Cum să ne înţelegem asupra contelui Dracula

de Cseke Gábor

De la o vreme încoace mă gândesc, ce ar fi dacă în schimbul nostru de idei am invita câteodată - chiar dacă nu în mod direct ci doar simbolic - şi pe dl. Lucian Boia; Am impresia că ţinuta şi calmul lui de intelectual şi specialist ar avea o influenţă benefică în menţinerea dialogului şi argumentaţiei într-un cadru oprim. N-aş zice, că opera lui de bază (Istorie şi mit  în conştiinţa românească. Editura Humanitas, Bucureşti, 2000) a fost parcursă de mine precum un roman poliţist, dar în mod cert o studiez frecvent, simţind nevoia de a mă inspira din spiritul său ce tinde mereu spre obiectivism.

Sunt convins, că nici domnia sa nu este un atotştiutor, şi nici deţinătorul singurului adevăr. Se prea poate că mi-e simpatic deoarece are harul de a se raporta printr-un spirit autocritic chiar şi faţă de etnia din care face parte. Consider totodată că un asemenea comportament şste demn de laudă şi în cazul unor confraţi maghiari, care sunt gata să înlăture miturile din prezentul şi trecutul istoric, capabili de o viziune ştiinţifică nuanţată, practicând dezbaterea ca dialog în loc de ceartă.

Am dorit neapărat să-ţi relatez aceste gânduri, deoarece într-unul din capitolele lucrării (Românii şi Ceilalţi) reiese faptul că legenda lui Dracula, şi chiar contele în persoană întruchipează de fapt specificul românesc nu numai în ochii lumii, ci şi de facto. Iată, ce scrie Boia:

" Povestea lui Dracula s-a integrat perfect în această imagine. Deşi la vremea apariţiei faimosului roman, Transilvania aparţinea Ungariei, iar contele Dracula însuşi este un aristocrat maghiar, România a moştenit mitul la 1918 împreună cu teritoriile de peste munţi. Dracula nu şi-ar fi găsit locul nici în Alpi (prea aproape de inima Occidentului), nici în Tibet (prea departe). Carpaţii îi oferă un decor tocmai potrivit. Este marginea Europei: acolo unde civilizaţia de tip occidental se deschide spre o lume deja diferită." (Românii şi Ceilalţi. In: Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. Humanitas, 2000, p. 279)

Aş continua cu plăcere citatul, dar deocamdată ne ajunge chiar şi atât pentru a constata că în spiritul acestei observaţii între noi doi ar putea exista chiar o rubedenie spirituală, deoarece am fost aşezaţi unul lângă altul prin atâtea şi atâtea personalităţi ori evenimente istorice, care pe lângă faptulk că erau români, şi-au păstrat caracterul specific unguresc. Şi deasemenea, viceversa. Pentru mine, conştiinţa etnică sănătoasă n-are nevoie de escamotarea sau confiscarea punctelor de legătură, ci din contră, este datoare să ţină seama de ele, şi să asimileze, impreună cu caracterul lor specific, fără ca vecinul să rămână cu impresia că a fost prejudiciat.

Viaţa şi aşa prezintă la fiecare pas diverse întîmplări şi fapte care pot fi înţelese doar prin logica convieţuirii.

La data de 11 ianuarie a fost botezat pictorul şi fotograful maghiar Szathmári Papp Károly (Carol Pop de Szatmari), care şi-a petrecut o parte însemnată a vieţii în Bucureşti, în curtea domnească a României. Cercetările minuţioase recente au descoperit că ziua lui de naştere ar veni cam cu 4 săptămâni inaintea botezului, însă fotografii din România au preferat totuşi ziua înscierii în actele bisericeşti pentru a sărbători Ziua Fotografiei Româneşti. La prima vedere pare un lucru minor, totuşi este păcat că s-a luat această decizie fără o minimă consultare în materie, iar ministerul de resort a acceptat necondiţionat data propusă, deşi personalitatea artistului ar merita ca să fie tratată cu rigurozitate matură şi cu credibilitate atât la români cât şi la unguri. Nu trebuie să nutrim sentimentul că meritele lui Szathmari în contextul istoriei fotografiei româneşti se diminuiază prin a sublinia că pe de altă parte a avut merite indubitabile şi în dezvoltarea culturii maghiare.

Domnii de la revista ilustrată budapesteana, "Vasárnapi Újság" (Gazeta de Duminică) au semnalat promt infiinţarea de către Szathmári Pap a unei reviste ilustrate săptămânale în limba română la Bucureşti. Revista "Ilustraţiunea" a apărut la data de 18 septembrie 1860, definită ca "Jurnal universal", iar concepţia grafică şi profilul ei semănau în mod evident cu cele ale "Vasárnapi Újság". Abia trec două luni, când în Vasárnapi Újság apare următoarea relatare:

"(Confratele nostru Szathmári Károly) având ca redactor Zanne, a înfiinţat o revistă ilustrată la Bucureşti. Noi încă n-am văzut-o. [Ziarul] P[esti] N[apló] scrie că are formatul similar cu Vas. Ujsag şi conţine ilustraţii frumoase. Apare săptămânal o dată şi abonamentul pentru întregul an este o sută de piaster. Este vorba de primul ziar românesc ilustrat, înfiinţat de un ungur."

După cum reiese din această ştire, în aceea vreme încă nu era la modă să numeşti trădător pe acel ungur, care lucrează pentru români. Episodul Szathmáris-a petrecut din considerente în primul rând mercantile. Artistul, în plină glorie, s-a stabilit la Bucureşti, mai mult din motive de existenţă. A considerat că este o afacere bună să deschidă un atelier fotografic, iar mai târziu să înfiinţeze şi o revistă ilustrată. Nu cred că în acţiunile lui să fi fost motivat de dorinţa de a deveni un bun român, el a oferit pur şi simplu bucureştenilor nişte oportunităţi la care el s-a priceput mai bine, răspunzând totodată unor necesităţi reale, existente ale populaţiei. N-a avut complexe de fel, şi a adaptat modelul de revistă budapestan, editând "fratele mai mic", cel românesc al săptămânalului respectiv. Nu avea ruşine să accepte a deveni "pictor şi fotograf la curtea regală", şi a documentat - motivat de înaltă conştiinţă profesională - cu desene şi fotografii modul de viaţă din mai toate regiunile româneşti, precum şi evenimentele legate de războiul din Crimea.

Activitatea lui este unitară şi indivizibilă. Cred că în cazuri similare este deosebit de important să accentuăm acest lucru.

*

Iar acum mă voi referi la o problemă ridicată de tine într-o scrisoare anterioară, care văd că te preocupă foarte mult. Este vorba de tendinţele autonomiste ale maghiarilor dinm Transilvania şi Secuime. Tu ai parcă impresia că maghiarii ardeleni sunt preocupaţi de autonomie dintr-un reflex absurd de izolare, de închidere în sine şi din care ar rezulta un pericol  asupra unităţii statale a României. Ai convingerea că în spatele concepţiilor de autonomie se ascunde mai degrabă o tendinţă revanşardă, impletită cu interesele de putere ale elitei minorităţii maghiare şi nici de cum nu este vorba de o viziune social-politică viabilă. În multe provinţe îţi dau chiar dreptate, având însă impresia că aceste lucruri au rădăcini mult mai adânci, şi ele nu pot fi extirpate doar cu arma logicii formale.

Ne întoarcem deci din nou la 1 decembrie 1918. La ziua în care la Alba Iulia, reprezentanţii prezenţi ai românilor au acceptat Proclamaţia de Unire care de atunci niciodată n-a fost abrogată sau retrasă. Este vorba de documentul fundamental al României moderne, în a cărui punct III. se declară şi următoarele:

"Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc."

Având în urma mea cei şaptezeci de ani de viaţă, am putut învăţa un lucru sigur, şi anume că definiţia unor lucruri importante, cardinale se face într-o simplitate extremă. Deci, într-un mod în care neînţelegerea, interpretarea lor tendenţioasă este exclus. Pasajul citat corespunde întru totul acestor criterii, este exact aşa cum au gândit şi dorit oamenii vremii să se exprime - clar şi concis. Cea mai mare problemă, care stă în calea unei înţelegeri, este faptul că din acest enunţ foarte clar nu numai că nu s-a realizat nimic, dar cu trecerea deceniilor au fost pe rând demolate şi acele instituţii necesare "administrării proprii", care ar fi putut permite ca ungurii din Ardeal să poate apuca chiar din prima clipă la un efort de construcţie socială şi administrativă nouă şi menţinerii acesteia. Promisiunile exprimate clar şi fără echivoc s-au transformat treptat în fraze intortocheate, sofisticate, demagogice, mai cu seamă după semnarea tratatului de la Trianon, iar cu trecerea anilor statul românesc modern a păşit pe drumul existenţei naţionale în care spiritul democratic a fost mereu estompat de seria incertitudinilor şi a măsurilor dictatoriale, care au avut o singură ţintă bine fixată: asimilarea însăşi.

Voi cita din nou ca martor pe dl. Boia, care susţine astfel:

"Desigur, în unele zone, unde erau cîndva majoritari, românii — cu deosebire în ultimul secol — au pierdut teren în favoarea „celorlalţi": este cazul Basarabiei şi al Bucovinei, şi nu mai puţin al elementului românesc din Serbia şi Bulgaria. Dar, trebuie spus cu sinceritate că în alte zone, şi în acelaşi interval al ultimului secol, românii au şi cîştigat în defavoarea „celorlalţi". În Dobrogea, la 1880, populaţia românească nu depăşea 28% din total; la recensămîntul din 1930, ponderea românilor dobrogeni se ridicase la 65% (fără a socoti Cadrilaterul, predominant neromânesc; împreună cu acesta procentul românilor din Dobrogea cobora la 44,2%); cîteva decenii mai tîrziu, în 1992, Dobrogea apare aproape pe deplin românizată: 91% populaţie românească. În Transilvania (teritoriile de peste munţi, în ansamblul lor), potrivit recensămîntului din 1910, românii erau cotaţi cu 53,8%, maghiarii cu 31,6%, iar germanii cu 10,8%. În 1930, românii progresaseră la 57,8%, în 1956 la 65%, pentru a ajunge în prezent, după datele recensămîntului din 1992, la 73,6% (un cîştig de 20 de procente în trei sferturi de veac), în timp ce maghiarii au coborît la circa 21%, iar germanii abia mai depăşesc un procent, aproape dispărînd ca realitate etnică. S-a petrecut indubitabil un proces de românizare, în provincii caracterizate cîndva printr-un grad înalt de amestec etnic." (Românii şi Ceilalţi. In: Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. Humanitas, 2000, p. 273-274.)

Dacă insişti, putem să discutăm şi asupra oportunităţii statisticilor privind proporţiile populaţiei şi interpretarea acestora, dar cred că pentru moment Boia schiţează destul de clar tendinţele, fără să putem acuza cu favorizarea unuia sau altuia dintre cei interesaţi.

Esenţa problemei constă în faptul că maghiarii din Transilvania n-au avut nici-o clipă şansa de-a face o încercare: pot oate să facă faţă dreptului de autoguvernare, menţionată prin Proclamaţia de la Alba Iulia? După 1919 ei n-au primit nici-un imbold politic sau moral în acest sens, iar şocul produs de Trianon a generat o letargie generală care a împiedicat ca maghiarimea să poată ajunge la un consens social-economic şi politic, absolut necesar unei existenţe naţionale autonome. Tot ce s-a făcut în această ordine de idei, de la începuturi şi până astăzi, neluând în seamă unele detalii mărunte, nu era altceva, decât lansarea  unor fantezii, care, la rândul lor au avut un dublu efect: pe de o parte, au provocat majoritatea românilor, producând nemulţumirea ei generală cu tente naţionaliste, strigând "hoţul" chiar şi  în cazul unor declaraţii publice ieftine, pe de altă parte noi, ungurii trebuia să recunoaştem că în afara năzuinţei şi slogane răsunătoare  suntem total nepregătiţi - nu pentru ideea în sine, ci pentru o acţiune şi o izbândă colectivă. Până ce nu vom realiza un real consens economic, social şi politic general, nu prea cred că vom avea şansa de a excela în domeniul organizării unei vieţi sociale autonome. Sunt convins că în cazul în care majoritatea ar manifesta înţelegerea mult râvnită, şi ar lăsa ca minoritatea maghiară să-şi vadă de treabă, atunci nu numai minoritarii, dar chiar şi majoritarii ar cădea într-un haos adânc. Din acest punct de vedere musai să-ţi dau dreptate că aceste declaraţii autonomiste sunt de fapt manifestări negândite, aventuriste, care nu ţin cont de realităţile existente.

Iată să vin şi cu un mic exemplu în acest sens.

Autonomia minoritară de fapt ar putea să aibă char şi astăzi unele muguri şi ramificaţii funcţionale şi totuşi, nu suntem capabili să le punem în mişcare. De la o bună vreme ne dăm seama că maghiarimea din România, deşi face eforturi febrile, nu are puterea economică a susţine din forţe proprii atâtea teatre maghiare cât există la ora actuală. Deşi nici legea, nici practica vieţii culturale nu interzice existenţa şi funcţionarea lor. Situaţia de faţă afectează în mod inevitabil calitatea activităţii teatrale, mergând până la degradarea serioasă a acesteia. Soluţia ideală şi logică ar fi, după cum sugerează deja unele voci din secuime - ca să fie susţinute doar un număr restrâns, 2-3 teatre, elaborând totodată mecanismul ca acestea să ajungă în mod sistematic peste tot în ţară unde trăiesc maghiari, concentrând astfel serioase fonduri economisite. Dar vai, probleme s-ar isca chiar în primul moment în care ar trebui decis, care dintre teatre vor fi sortite suprevieţuirii... Câte certuri, injurii, insinuări şi vicleşuguri ar naşte un asemenea pas!

Preocupările teoretice privind autonomia nu prezintă nici-un fel de pericol în cazul în care ele rămân în limitele profesionalismului, ori sunt îndreptate spre creionarea constructivă a viitorului. Ideea să-mi rezolv problemele, independent de orice îngerinţă din afară, este o cerinţă legitimă şi respectabilă a fiecărui individ. Acest lucru este valabil  şi în cazul comunităţilor etnice, chiar şi atunci când trăiesc în minoritate într-o organizaţie statală. Dar de la elita mea aştept ca în cazul în care pretinde să fie respectat, să pună la punct odată căruţa, apoi să înhameze caii, şi numai atunci să învite nuntaşii să se urce.

Dar până atunci noi vom mai schimba o mulţime de scrisori, şi inspirând de la dl. Boia îm permit să zic să ne bucurăm liniştit - în pofida altor păreri, contrare de rubedenia confirmată chiar şi prin contele Dracula, şi să vedem partea plină a paharului pe jumătate gol, urând unui altuia un "La mulţi ani!"

Miercurea Ciuc, ianuarie 2011.

Sfatul trădătorilor?

de Cseke Gábor

Te înţeleg perfect şi subscriu mâhnirii tale exprimată pe blog, în cadrul postării din 21 noiembrie 2010
(Ungaria, România, Ţinutul Secuiesc, Federaţia dunăreană. Interese reale şi interese imaginare.
Pretexte, provocări, subtexte, proiecte). În cazuri similare aş reacţiona la fel, iar episodul "1 Decembrie "de la Budapesta îmi trezeşte o imensă ruşine, de parcă situaţia din capitala ungară ar fi fost creată din vina mea... Mi-ar veni destul de uşor să transfer responsabilitatea izbucnirii conflictului exclusiv asupra ambasadei române, deoarece pentru orice om normal pare o evidenţă: serbarea zilei naţionale în capitala unei ţări care, în calitate de învins, a fost privată de o bună parte a teritoriului exact în aceeaşi zi în care s-a proclamat prima dată lipirea Ardealului de România, o poţi face, dar numai într-un mod discret - în surdină, cum ar veni. Cel care crede altfel, poate fi considerat ori provocator, ori în cel mai bun caz un nesimţit. Astfel, ideea închirierii sediului Tetarului Naţional de către ambasadă este echivalentă cu o tentativă conştientă. Pe de altă parte, o asemenea pretenţie putea fi tot atât de bine refuzată pe un ton civilizat, la urma urmei la Budapesta se găsesc din fericire numeroase alte locaţii, demne de sărbătorirea zile de 1 Decembrie, locaţii care nu afectează sensibilitatea naţională a gazdelor.

Şi dacă veni vorba, hai să ne amintim, că în vara lui 1990 când s-a votat legea prin care s-a decis ca în locul zilei naţionale compromise (23 August) care dată istorică ar merita mai bine să reprezinte conştiinţa naţională, în pofida numeroaselor propuneri şi sugestii bine gândite (amintesc cât de mulţi au dorit ca această zi să devină una din zilele revoluţiei din 1989), s-a ales tocmai soluţia cea mai proastă, mai exclusivistă - o zi, care cu toate că reprezintă mândria de a fi român, totuşi este pătată  şi de umbra doliului maghiarimii.

Decizia a fost într-un fel explicabilă însă, deoarece a fost gândită şi luată cu o logică identică cu cea cu care data intrării trupelor sovietice în Bucureşti - 23 august -, machiată ulterior într-o insurecţie armată autohtonă, flatând atât orgoliul sovieticilor, cât şi al patrioţilor,  a fost promovată ca ziua naţională. Miza de atunci se numea tot "Ardeal", iar în cazul de faţă s-a ţintit chiar idea întregii României Mari. Într-o logică românească deci, alegerea pare să fie firească, având însă un mesaj neprietenos societăţii româneşti multietnice.

Recunosc că a veni azi cu o asemenea abordare pare să fie cel puţin stranie, deoarece, pe vremea când eram redactor şef al ziarului de tineret în limba maghiară din Bucureşti, eu însumi am pus pe hârtie într-un editorial de prima pagină, într-o frază, pentru care nu prea există scuze, ci doar explicaţii, afirmând că unirea Transilvaniei cu România, datorită dezvoltării aşa zise comuniste a ţării, a adus pentru toţi cetăţenii ţării egalitatea deplină în drepturi. Afirmaţia mea nu era altceva decât un obişnuit slogan, utilizat şi uzat timp de decenii. Subscriind în public acestei afirmaţii pe motiv că ar fi crezul meu, este doar o scuzabilă naivitate. Eu însă am folosit-o în mod conştient, ştiind, că ceea ce abordez, nu este adevărat, ci doar speranţa că afirmaţia va deveni cândva realitate. Cu acest articol, comandat pentru aniversarea a 50 de ani de la evenimentul din 1918, am căzut şi eu în capcană, similară cu cea în care a căzut şi directorul Teatrului Naţional din Budapesta, amândoi trăgând ponoasele în urma naivităţii noastre de fraier. Colegii, conaţionalii mei nu erau încântaţi de fel de gestul meu penibil, şi am impresia că nici în ochii prietenilor mei români n-am devenit mai simpatic. Dar dacă pe vremuri îmi lipsea curajul, poate azi nu e încă târziu să exprim deschis la ce mă gândesc - mai ales că în această privinţă Tu ai fost mereu mult mai hotărât şi mai îndrăzneţ. Drumul tău a fost mai direct, mai european, deşi erau unele lucruri pe care atunci nu le-ai simţit totuşi pe propria piele, în lipsa motivaţiilor subiective.

Să luăm de exemplu teama ungurilor de asimilare, teama pe care o consideri contraproductivă, anacronică. Îţi dau dreptate, deşi această temere cu cât e de reaţională, e şi tot atât de iraţională. Fă o incercare să închipui cei ultimii 90 de ani din viaţa maghiarilor din Transilvania (expceptând anii 1940-1945), timp în care i s-a amintit mereu (nu cumva să uite!) că se află în situaţia de învins, de supus, retrăind din generaţie în generaţie diminuarea continuă a poziţiilor ei economico-sociale, precum şi desfiinţarea acestora, ca o permanentă măcinare, o asimilare cărora doar conştiinţa naţională dezvoltată putea ţine pieptul.

Am petrecut mulţi ani într-un mediu lingvistic românesc - Bucureştii fiind locaţia vieţii mele active timp de 35 de ani! - şi trebuie să-ţi mărturisesc, că nu prea cunosc  o dramaturgie mai chinuitoare decât încercarea de a se alinia, a se integra forţat din punct de vedere lingvistic, proces ce lasă urme adânci în personalitatea individului nevoit să pună în carantină, fără să vrea, din dorinţa altora limba maternă, a cultura specifică şi necesităţile intelectuale proprii. Un lucru şi mai grav, când vine vorba nu numai de propria persoană, ci de intreaga lui familie - tovarăşul de viaţă, urmaşii, fiind nevoiţi şi ei să-şi modeleze personalitatea şi valorile acesteia într-un mediu intelectual confuz, amorf, într-o atmosferă generală după care naţia din care fac parte, în ochii locuitorii oraşului impus este considerată una duşmănoasă, supusă, rădăcinile disensiunilor, resentimentelor, pretenţiilor teritoriale şi de drept se pierzându-se în negura istoriei.

Este vorba de o experienţă de viaţă chiar  penibilă şi dezolantă, în care îţi dai seama în repetate rânduri, ca apoi să şi accepţi, că părerea ta, chiar şi în cazul când e vorba de propriile tale probleme, mereu se contrapune cu cea a majorităţii, pe care n-ai cum să eviţi, urmărindu-ţi ca o fatală umbră chiar şi ideile tale cele mai optimiste şi mai îndrăzneţe. Spiritul, raţiunea de obicei încearcă să treacă în mod inteligent, cu cap limpede peste aceste impedimente, să transforme handicapul într-o şansă, în avantaj, să iasă din nesiguranţa situaţiei minoritare folosind ca scut surplusul de efort şi eficienţă de a deveni mai competitiv. Acestui deziderat însă doar foarte puţini fac faţă, chiar şi în cazul elitei, fiindcă majoritatea oamenilor sunt dornici în primul rând să-şi trăiască viaţa, să nu iasă din mulţime, să aibă reuşită fără probleme, iar consideră că pentru atingerea acestor scopuri sunt de ajuns resemnarea, asimilarea rapidă, conformismul faţă de majoritate.

Am meditat îndelung asupra acestor probleme de loc uşoare, în timp ce împreună cu familia ne căutam locul în Bucureştii care deşi tolerează alteritatea, o şi înghite cu următoarea mişcare. De nenumărate ori încercam să găsim soluţii, ca urmaşii noştri să poate trăi pe lângă mediul familial, chiar şi în grădiniţă sau şcoală, folosind limba maternă, şi totodată să-i putem apăra de agresiunea cotidiană, ceea ce în cazul nostru s-a materializat nu odată prin situaţii în care, fiind în diverse locuri publice, eram condamnaţi să tolerăm observaţiile ostile pentru că discutam între noi în limba noastră, cea maghiară. Aceste incidente mi s-au părut cu atât mai bizare cu cât discursul politic general susţinea contrariul: că ţara noastră este pământul frăţiei şi a egalităţii în drepturi, de la mare până la graniţa de vest. Şi totuşi, principiul şi practica nu corespundeau nicicum. În acele vremuri am scris chiar un ciclu de poeme (Összes műveim - Opere complete), în care am încercat să exprim că în spatele cuvintelor, a declaraţiilor există o realitate, în care dacă îndrăznim să ne trăim viaţa în mod cinstit şi corect, atunci izbânda noastră devine mai valoroasă decât orice operă literară. Am dorit să accentuez cu această ocazie acele valorile care în perspectiva viitorului sunt cele mai de preţ: copiii, urmaşii, continuitatea ca atare...

Sunt conştient de faptul că teama nu este deloc un sfetnic bun, fapt ce s-a confirmat de nenumărate ori şi în viaţa mea. Asimilarea, capitularea - şi nu numai în legătură cu etnia -, seamănă într-un fel cu moartea. Cine trece prin această experienţă, simte o pierdere tragică, un fel de autodistrugere chiar şi atunci când acestea se produc în mod inconştient. Deşi, dacă ne uităm bine, în zona de contact între diferitele culturi, în care individul pus să aleagă, găseşte ieşirea din impas prin multiculturalitate, pierderile se transformă în câştig net, îmbogăţind valorile specifice ale personalităţii, asigurând şi spiritul necesar de confort social. Acest demers conştient, această integrare constructivă a alterităţii sunt acceptate însă de foarte puţini la număr, reprezentând o raritate.

Chiar şi astăzi mă gândesc cu admiraţie şi respect la acel tânăr poet, care se numea Szabédi László, iar în toamna anului 1940, cu puţin după tratatul de la Viena şi instalarea administraţiei maghiare în Ardealul de Nord, din dorinţa de a demonstra public că schimbul brusc de regim trebuie să evite spiritul de revanşă, a solicitat din proprie iniţiativă să fie numit învăţător într-o comună de lângă Cluj, cu populaţie românească, într-o şcoală românească, instruind copii români. E prea posibil că gestul său simbolic n-a fost privit de loc cu ochi buni de către conaţionalii săi, însă el nu s-a oprit aici: în timpul liber, în tihna vieţii rurale din acel loc uitat de dumnezeu, Szabédi s-a dedicat culegerii folclorului local, iar ulterior a tradus materialul strâns în limba maghiară. Chiuiturile din Berea au apărut apoi în 1945 cu titlul "Foaie verde - Zöld levél", Szabédi explicând astfel gestul făcut:

"Poeziile, chiuiturile de faţă au fost culese de mine în iarna 1940-41, în comuna Berea, jud. Cluj... Am tradus din ele în limba maghiară un grupaj cu gândul să demonstrez, cât de înrudite sunt culturile populare maghiară, respectiv română..."

Szabédi László a căutat deci chiar şi în cele mai vitrege vremuri, puntea între cele două tabere bine definite şi contrapuse. El dorea să descopere liantul care ar putea să ne unească în mod paşnic şi durabil. Trebuie să constat, din păcate că o asemenea abordare a problemei a rămas nepopulară şi în deceniile care au urmat, nefiind nici astăzi de mare preţ, deşi istoria dovedeşte din ce în ce mai convingător, că închistarea, duşmănia, rivalitatea permanentă, mânată de interese majoritare,  nu rezolvă nimic, ele doar adâncesc tranşeele ce ne despart, ne slăbesc puterile, otrăvesc spiritele. Faptul că actualii oficiali unguri nu doresc să aibă relaţii fireşti de colaborare cu partidul maghiaro-slovac Hid / Most din Slovacia pe motivul că acesta doreşte susţinerea intereselor minorităţii maghiare din ţara respectivă împreună cu membri de naţionalitate slovacă, în spiritul reconcilierii, pentru mine înseamnă că şi dialogul nostru poate fi văzut de către unii ca un moft boieresc, un fel de sfat al trădătorilor de neam.

De data asta eu sunt acela care-ţi spune, împreună cu tine: avem de-a face cu o capcana tragică din care nici nu ştiu dacă există vre-o scăpare.

Miercurea Ciuc, decembrie 2010.