HERMANN Gusztáv Mihály. Identitatea de secui

Identitatea de secui

Publicare: 2010-10-05
Autor: HERMANN Gusztáv Mihály
Tradus de: HERMANN Gusztáv Mihál

Document de pe situl Transindex


Identitatea de secui însumează în rândul elementelor sale definitorii şi limba (maghiară) vorbită de această comunitate (de când a apărut ea pe scena istoriei), apoi habitatul ei specific (predominant montan), dar peste toate acestea a dobândit un accent aparte evoluţia istorică a comunităţii respective (completată de elemente de mitologie ce nu se confirmă istoric, dar sunt deosebit de persistente). Situaţia privilegiată a acestei populaţii în Evul Mediu, întreaga structură a societăţii secuieşti tradiţionale apăreau, până nu demult - şi pentru unii apar până astăzi -, ca o democraţie militară cvasi-ideală. Kossuth, în ajunul Revoluţiei Paşoptiste, îi considera ca fiind unica seminţie „din întreaga Europă creştină (poate cu excepţia bascilor), care a ştiut să-şi păstreze caracterul nealterat de popor liber, ferit de infecţiile feudalismului."

Mitul descendenţei scito-hunice a secuimii (de care se lega strâns şi utopia socială referitoare la nobilitatea colectivă a membrilor ei) s-a menţinut multă vreme (şi într-un fel - adânc întipărită în conştiinţa istorică a comunităţii - se menţine şi astăzi), deşi amândouă au fost puternic erodate: utopia prin feudalizare, apoi în final prin modernizare, iar mitul descendenţei de către istorici. Izvoarele consideră acest simulacru de „republică ţărănească" ideală departe de a fi un fenomen izolat, având la bază un complex de privilegii deloc gratuite, care nu au fost nişte relicve ale administraţiei militare a hunilor nomazi, ci datează probabil din vremea când secuii s-au aşezat în „ţara" lor din sud-estul Transilvaniei, cu însărcinarea de a păzi graniţele răsăritene ale regatului şi cu obligaţia de a susţine, în caz de război, cu efective concret stabilite oastea suveranului. Referiri clar formulate la aceste obligaţii găsim în reglementările cu privire la ridicarea la oaste a „naţiunilor" din Transilvania, aprobate de către Matei Corvinul la 26 aprilie 1463. Se spune aici că secuii trebuie să ridice la oaste „după obiceiul lor cel vechi" două treimi din efectivele lor combatante, convocarea făcându-se cu sabia însângerată ori prin apelul scris al comitelui lor sau al voievodului, în cazul când acesta din urmă deţine şi funcţia de comite. (În 1947 Mályusz Elemér exprima rezervele sale cu privire la autenticitatea acestui act, ferindu-se însă a-l declara fals.)

Actul privilegial semnat de către Vladislav al II-lea, emis la 13 iulie 1499, enumera cu lux de amănunte obligaţiile militare ale secuilor, stabilind exact proporţia în care trebuie să participe la oastea regelui, când acesta pleacă personal în campanie militară spre răsărit, respectiv când el trimite acolo un locţiitor; la fel se stabileau efectivele pentru campaniile ce se vor îndrepta către sud, spre apus sau miazănoapte. „Pe lângă acestea - se mai specifică în act -, secuii mai sunt obligaţi a păzi Ţara Ardealului ca şi până acum, acolo unde este necesar, dispuşi la ordinele voievodului sau ale comitelui secuilor, înarmaţi pe cât se poate de frumos." În schimbul acestor prestaţii, pe lângă scutirea de impozite, secuii se mai bucurau de binefacerile unei largi autonomii. Practic aceasta consta, pe de-o parte, în dreptul de autoguvernare al scaunelor secuieşti, conduse de funcţionari aleşi de obşte, pe de altă parte, în posibilitatea ca „universitatea secuiască", ca „naţiune" privilegiată a Transilvaniei, să poată decide singură în problemele cruciale ale comunităţii. „Comunitatea celor trei stări ale secuilor" îşi putea exercita acest drept prin Adunarea naţională a secuilor, care funcţiona probabil încă din vremea descălecatului, dar este atestată doar la 1357. Sistemul de autoguvernare al secuimii ne lămureşte asupra motivului pentru care au definit secuii comunitatea lor în mod consecvent - de-a lungul Evului Mediu, şi chiar multă vreme în Epoca Modernă - drept nobilă naţiune secuiască („inclita natio siculica").

Acest statut de stare privilegiată, solid şi păzit cu sfinţenie, susţinut şi de mărcile specifice ale peisajului regional, a început să confere noţiunii de naţiune secuiască - pentru unii istorici şi politicieni (secui şi nesecui deopotrivă) posteriori epocii respective - un fel de substrat etnic, drept care s-a utilizat uneori şi expresia de popor secuiesc. Acest fenomen a fost înlesnit şi de faptul că în rândul naţiunilor privilegiate ale Transilvaniei, componente ale Unio Trium Nationum, „naţiunea" săsească diferea prin limbă, origine şi cultură de cea maghiară (şi, bineînţeles, de cea secuiască). Urma deci, ca simplă deducţie logică: toate cele trei „naţiuni" privilegiate ale Transilvaniei au personalitatea lor etnică aparte. Pe de altă parte, omul societăţilor structurate pe stări acordă prea puţină importanţă caracteristicilor etnice. Pentru el primatul îl deţine stratificarea socială şi structurarea pe stări, respectiv alianţele de interese bazate pe acestea.

Este interesant şi faptul că în conştiinţa posterităţii privilegiile secuilor sunt catalogate drept unice, cu toate că analogiile lor contemporane erau arhicunoscute: drepturile autonome ale iazigilor, cumanilor, „nobililor lăncieri" şi haidăilor din Pannonia, precum şi ale comunităţilor româneşti libere din Ţara Făgăraşului, Ţara Chioarului şi Banat. Fiecare comunitate enumerată aici are identitatea ei regională şi de grup specifică, ce se sprijină în mare măsură pe privilegiile deţinute în trecut. Cu cât au fost mai solide aceste privilegii, cu cât au rezistat mai mult, cu atât a fost mai puternică şi mai viabilă conştiinţa prin care grupul respectiv se deosebea de restul locuitorilor din spaţiul vizat. Comunităţile autonome româneşti s-au dizolvat relativ timpuriu în structurile organizatorice ale comitatelor, drept care amprenta lor în conştiinţa urmaşilor - deşi depistabilă şi astăzi - a fost mai puţin pregnantă decât în cazul secuilor, haidăilor ori iazigio-cumanilor.

Baza solidă a identităţii secuilor începe să se clatine în secolul al XVI-lea. Fenomenul e cauzat, pe de o parte, de schimbările geopolitice din zonă, pe de altă parte de evoluţia tehnicii militare şi a strategiei de luptă. Serviciul militar prestat în schimbul privilegiilor secuieşti şi-a pierdut importanţa de altădată, iar conducătorii ţării s-au străduit să îngrădească treptat aceste drepturi rămase în bună parte fără acoperire practică. Acest proces îşi are începutul în vremea principatului, când dregătoria de căpitan a fost pusă sub controlul riguros al puterii centrale, în timp ce judele regal, care a fost de la început un funcţionar al regalităţii - cu toate că sub Gabriel Bethlen această funcţie a devenit eligibilă -, era desemnat în aşa fel încât principele să se poată asigura din plin de loialitatea sa. După ocuparea ţării de către Habsburgi controlul exercitat de puterea centrală devine şi mai riguros: după înăbuşirea mişcării curuţilor, dregătoria de căpitan a fost desfiinţată, secuimea pierzându-şi astfel autonomia militară, de vreme ce impozitul - în pofida deselor proteste ale delegaţilor secui din dieta ţării - devine o realitate permanentă.

Toate acestea nu au dus la diminuarea pregnanţei identităţii de stare secuieşti. Secuii se consideră pe mai departe o naţiune privilegiată, revendicând repunerea integrală în vechile drepturi a comunităţii lor, acest mod de abordare a lucrurilor rămânând aproape neschimbat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, apar însă, încă de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, semnele clare ale existenţei unei identităţi etnice maghiare în rândurile secuilor, sensibili în continuare în privinţa separării lor ca stare privilegiată. Ne putem referi aici la invocarea repetată, la forurile vieţii publice din Secuime, a descendenţei comune din Hunor şi Magor. Este un fapt interesant, căci - pe lângă habitatul specific - diferenţa rădăcinilor istorice ar fi putut să-i deosebească şi să-i separe de restul ungurilor. Ei au refuzat însă tocmai această posibilitate, drept care tendinţele separaţioniste ale secuilor (în epocile premoderne) nu au caracter etnic, ci de stare.

Reformele lui Iosif al II-lea au înlesnit fenomenul de solidaritate între privilegiaţi, de vreme ce decretul de limbă i-a adunat în tabără comună pe vorbitorii de maghiară, indiferent de statutul lor social. Pare deci incontestabil: în geneza cugetului naţional maghiar decretul de limbă al lui Iosif al II-lea a jucat un rol hotărâtor, dar în direcţie contrară intenţiilor împăratului.

Drept urmare a celor prezentate mai sus, în viaţa publică din Secuimea post-iozefină întâlnim tot mai multe luări de poziţie care atestă solidaritatea secuilor cu naţiunea maghiară modernă, aflată şi ea în proces de formare: sprijinirea ideii de uniune, folosirea termenului de naţiune în accepţiunea sa civică, şi nu de stare privilegiată, ridicarea problemei limbii maghiare la rang de chestiune patriotică de primă importanţă. Suntem martorii genezei, sau mai degrabă a formulării unei identităţi duble, care presupune şi sensul dublu al termenului de naţiune. Secuii, sub accepţiunea civică a termenului, se consideră parte integrantă a naţiunii maghiare, continuând însă a face uz de expresia naţiune secuiască, în sens de stare privilegiată. Dacă nu ar fi procedat astfel, ar fi renunţat de bună-voie la privilegiile lor, perimate şi ciuntite, dar încă funcţionale pe anumite tărâmuri ale vieţii publice, privilegii la a căror revigorare ei nu renunţaseră încă. Sensul dublu al termenului de naţiune l-a explicat clar şi concis orientalistul Kőrösi Csoma Sándor, în raportul său înaintat căpitanului C. P. Kennedy (ofiţer al armatei britanice staţionare în India), arătând că este „fiu al seminţiei secuilor" care „face parte din naţiunea maghiară".

În viaţa publică a zilelor noastre sensul acestor concepte începe să capete din nou o tentă ambiguă, accentuată uneori de anacronisme flagrante. Stările feudale etichetate drept naţiuni nu mai există de mult, drept care nu putem şti la ce se gândeşte politicianul care vorbeşte (la timpul prezent) despre naţiunea secuiască. Nemaivorbind despre faptul că naţiunea secuiască însăşi a renunţat la statutul ei de stare („naţiune") privilegiată la adunarea de la Lutiţa din octombrie 1848, decretând că „toţi cetăţenii Ţinutului Secuiesc sunt egali în drepturi şi îndatoriri." Este mai înţelept, deci, să vorbim despre secuime, comunitate secuiască, ocolind pe cât se poate termenul de naţiune.

Bibliografie selectivă

Demény Lajos, Mítoszok és valóság: a székely nemzettudat történelmi háttere, în Magyar Tudomány, 1997, nr. 11, pp. 1309-1321.
Egyed Ákos, Der Verlust der Freiheitsrechte der Szekler Nation - die Voraussetzungen für die bürgerliche Umgestaltung im Jahr 1848, în Die Szekler in Siebenbürgen. Von der privilegierten Sondergemeinschaft zur etnischen Gruppe, Köln - Weimar - Wien, 2009, pp. 227-235.
Idem, A székely politikai identitás változásai 1790 és 1845 között, în Csaba királyfi elárvult népe. Székely konferencia, Debrecen, 2009, pp. 21-29.
Hermann Gusztáv Mihály, Secuii. Istorie - cultură - identitate, Miercurea Ciuc, 2009.

Daczó Katalin. Besúgók: Ionel, Dorel, Aron, Pálfi és a többiek

Besúgók: Ionel, Dorel, Aron, Pálfi és a többiek
2009. 08. 11, kedd
Legyen ön az első hozzászóló
Csíkban a rendszerváltás óta csak szobrokat lepleztek le – besúgókat, ügynököket alig – jegyezte meg valaki tréfásan, amikor azon elmélkedtem, hogy miközben Erdély-szerte zajlottak nagy leleplezések, amelyek holtakat (pl. Szilágyi Domokos) és élőket (pl. Xántus Gábor) sem kíméltek, addig Csíkban, Csíkszeredában alig volt szó a besúgókról. Mindössze A Securitate és a magyarok címmel megjelent Péter Ferenc-interjú zavarta meg a kedélyeket 1998-ban. A 187/1999-es számú törvény viszont lehetővé tette a saját dossziéhoz való hozzáférést. Ennek szellemében bárki kérhette a Securitate Irattárát Vizsgáló Országos Tanácstól (CNSAS), hogy betekinthessen a róla készült iratcsomóba, készíttethessen másolatokat az anyagról, valamint tájékoztatást kapjon azon szekuritátés tisztek és együttműködők személyazonosságáról, akik az ügycsomó összeállításához hozzájárultak.


Így járt el a csíkszeredai Bíró József is, aki által most olvasóink is betekintést nyerhetnek egy megfigyelési dossziéba. Ugyanakkor várjuk más megfigyeltek jelentkezését, amennyiben szeretnék nyilvánosságra hozni dossziéjuk közérdeklődésre számot tartó lapjait. 2001. április 23-án nyújtotta be kérvényét a Securitate Irattárát Vizsgáló Országos Tanácshoz, amelyben kérte a saját dossziéjába való betekintést, valamint mindazok nevesítését, akik személyéről jelentettek vagy a Securitate alkalmazottjaként személyével foglalkoztak. „2002. június 13-án jött egy igazolvány, hogy nem voltam együttműködő, a struktúra része, de ezt anélkül is tudtam. Újabb hónapok teltével, 2002 októberében tekinthettem bele az iratcsomóimba – mondta Bíró József. – Amint kiderült, az első besúgási akta 1973. január 4-i keltezésű volt, vagyis 21 éves koromban kerültem a látóterükbe. „Dusa” és „Dorel ” fedőnevű ügynököktől származtak az első jelentések. Nekem a „Bárd” nevet adták, valószínűleg azért, mert azt hitték, hogy verseket írok.”

Jelentés

Írógéppel készült 1973. május 29-én

A forrás tájékoztatja önöket, hogy 1973. május 19-én Csíkszeredában volt egy verses-zenés előadáson Stanciu Liviu, —-, és —— társaságában. Előadás után beszélgettek a temesvári együttes (a Phoenix – a szerk. megjegyzése) által tartott könnyűzenei koncertről, elmondták, hogy milyen jó az együttes és egyebek. Adott pillanatban ————— azt mondta, hogy „már nem azok az idők vannak Csíkban, mint régebb, hogy hogyha jött egy könnyűzene együttes, nagy felhajtást csináltak, és behívtak a securitate-re.” Elmesélte, hogy őt is behívták egyszer egy hasonló botrány alkalmával. Stanciu Liviu azt mondta, hogy őt is behívták akkor, de most, ha akarsz sem lehet semmit csinálni, főként azt nem, amit akkor ők csináltak.

„Dusa”

Megjegyzés

N. L. A jelentés a korábbi megbízás alapján készült. Stanciu Liviu esetében megfigyelési dossziét nyitottunk, ———- -t mi figyeljük;

S:T: A forrást arra képeztük ki, hogy amikor Csíkszeredába utazik, továbbra is vegye fel a kapcsolatot ezekkel az elemekkel, és állapítsa meg, mi foglalkoztatja őket, mik a szándékaik;
M:E: A jelzett aspektusokat fel kell használni S. L. tevékenysége dokumentálásának folyamatában. Fel kell venni a kapcsolatot „Pálfi” ügynökkel is, hogy a jelzett aspektusokat lehessen ellenőrizni.

Muresan, N. hadnagy

A dokumentumokból arra lehet következtetni, hogy a beszámoló, jelentés rendszerint egy konspiratív házban készült, ahol az ügynök és a tartótiszt találkozott. Ez esetben „Dusa” beszámolója után Muresan Nicolae hadnagy leírta, hogy mit mondtak neki, majd a főnökök látták el további útbaigazítá­sokkal Muresant. A dossziéban található jelentésben a beszélgetés résztvevőinek neve szerepelt ugyan, de a CNSAS által kibocsátott másolaton minden nevet letakarnak.

Az egyik besúgó

Ugyanennek a jelentésnek a módszertani részében először jelenik meg a „Pálfi” fedőnevű ügynök. A név feloldására 2007 márciusáig kellett várni. Ekkor kapott Bíró József levelet a CNSAS-től, amelyben felfedték „Pálfi” identitását, és megtudhatta, hogy az 1949-ben született Kovács Ludovic-ról van szó.

„Kovács Laji ott lakott a Hősök emlékművével szemben, én pedig a református parókián 14-15 éves koromig, onnan ismertük egymást. Egyébként legalább 40-50 név szerepel a két, több mint négyszáz oldalas dossziéban, akikkel bizonyos periódusokban barátok voltunk vagy együtt buliztunk. De hál’ istennek, nem végezték az elvtársak mindig jól a munkájukat. Rengeteg hiányosságuk is volt.”

A jelentéseken túl

„Nagy része feltételezés volt – emlékszik vissza Bíró József. – De vannak dolgok, amik meghatározzák, hogy az ember miért éppen oda csapódik, ahova, s nem máshova. Van családi indíttatás és van a baráti kör. Igaz, az utóbbi szerint én inkább a túlsó oldalon kellett volna legyek, nem egy olyan osztálytársam, barátom volt a középiskolában, akinek szekus tiszt volt az apja. Ott volt például Albert Marci, Erdély Laci, s én ezekkel barátkoztam.

Anyám a szakszervezetnél dolgozott, így a Hargita Együttesen keresztül hozzáférhettem egy kis magnóhoz. Ezzel akartam vágódni egy hosszú hajú, farmeres társaságnak, akiket gyermekkoromtól ismertem, de nem voltam a bandájukban: Bíró András, Hajdu Béla, Máthé Jancsi stb. jól szituált szülők gyerekei voltak, a vagányok, a menők Szeredában. Szóval, anyámon keresztül hozzájutottam a kis magnóhoz, felvettem arra egy rakás jó zenét, s úgy mentem le a strandra. S akkor kezdtem velük járni. Lehet, őket egy kicsit zavarta, hogy egy Liviu Stanciu került közéjük, de elfogadtak. 1970-ben kirúgtak engem a suliból, ötünket egyszerre, mert betelt a pohár. Persze, mikor kirúgtak, sokkal egyszerűbb volt ezekkel a „hosszú hajú” haverekkel folytatni a kapcsolatot, s nem pedig a volt osztálytársakkal.

Estiben érettségiztem 1973-ban. Nem tudtam róla, hogy közben már engem figyelnek. Ősszel sikerült a felvételim a technikumba, és akkor októberben hívattak be először, majd néhány alkalommal gyors egymásutánban.

A behívások

Bíró József kikérte az első behívások alkalmával aláírt nyilatkozatait is. Ártatlan szövegek arról, hogy a Szabad Európa Rádióban a beat-műsort hallgatta, de 1972-ben elromlott a készüléke, így azóta nem hallgatta. Leírta a nyilatkozatban, hogy volt Magyarországon, és könyveket vásárolt, többek között a Piszkos Fred, a kapitányt Rejtő Jenőtől, és a Forradás című könyvet Kósa Ferenctől.

„Ott volt három civil, s egy egyenruhás, őrnagynak tűnt a jelzése alapján. Nem tudtam, egy nap telt-e el, vagy két nap, vagy csak egy-két óra. Magyarázták, hogy meg kéne javulni. És a barátaimnak is meg kellene ezt magyaráznom, mert ők direkt azért vannak, hogy jó útra térítsék a barátaimat. És feltették a kérdést: hogy én a barátaim érdekében hajlandó vagyok-e elmondani nekik, hogy melyik barátom mit csinált? - Ez volt a rávezető, hogy súgjam be őket – s hogy érzek-e annyi erőt, hogy a barátaim érdekében megtegyem? S akkor éreztem, hogy baj lesz, s mondtam, hogy nincs annyi erőm. Az egyik felugrott. Nem ütött meg, de a kezét felemelte, s ordított, hogy csak hülyítem őket, s akkor vették elé az iskola ügyét: az országnak nem érdeke, hogy fizesse a taníttatásomat... Akkor azt hittem, hogy a technikumból is kirúghatnak, s még jobban beijedtem, azt ígértem, hogy többet azzal a társasággal nem beszélgetek, mert nem vagyok képes őket jó útra téríteni, térítsék a hivatottak, de jó fiú leszek, ünnepélyesen megfogadtam, se az államnak, se senkinek rosszat nem csinálok.

Utána a technikumban tényleg teljesen más társaságba jártam, de ugyanúgy hallgattuk a szabcsit, ugyanazzal a hosszú hajjal. Nem változott semmi, csak a személyek cserélődtek.”

Egy 1974. október 3-án keltezett jelentés elemzi a Forradás című könyvet: pontos tartalmi leírást kapunk Csoóri Sándor és Kósa Ferenc kötetéről, és azt is megtudhatjuk, hogy a fiúk bizony olvastak: „A két novellát szondázs-szerűen ellenőriztük több bekezdés elolvasásával és lefordításával. A könyv kb. 240 oldalas és közepes nagyságú kiadvány, ára 18 forint. A Piszkos Fred, a kapitány egy történelmi-elbeszélő jellegű regény és a főhős vitézi tetteit mutatja be. ”
Ugyanezt a jelentést azzal a következtetéssel fejezi be Muresan, hogy Liviu Stanciu dossziéját le lehet zárni. De hogy végül is lezáródott-e s majd újraindult, vagy le sem záródott – erre nem talált választ Bíró József. Az ügycsomóban dátum szerint van egy szakadás, és érdekes, hogy épp arra az évre nem terjed ki a megfigyelés, amikor Stanciu Liviu 1978-ban hivatalosan is Bíró József lett.

„A dossziémban 1980-tól vannak megint anyagok, de nem létezik, hogy pont ebben a névcsere utáni két évben ne lettem volna megfigyelve. A CNSAS szakértői szerint sem stimmel valami...”

Nem és nem

1980-ban „Daniel” (amint megjegyzi a jelentésben, B. J. kollégája már három éve az OGA-nál) a „Mimóza-ház”-ban adja le a jelentését Gheorghe Pop hadnagynak, és jellemzi Bíró Józsefet. Többek között elmondja, hogy mindig mindenkinek ellentmond, szórakozik a kollégák rovására, sokat kommentál, és Franciaországba szeretne utazni. Ugyanezen a gépelt iraton kézírással megjegyzés: franciaországi kiutazási kérelme elutasítva. A dossziéban természetesen helyet kapott a Securitate azon átirata is, amelyben a szekus tiszt kéri az útlevélosztályt, hogy az útlevélkérelmet utasítsák vissza. Valószínű tehát, hogy mindazok, akiknek külföldi utazási kérelmét elutasították a hetvenes-nyolcvanas években, hasonló irományokat találhatnának saját dossziéjukban. Az ügycsomók rendszerint levelek, és telefonbeszélgetések fordításait is tartalmazzák. Bíró József többek között egy 1983-as telefonbeszélgetés részletének fordítását másoltatta ki:
„A célszemély feleségét telefonon hívta ——— és arról érdeklődött, hogy van-e szüksége Lactosan-ra. A célszemély felesége azt válaszolta, hogy igen, hat dobozra van szüksége” – fordította románra SZ. A. őrmester.

Házkutatások

1988. május 16-án a Megyei Rendőrség Gazdasági Osztálya a Megyei Securitatenak egy Bíró Józsefnél végzett házkutatásról számolt be. „Az akkor volt, amikor megölték Gál Csabát a kultúrházban és utána nyílt tárgyalást tartottak a szakszervezetek művelődési házában – meséli Bíró József. – Az ügy akkora felháborodást keltett, hogy kezdett gyűlni a tömeg a kultúrháznál. Én már tagja voltam a Prisma fotókörnek, és egy fotósorozatot akartam készíteni. De mire odaértem, már zsúfolásig meg volt telve a környék, s kezdték a rendőrök oszlatni a tömeget. Nekifogtam fényképezni, s akkor elkaptak a zsaruk, felvittek a rendőrségre, előhívták a filmet és a táskában volt valami régi pénz, s ez jó kifogásnak bizonyult egy házkutatáshoz. Hazavittek, áthívták a szomszédot tanúnak, s egy félórás, felszínes házkutatást tartottak.”

A házkutatás eredményeként a rendőrség felhívta a Securitate figyelmét néhány piros-fehér-zöld keretes nyomtatványra, két, írógéppel írott cikkre („Memorandum a Helsinki Értekezlet megállapításainak betartását ellenőrző Madridi konferencia résztvevőihez” és „A romlás évtizede”), és további, operatív szempontból érdekes anyagokra, amiért érdemes lenne ez utóbbi szervnek is házkutatást tartania.

Bíró József úgy emlékszik, hogy ugyanazon a héten a Securitate is megérkezett. „Szakértőket hívtak: jött Boar Liviu, a levéltár igazgatója, Barabási László, a múzeum igazgatója, Muckenhaupt Erzsébet, Farkas Irén, Beldimán, s jött egy duba is. Több mint kétszáz tárgyat elvittek.”
A rendszerváltás után három évre és tizenhat tárgyalásra volt szükség ahhoz, hogy Bíró József visszaszerezhesse az elkobozott tárgyak egy részét. „A múzeum raktárából, amit tudtunk azonosítani, azt visszakaptam. De sok tárgy elveszett, olyan is volt, hogy azt mondták, nem is volt bevíve. Például az utcanévtáblás gyűjteményem. A levéltártól is visszakaptam a dolgokat, de szerintem nagyon kevesen próbálták meg visszaszerezni a házkutatások során elvitt tárgyaikat.”

Egy másik besúgó

Néhány jelentés egy „Aron” fedőnevű ügynöktől származik. Erről a személyről Bíró Józsefnek sikerült kétségen kívül megállapítania, hogy a volt múzeumigazgató, idősebb Barabási László rejtőzik a név mögött.

„Házkutatáskor elvette az általam készített diapozitívokat, mondván, hogy nála jobb helyen van, s aztán visszaadja... Nem is láttam többet. Ő állítólag odaadta a zsaruknak. De a jelentésében szó van a diákról. De számos más elem is erre enged következtetni.”

1989 májusában Nicolae Neagoe alezredes láttamozta azt a jelentést, amelyben a Securitate javasolja egy szovjetunióbeli kirándulásra szóló kérés visszautasítását. Ennek ellenére oda elengedték Bíró Józsefet. Ugyanezen év novemberéből származik az az átirat, amelyben a Hargita megyei Securitate a Bihar megyei szekusok segítségét kérte a célszemély megfigyelésében, amikor az Félixfürdőn a Maros szállóban fog megszállni. De nem ez a két vastag dosszié utolsó irata: volt abban ugyanis kézzel írott jelentés 1990 (!) júliusából is. „Én akkor jöttem haza egy-két hete Franciaországból, és a C nevű ügynök jelentette, hogy látta, hogy egy francia kocsiból valamit tettem át az én kocsimba a Penge blokk mögött. Tehát még dolgoztak...” – mondta Bíró József, aki eddig összesen két emberről tudja teljes bizonyossággal, hogy jelentettek személyéről: egyiket ő maga azonosította, a másik nevét néhány év után hivatalosan közölték. „Én elvártam volna tőlük, hogy vagy már akkor keressenek meg, figyelmeztessenek, találjanak kifogásokat, miért vállalták, vagy 89 után vallják be. Legalább tudomásul veszed... ha nem is bocsátod meg.”

Előbb-utóbb a többi besúgó is lelepleződhetik – vélekedik Bíró József –, ugyanis az az eljárás, hogyha a CNSAS-nél valaki teljes bizonyossággal megállapítja, hogy ki rejtőzik egyik vagy másik fedőnév mögött, akkor az illetőt nyilvántartásba veszik, és mindazokkal közlik a nevek feloldását, akik ezt a saját dossziéjuk megtekintése után kérelmezték. Épp ezért Bíró József várja továbbra is „Ionel”-nek, „Dorel”-nek s a többi besúgónak a jelentkezését.

„Ugyanakkor elvárnám, hogy mindenki, akinek baja volt a szekuval, kérelmezze az ügycsomójának a megtekintését s valamilyen szinten hozza nyilvánosságra, legalább a baráti vagy ismeretségi körében. Jobb, mint kételyek közt élni. A gyanú mindig benne marad az emberben... de nagyon fel kell készülni – a legrosszabbra is, mert az is megtörténhet, hogy akit a legközelebbinek hittél, az volt az árulód...” – tanácsolta Bíró József.

Daczó Katalin

Jelentés

(Írógéppel készült 1973. július 7.-én)
A forrás tájékoztatja önöket, hogy 1973. július 2-án beszédbe elegyedett Stanciu Liviuval, és.... a Fenyő vendéglőben. A beszélgetés során előhozódott a román állami küldöttség Német Szövetségi Köztársaságban tett látogatása.

A társalgás azzal kezdődött, hogy ———- —————— azt mondta, hogy hallgatta a Szabad Európa Rádiót és a hírműsorban beszéltek a román állami küldöttség NSZK-ban tett látogatásáról. A hírt ——— ———- kommentálta, akinek fel volt másolva magnószalagra néhány beszéd, ami a látogatás során elhangzott. ———– elindította a magnót majd kommentálta a felvételt. (...) Egy adott pillanatban a magnószalagról elhangzott, hogy Romániában minden dolgozó, nemzetiségtől függetlenül együtt építi a szocializmust. —— megállította a szalagot és azt mondta, nem így van, mert főként az erdélyiek sokat el kell tűrjenek, mert magyarok, és ha egy magyar nemzetiségű ember máshová megy Romániában, akkor másképp nézik, mint egy románt.

Akkor Stanciu Liviu azt mondta, hogy így van, és hogy ő is hallgatta ——, aki még azt mondta, hogy mindent eladnak az országból a paradicsomtól a zokniig, azért, hogy a többi ország színvonalára emelkedjünk, csakhogy a romániai munkásoknak nincs semmijük. Ugyanebben a műsorban, ahogy Stanciu Liviu mondta, ————t arról tájékoztatta egy romániai tudósító, hogy Bukarestben, nem messze a Párt székházától egy üzletben összevertek az emberek valami csehszlovákiai sportingekért, de hogy ilyen sportcuccokat exportálnak, úgy ahogy a húst és más olyan termékeket is, amelyekért az emberek összevernek az országban. (...)

Minden jelenlévő egyetértett Stanciu Liviu és —— kommentárjaival, de nem szóltak bele, mert azok a Szabad Európa rádióban hallottak alapján beszéltek.

„Dorel”

Intézkedési terv „Bárd” követési dossziéjában

1973. ápr. 20.

A Stanciu Liviu által elkövetett ellenséges tevékenység ellenőrzése, dokumentálása és befolyásolása ügyében a következő intézkedéseket kell foganatosítani:

I. Irányítani továbbra is azt az ügynöki hálózatot, amely az első észrevételeket szállította, vagyis továbbra is fel kell használni „Dorel” és „Ionel” ügynököket, hogy meg lehessen állapítani

– miben áll S. L. szökési szándéka

– ellenséges magatartásának természete, forrása és hatása a környezetére

– mit rejteget a fiókjában, mit akar elérni ezekkel az írásokkal

– hogyha az állami vezetés elleni fenyegetőzése az állami vezetők személyi épsége ellen is irányul (...)

II. A célszemély kapcsolatainak azonosítása és ellenőrzése (...)

III. Megvizsgálni egy házkutatás lehetőségét, felállítani egy megfelelő forgatókönyvet...)


Bíró József

Bíró József Csíkszeredában született 1952-ben Liviu Stanciu néven. 1975-ben végezte az Építészeti Technikumot. Nevét 1978-ban magyarosította, felvéve anyai nagyapja, Bíró József nevét. 1976-1990 között a Hargita megyei Vízgazdálkodási Vállalat alkalmazottja volt. 1990-1994 magánvállalkozó, 1995-től főállású civil: a Pro Demokrácia Egyesület, a Polgár-Társ Alapítvány és az Eurokultúra Egyesület keretében tevékenykedik. 2004 óta városi tanácsos.

Dan Culcer. Gestiunea divergențelor legitime

Această nouă formă a articolului anterior, cu același titlu, este un răspuns, solicitat de Iolanda Malamen, la o ancheta a unuia ziar electronic. Aș fi bucuros dacă ar provoca o discuție calmă și argumentată.
Am adugat doua P.S.-uri extrase din comentariile mele la texte anterioare publicate in acest blog, al carui titlu integral este Ardealul Nostru. Revistă culturală triontică. Și eu, și tu, și el, și noi, și voi, și ei.
Un program, de fapt, pe care aș dori să-l supun deasemnea discuției și care, în parte, se dorește o continuare a celui propus de revista Provincia. Cu o desosebire, esențială pentru mine. Acolo inițiativa aparținea unor intelectuali unguri, cărora li s-au alăturat cîțiva români, din păcate nu foarte buni cunoscători ai chestiunii ardelene, un pic naivi, plini de bunăvoință, mai toți necunoscători ai limbii maghiare.

Cred că împreună textele recente reprezintă actuala mea poziție, pe care nu o consider nici imuabilă, nici ne-negociabilă, devreme ce tocmai despre necesitatea gestiunii negociate a divergențelor legitime scriu aici.

Prima forma a textului o voi lăsa neatinsă, tocmai pentru a păstra etapele construirii opiniei și argumentării. Această formă a fost tradusă și publicată în Uj Magyar Szó, de prietenul Cseke Gábor, ziarist și poet, care este singura persoană, pentru moment, ce urmărește creșterea blogului Ardealul nostru. Voi aduga versiunea maghiară.

Dan Culcer. Gestiunea divergențelor legitime

Ce nu am invatat noi, românii, de la istorie ? Această întrebare poate fi reformulată și completată : Ce am uitat noi, românii, deși învățasem cândva, prin istorie ? Și cine au fost aceia care au făcut totul ca să uităm ?
La a doua întrebare răspund imediat : comunismul, comuniștii din pătura conducătoare a României după 1944, cominterniștii (alogenii dar și burghezia colaboraționistă, compradoră care fusese atrasă sau creată și folosită ca instrument sub controlul armatei ruse de ocupație) dar și național-comuniștii, inconsecvenți, inculți sau/și fricoși, ne-au obligat să uităm, interzicându-ne să aflăm adevăruri din propria noastră istorie, aplicînd o ideologie a cărei esența nu era pozitivă și constructivă, ci distructivă, negativă, bazată pe cenzură.
Două exemple, din istoria României, relativ recente, ar putea limpezi gândul meu despre uitare, despre memoria colectivă.
1.Procesul cîștigat, pentru România, de diplomatul român Nicolae Titulescu, proces așa zis al « optanților ». care a încheiat acțiunea de stabilizare a regimului românesc în Ardeal. Sentința acestui proces, uitat de mulți, este acum contestată. Deși faptul judecat nu mai poate fi juridic contestat după 80 de ani, el este contestat acum, în Epoca Restaurației. În numele dreptului de proprietate, pe baza revendicărilor unor foști proprietari, despăgubiți cândva pentru pierderile suferite în urma integrării în România a Ardealului, teritoriu cu o populație majoritară românească, în numele principiilor wilsoniene. Se cere restituirea proprietăților unor latifundiari, mai ales unguri, care nu au fost naționalizate de comuniști.
Reacția Statului român, slăbit de atacurile liberalismului și individualismului, corupt, condus de incompetenți și inculți, este slabă, sub efectul șantajului financiar, operat de aceia care au interesul să transforme tot Estul Europei în zonă de consum, improductivă deci, sau productivă doar pentru întreprinderi internaționale care nu investesc în infrastructurile regionale decît în măsura în care au nevoie de ele pentru tranzitul de transporturi comerciale.
Impactul contestării deciziilor Societății Națiunilor este deja imens și se referă la teritorii care deveniseră în marea lor majoritate proprietate colectivă a poporului, păduri și subsol conținînd valori de patrimoniu național, deci inclusiv a populaței maghiare din România.
Pentru completarea informației se pot citi documente disponibile pe Internet despre acest vechi proces.

2. Politica financiară a României în perioada 1939-1944, așa cum a fost în realitate și așa cum a fost descrisă de unul de înfăptuitorii săi, economistul și filosoful Mircea Vulcănescu. Au trebuit trei decenii ca textul auto-apărării sale la procesul care i-a fost intentat sub acuzații integral false în 1945, publicat în Franța de Virgul Ierunca în revista Ethos, să ajungă la cunoștiința publicului cult din România, nu a tuturor românilor din păcate. In acest text se face demonstrația de nerefutat a politicii financiare independente condusă de Mircea Vulcănescu și de ceilați responsabili, în numele interesului colectiv, independentă și nesupusă presiunilor unei mari puteti, care era atunci Germani nazistă. Această politică a permis acumularea de valută forte în România, respingerea oricăror plăți, din cadrul schimburilor comerciale româno-germane, în valuta inflaționistă a Reichului german.
O astfel de politică ar fi fost necesară după 1990, nu aceea care fost practicată începînd cu guvernul Roman și pînă acum, prin îndatorarea României la limita insuportabilului.
Dar nu voi rămîne în istoria îndepărtată ci voi întreba cu glas tare de ce nu se comunică oficial, pe linie guvernamentală, transparent, care este situația tratativelor dintre România și alte țări, limitrofe sau nu, în domeniul pretențiilor acestora la restituiri șl despăgubiri diverse. Să ne aducem aminte de recentele afaceri privind Fundația Gojdu, de tratativele privind proprietatea litigioasă a zonelor maritime la frontiera dintre România și Ucraina, litigioase pe temeiul prezenței unor importante zăcăminte de materii prime. Politica guvernelor pentru care votăm se judecă mai ales din acest punct de vedere, al modului ăn care sunt apărate interesele colective, naționale.
Am ascultat, pe France Culture, un post de radio câteodată foarte interesant, o dezbatere despre unificarea Germaniei. Unul din participanți, fost ministru de externe al Franței, excelent diplomat, Hubert Vedrine, om de o inteligență acută, apropiat de François Mitterand, fostul președinte al Franței, a utilizat o expresie de mare interes pentru analiza unor situații și evenimente actuale : gestiunea divergențelor legitime.
Sper că diplomația română va ști să realizeze această gestiune în relațiile cu vecinii noștri din exterior și din interior. Cu Rusia, cu Ucraina sau cu Ungaria, pentru a face publice pretențiile acestor state față de România actuală, ca și pretențiile României față de ele, dacă există, atunci când ele exprimă divergențe legitime mascate de discursuri ilegitime dar legitimiste.
Și nu doar cu vecinii. Ci cu state unde trăiesc mulți foști cetățeni români. De pildă cu statul Israel, pe tema gravă a găzduirii de către acest stat al unor criminali din aparatul de represiune comunist, din anii 45-55, emigranți care nu au fost niciodată cercetați pentru faptele lor pe teritoriul românesc. Sau pe tema cercetării comparate a datelor demografice de emigrare și imigrare din perioadă 1939-1965, pentru a clarifica contribuția autorităților române la salvarea populației de origine iudaică în timpul războiului ca și contribuția demografică a României la stabilizarea și dezvoltarea economică a statutului Israel, prin aflux de populație și de cadre de înaltă calificare produse de învățământul din România. Teme de cercetare pentru oamenii de știință din cele două țări, care pot contribui la gestiunea pașnică și lucidă a divergențelor legitime. Se critică la modul general politica de răscumpărare a emigranților, rezultat al tratativelor dintre Germania sau Israel și România în perioada dinainte de 1989, dar această critică se face pe baza unor considerente umaniste, individuale deși se știe că toate statele nu practică astfel de criterii în relațiile lor, că interesele colective, definite, corect sau nu de oamenii politici — dar asta e o altă chestiune — impun politici în care cazuistica individuală este secundară. Cartea lui Radu Ioanid, Răscumpararea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România si Israel, Polirom, 2005 prezintă doar o față a chestiunii, în numele ipotezei că emigrarea ar fi fost rezultatul unei presiuni antisemite interne. Nu știu cum ar trebui analizată și calificată politica statului Israel de incitare la imigrare în numele sionismului, a rezistenței la presiunea demografică arabă, palestiniană, deasemenea ca răspuns la pierderilr demografice rezultate din stabilirea imediată sau ulterioară a unor evrei emigrați în alte țări decît Israelul.
(Andrei Bădin. Ceauşescu şi Dej au vândut 250 000 de evrei, în Adevărul, Joi 12 oct 2006) Radu Ioanid afirmă în acest interviu că « Vânzarea evreilor, a germanilor si a unor etnici români a fost un capitol mizerabil din istoria regimului comunist român. Liderii comuniști români au reusit sa implementeze "visul de aur" al antisemitilor români : nu numai că au eliminat aproape toți evreii din România, dar au și profitat masiv de pe urma acestei eliminări. Nici legionarii si nici guvernarea Antonescu nu au reușit acest lucru, în ciuda crimelor lor. Duplicitatea și cinismul guvernanților comuniști români au fost greu de egalat chiar și dacă și alte țări, cum ar fi Germania de Est, Irak si Etiopia, au practicat și ele comerțul cu ființe umane. Pe de o parte, autoritățile române negociau acorduri secrete cu guvernele Israelului și Germaniei de Vest, conform cărora cetatenii "celei mai stralucite și libere țări" erau vânduti la bucată si contra unor avantaje financiare și politice, iar pe de altă parte, aceleași autoritați persecutau sau îi șicanau pe candidații la emigrare, prezentându-i opiniei publice ca fiind trădători de țară. [ …] Guvernul român nu si-a cerut insă scuze nici statului Israel, nici evreilor români pe care i-a oprimat și vândut și nici emigranților români ale căror familii aflate în Vest au fost șantajate financiar în vederea obținerii emigrarii lor. »
(Andrei Bădin. Ceauşescu şi Dej au vândut 250 000 de evrei, în Adevărul, Joi 12 oct 2006) Text accesibil la :
http://www.adevarul.ro/actualitate/Ceausescu-Dej-vandut-evrei_0_47395473.html
Când se cunoaște însă efortul organizat prin Comitetul Democratic Evreiesc de a contracara, după 1944, sub controlul PCR, emigrarea evreilor din România, se pot introduce nuanțe importante la această ipoteză, pentru unele perioade. Pentru perioada recentă, mi se pare semnificativă cererea masivă și aprobată de redobîndire a cetățeniei române din parte unor cetățeni ai statului Israel. Fenomen a cărui explicație sociologică și economică, cui anticiparea consecințelor sale, urmează să fie dată cândva.
(Vezi și Horvath Istvan, Migraţia etnică din România : între exil şi căutare, în Sfera Politicii, nr. 137 - http://www.sferapoliticii.ro/sfera/137/art06-horvath.html)

Ce nu trebuie să uităm încă ? Continuitatea unei presiuni morale și politice interne care perpetuează în conștiința colectivă a maghiarilor din Ungaria dar și din România nostalgia iremediabilă și tragică față de condiția imperială pierdută după Pacea de la Trianon. Această nostalgie este activă, a fost reactivată în Ungaria, în Ardeal, în lume, și nu poate fi ignorată de politica Statului român.

Nu e importantă chestiunea dacă în condițiile date, o astfel de nostalgie poate fi iarăși concretizată în act politic ca în 1940, ci e important faptul că nici una din forțele politica al comunității maghiare nu se dezice clar și definitiv de o astfel de nostalgie, fiindcă ea rămîne un important capital politic. Cum, de altfel, nostalgia Basarabiei, chiar dacă comparația șchioapătă, rămîne un important capital politic pentru partidele românești de după 1989.

Nu discutăm aici temeinicia acestui tip de revendicări. Propunem doar ca ele să fie integrate în tema gestiunii divergențelor legitime.
Dar în așteptarea rezolvării pe cale diplomatică a unor divergențe legitime, în calitatea mea de cetățean al României, de român, de ardelean, de scriitor, de ziarist de traducător, de vorbitor trilingv, al românei ca limba maternă, al maghiarei ca o doua limbă de conviețuire, de prietenie și de colaborare, al francezei ca limbă de adopție, îmi exprim aici, maleabil dar ferm, opiniile cu privire la politică unor cercuri maghiare care sunt văzute de mine ca iredentiste. Problema nu este tendința aceasta ci lipsa de înțelegere și inexistența dialogului dintre români și unguri ca și incapacitatea guvernelor bucureștene de a evita electoralismul și de a dezactiva etnicismul politic a cărui acceptare a fost o gravă greșeală în 1990, din ambele părți de altfel, adică și din partea celor care au nădăjduit că astfel pot gestiona corect frica panică de asimilare, de dispariție, care domină comunitatea maghiară, dar și din partea celor care nu au prevăzut limitele mișcătoare ale revendicărilor maghiare.
Nu cred că atitudinea convenabilă este escamotarea contradicțiilor ci dimpotrivă deplasare discuțiilor spre aspectele practice, analiza concretă a consecințelor unora dintre revendicările acestor cercuri și definitiva integrare în discuție a aspectului divergențelor legitime, contextualizate nu doar în cadrul etnic ci și, mai ales, în acela social, economic.
Repet : Nu cred că Ardealul gestionat de unguri ar fi mai prosper ca Ardealul actual. Unde sunt probele bunei gestiuni ungurești ? În șomajul endemic ? (http://www.covasnamedia.ro/beta/?tag=somaj Vezi și articolul Aproximativ 200 de locuri de muncă la aproape 12 000 de șomeri (http://www.covasnamedia.ro/beta/?p=8013) În pădurile exterminate pe coastele Carpaților ardeleni ?

Fondurile cu care s-a făcut ceva bine sunt adesea fonduri dirijate politic din exterior și nu produse ale prosperității generate de comunitate maghiară ardeleană.
Regionalizarea pe criterii etnice este un anacronism. Doar tradiția economică de unitate sau de complementaritate poate fi luată în considerație pentru trasarea frontierelor unei macroregiuni. Etnicitatea minoritară induce numerus clausus, vizibil sau invizibil. Experiența Regiunii Autonome Maghiare, neanalizată încă public din acest unghi, este revelatoare.
Pentru județele celor Trei Scaune situația nu este similară. Zona Covasna este complementară cu Brașovul, aflat la 30 de km. de Sfântu-Gheorghe. Iar Harghita e un județ corelat cu Bacăul și zona lui, unde se duceau secuii să muncească. Mureșul are alte complementarități și căi de acces decât Harghita sau Covasna, probabil cu și spre Câmpie.
Să-l recitim pe Victor Jinga, economistul ardelean, cu Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Astra, Braşov, 1945 (ediția a II-a, Editor Muzeul județean de istorie, Brașov, 1995).
Am prezentat în cadrul unei conferințe internaționale, organizată la mînăstirea La Salette din Franța, o analiză și ipoteze de lucru în direcția unui alt model de regionalizare, inclusiv tranfrontalier. Eram singurul român prezent pentru a discuta tema Les chemins de la reconciliation en Europe. Les Hongrois et leurs voisins, organizat de Association Rencontres Européennes de La Salette (ARES), avec la coopération de l’Université Károli de Budapest de l’Église Réformée de Hongrie. Se pare că am reușit să comunic opiniile mele divergente fără să-mi jignesc sau întărît interlocutorii.
Îi mulțumesc prietenului meu vechi, Zirkuli Péter, universitar ungur, poet și traducător că mi-a dat prilejul de a avea astfel de contacte și confruntări legitime.
Înțeleg foarte bine, pe baza rezidualei nostalgii, fără să aprob, desigur, mentalitatea și visurile acelora dintre unguri pentru care Ardealul este, istoric, un teritoriu unguresc în care românii sunt considerați venitúri. Dar e prea târziu și inutil să discutăm astfel.
Se va recunoaște poate că situația nu este reversibilă, dincolo de orice visuri de reconstituire a Imperiului dual sau federal sau de regionalizare pe temeiuri istorico-etnice.
In fața fluxurilor migratorii actuale, ungurii și românii sunt frunze în vînt. Se poate că secuii să realizeze regiunea autonomă la care unii manipulatori visează. Vor putea aplica eventual un numerus clausus pentru a se feri de o ipotetică revărsarea demografică românească, cu atît mai ușor cu cît prin emigrare și prin scăderea natalității, creșterea morbidității globale și a mortalității infantile, românii nu mai au aceiași dinamică demografică ca acum patru decenii. Dar nimeni nu va putea opri revărsarea sudică sau estică. Așa că, poate, în fața unui pericol comun, vom găsi mijloacele de a gestiona pozitiv divergențele legitime.
Dan Culcer.

P.S. Ar fi bizar, ineficient, naiv sau prostesc să credem că simpla reintegrare a Ardealului în Ungaria ar putea rezolva problemele grave sociale care afectează toți cetățenii României ca și pe cei ai Ungariei. Corupția, hoția nu sunt fenomene etnice sau specificități românești, cum zic unii unguri, care îi tratează global pe români drept hoți, ci aparțin unei internaționale în care colaborarea și complicitatea sunt trans-etnice. Preferă concetățenii mei unguri sau secui să fie jefuiți sau exploatați de conaționali? Foarte bine. Dar jaful tot jaf rămîne, sărăcia tot sărăcie și pierderea tot pierdere.
P.P.S.
Este etnicitatea comună garanția unor interese comune și garanția că ele vor fi definite corect? Sau socialitatea se definește și prin altceva decît etnicitate? Ca român- nu cred că interesul comunitar al românilor este reprezentat de actualii guvernanți, deși acești sunt români. Pentru unguri să fie altfel? Mă tem că ne aflăm în fața unei situații politice care trebui analizată cu instrumente politice și nu pe bază de demagogie etnică.
Există la unii (politicieni,tehnicieni sau poltitehncieni?) unguri ardeleni teama de creare a unor noi locuri de muncă care ar aduce în așa-zisa-Secuime (termen care nu are echivalență adminstrativă) cetățeni români de altă etnie, adică neunguri, nesecui. Să însemne asta că nu se dorește dezvoltarea unor noi locuri de muncă de teama invaziei sau că se acceptă apariția unor noi locuri de muncă doar dacă ele ar fi rezervate etnic localnicilor, adică dacă se va opera cu o discriminare, fie ea și pozitivă? O astfel de discriminare ar fi ilegală, desigur. Teza unei «rezervări». sau a unei priorități etnice este caracterizată în alte țări, printre care și în Franța, ca fiind de extremă dreaptă.
Pot înțelege teama indusă prin mentalitatea de cetate asediată pe care o susțin și mențin unii lideri în rândurile populației majoritare autohtone din această zonă, adică maghiarofonii. Dar m-aș mira să aflu că soluțiile deja încercate în alte zone și dovedite ineficiente în raport cu logica «capitalismului-tardiv» în epoca Restaurației, de ghettoizare, ar fi în aceste județe soluțiile miraculoase, economic și social viabile și durabile.
Și cum se va rezolva chestiunea calificărilor pentru respectivele locuri de muncă, prin crearea unor cursuri sau școli care să accepte doar unguri, secui ca elevi și care să fie în legătură cu întreprinderi în care vor lucra doar unguri. La aceste situații derivate logic din premisele ideologice enunțate mai sus de PCM ar trebui să se răspundă înainte de a le crea. Înainte de a se ajunge la situații absurde.
D.C.