarizare credința religioasă. Pe acești români îi deosebești ușor de maghiari, și ei înșiși în sinea lor se deosebesc de maghiari, prin religie: majoritatea sunt greco-catolici! Dacă vom ști să jucăm corect și convingător această carte, cu insistență și consecvență, cu ingeniozitate politică, îi vom putea salva pe frații noștri din Ungaria. Și va fi ca astfel să se arate încă o dată că Unirea cu Roma, gândită de dușmanii Neamului românesc ca un factor de disoluție națională, a avut și are un efect contrar, constituindu-se într-un colac de salvare neașteptat, neprevăzut de mintea omenească! Dovadă, încă o dovadă, că atotputernică pe lumea asta nu este inteligența omenească, nici măcar în ipostaza ei maghiară, atât de împuținată de ură prostească și fudulie goală!

Fie ca acest text să ajungă și la frații noștri din Ungaria spre a le întări curajul! Inima sus, frați buni! Mare-i Dumnezeu! Nimeni nu poate împiedica să se facă voia Sa! Facă-se!



Al dumneavoastră  ION  COJA

31 ianuarie 2013