miercuri, 14 septembrie 2016

Românii din Franţa sancţionează lipsa de reacţie a autorităţilor române

Românii din Franţa sancţionează lipsa de reacţie a autorităţilor române

PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Miercuri, 14 Septembrie 2016 14:38
„Groupe Realites Roumaines" din Paris semnalează relansarea campaniei neorevizioniste ungare pentru revizuirea Tratatului de la Trianon şi constată totala indiferenţă a agenţilor diplomatici ai României, precum şi a autorităţilor de la Bucureşti.
„Groupe Realites Roumaines" lansează o scrisoare-apel de informare asupra temeiurilor de nezdruncinat ale Tratatului de la Trianon versus conjunctura euro-mondială actuală care prezintă un serios potenţial de ameninţare la adresa principiilor acestui act de drept internaţional prin care s-a recunoscut Marea Unire din 1918, urmare a voinţei naţiunii din toate teritoriile româneşti şi a jertfelor de sânge pe toate câmpurile de bătaie ale Primului Război Mondial. Cum se văd realităţile de azi de către „Groupe Realites Roumaines"? Realităţile de astăzi sunt în mod radical diferite:
1. Vechile principii ale dreptului internaţional sunt abandonate. Nimic nu e stabil.
2. Maghiarizarea Transilvaniei se face sub ochii noştri, fără stavilă, fără opoziţie, fără nici o rezistenţă culturală, spirituală, educativă, morală românească.
3. Imaginea României în străinătate e degradată până la oprobriu, în timp ce cea a Ungariei e foarte apreciată, datorită efortului de propagandă făcut de această ţară în mod neîntrerupt.
4. După 45 de ani de jug ideologic de tip sovietic şi 26 de ani de uşuratice iluzii euro-mondialiste, România e înconjurată de pericole funeste, despre care grupul se va referi.
Reproducem Scrisoarea Apel a „Groupe Realites Roumaines", care ne-a fost remisă prin bunăvoinţa distinsei dr. Cornelie Dragodan.
„Groupe Realites Roumaines" - SCRISOARE APEL
Un război din ce în ce mai aprig, în care România se crede de neatins.
Fundamentele Tratatului de la Trianon sunt de nezdruncinat, dar conjunctura internaţională din 2016 este cu totul alta decât cea din 1920. De aceea este indispensabil ca fiecare Român să cunoască, să transmită urmaşilor săi şi să difuzeze cât mai larg temeiurile tratatului de la Trianon şi, în acelaşi timp, contextul politic în care România se află în 2016.
I. Temeiurile Tratatului de la Trianon
A. Respectă principiile democratice şi liberale
a) Recunoaşte în drept o stare de fapt împlinită prin voinţa majorităţii locuitorilor din Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat (Transilvania largo sensu): Unirea lor cu Regatul României, în virtutea dreptului la autodeterminare (Alba Iulia, 1 decembrie 1918)
b) Procedura de exprimare a voinţei locuitorilor a fost recunoscută, legitimă şi legală.
c) Toate „minorităţile naţionale" din Transilvania largo sensu (saşi, şvabi, evrei) aderaseră la unirea cu România prin declaraţii publice şi oficiale, în 1919; în consecinţă, aproape 80% din totalitatea locuitorilor din Transilvania largo sensu şi-au exprimat voinţa lor de unire cu România înainte de Tratatul de la Trianon.
d) Însuşi guvernul „alb" ungar, provizoriu, recunoscuse actul Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, înainte de Trianon, în mod implicit, în scrisoarea din iulie 1919, prin care acesta roagă Guvernul Român să intervină cu forţă militară contra guvernului comunist de la Budapesta. (Ref.: COMNEN: „Două experienţe comuniste în Ungaria", Madrid 1953). Din guvernul alb ungar făceau parte: amiralul Miklos Horthy şi prinţul Windischgraets. Ungaria comunistă a fost cea care a declarat război României în luna iulie 1919, iar armata ungară a intrat în Transilvania. Armata Română a respins-o, a ocupat Budapesta la 3 august 1919 şi a scăpat Ungaria şi Europa de comunişti. În urma acestor fapte de arme româneşti, prinţul Windischgraets a publicat în presa europeană o scrisoare de mulţumire şi a promis României recunoştinţa Ungariei pe viitor. (Ref.: Comnen).
B. Demarcarea frontierei româno-ungare s-a făcut după criteriul etno-lingvistic
Această frontieră a separat şi separă două popoare de limbi diferite. În 1920 nu au existat şi în 2016 nu există „mase compacte de unguri în zonele de frontieră" cum susţine, fără jenă, propaganda ungară şi pro-ungară[1]. C. O comisie internaţională formată din savanţi germani, americani şi francezi a studiat documente şi hărţi austro-ungare, şi le-a confruntat cu situaţia de pe teren, înainte de a fixa linia de frontieră.
D. Tratatul de la Trianon e un act salvator al Naţionalităţii Române de la politica de exterminare programată de Guvernul de la Budapesta cu acordul Curţii de la Viena.
Într-adevăr, în perioada 1867-1918 afost tentată exterminarea Românilor din Transilvania prin:
- legile Apponyi-Tisza, de tristă celebritate, urmărind un genocid cultural[2]; - colonizarea Transilvaniei cu elemente străine, în ritm galopant, sub controlul Ministerului Agriculturii de la Budapesta, echivalând cu un genocid prin înlocuire de populaţie (Ref: Ion-Aurel Pop şi I. Bolovan:„Istoria Transilvaniei", ed. Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, pg:221-222.);
- execuţii în masă ale intelectualilor români, fără judecare prealabilă, îndeosebi între 1916 şi 1918, însemnând un genocid fizic[3].
Consecinţa acestei politici de exterminare a nationalităţii române - cea mai veche şi cea mai numeroasă din Transilvania - nu a reuşit să răstoarne raporturile demografice în 50 de ani, dar a reuşit să micşoreze ponderea populaţiei româneşti în favoarea celei ungureşti şi secuieşti, să maghiarizeze numeroase nume de familii şi de localităţi româneşti; să şteargă urme istorice ale anteriorităţii şi prezenţei româneşti în Transilvania. Dacă această politică ar fi continuat, Românii ar fi devenit o minoritate din ce în ce mai neînsemnată, înainte de a dispărea total, în cursul secolului al XX-lea. Poporul Român a reacţionat însă din toate puterile lui împotriva unui asemenea dezastru. El nu a renunţat la idealul pe care îl urmărea de secole: Unirea tuturor Românilor într-un singur Stat Unitar, căci aceasta era în trecut, şi este şi acum, prima condiţie de a vieţui ca Naţiune Română în timp. Sacrificiile consimţite de Naţiunea Română în întregimea sa - armata şi populaţia civilă - din Regatul României în cursul războiului de reîntregire a neamului, ajutorul militar şi moral al Franţei, imaginea de atunci a României, numită "Naţiunea sacrificată" de istoricul francez Michelet, şi conjunctura internaţională din acea epocă în care se ştia că Austro-Ungaria este "închisoarea popoarelor", era contextul în care s-a elaborat şi semnat Tratatul de la Trianon.
II. Conjunctura euro-mondială actuală. O privire rapidă
Ungaria a declarat război tratatului de la Trianon din chiar clipa semnării lui (4 iunie 1920). Diktatul Hitler-Mussolini de la Viena (30 aug. 1940) a violat tratatul de la Trianon în favoarea Ungariei, aliata axei Roma-Berlin. Marea Britanie nu l-a recunoscut; Franţa era ocupată de armata germană. Nord-vestul Transilvaniei a fost smuls României sub ameninţarea de a fi distrusă de o dublă invazie concomitentă din est şi din vest, dacă refuza cedarea acestui teritoriu Ungariei. Ocupantul ungur a reînceput programul de exterminare a majorităţii româneşti din acest teritoriu cu o febrilitate şi cruzime sporită, din 1940 şi până la venirea Armatei Române. Astfel şi-a ţinut Ungaria făgăduiala de recunoştinţă către România. Aceasta este pentru Români un avertisment al istoriei de neuitat. După Al Doilea Război Mondial, Tratatul de Pace de la Paris (febr.1947) a anulat Diktatul Hitler-Mussolini şi a consacrat pentru a doua oară Tratatul de la Trianon. Pacea între România şi Ungaria a fost aşezată pe două principii: respectarea frontierelor din 1920 şi fidelitatea cetăţenilor români de origine ungaro-secuiască faţă de Statul Român în care trăiesc. În actuala conjunctură euro-mondială, aceste două principii par să fie ameninţate.
a) U.E. este o structură în permanentă evoluţie, în care statul naţional dispare prin formarea de regiuni autonome cu vocaţia de a se federa pe deasupra frontierelor.
b) U.E. a adoptat principiul acordării de privilegii minorităţilor, considerate oprimate de majoritate. (Ref:Pierre Hillard: „Minorités et régionalismes dans L'Europe Fédérale des Régions", Collection „Combats pour la liberté de l'esprit" ed. François-Xaviers de Guibert, Paris 2001[4];
c) Minorităţile revendică autonomia şi uneori chiar independenţa. Această tendinţă duce la spargerea statelor naţionale în bucăţi. În consecinţă, vechile principii de drept internaţional nu mai sunt respectate; ele au fost chiar violate. Exemple: în 1995, N.A.T.O. bombardează Serbia timp de 78 de zile neîntrerupt, fără acord O.N.U., pentru a o determina să renunţe la Kosovo, provincia ei istorică. În ziua în care Guvernul Serb se pleacă în faţa brutalitţii N.A.T.O. şi acceptă condiţiile, Consiliul de Securitate O.N.U. permite intervenţia militară în Kosovo (9 iunie 1999). Precedentul juridic de datorie de a interveni în favoarea unei etnii care vrea să se desprindă de statul căruia îi aparţine e creat. („ingerinţa"). Drepturile istorice nu mai au deci nici o valoare. Dat fiind că raporturile demografice sunt în continuă schimbare (prin presiuni economice, politice, prin teroare) minorităţile îşi măresc revendicările, pe considerente demografice[5].
Conflictul din Ucraina repetă tragedia Iugoslaviei. Spre deosebire de cazul Kosovo, Putin ocupă Crimeea pe considerente istorice. În zilele acestea, conflictul sângeros din Ucraina se agravează. Morala, pentru Români, este: orice revendicare a Basarabiei e o invitare la conflict sângeros. Un conflict izbucnit în Basarabia, va dezlănţui un altul în Transilvania. Ungaria, care face parte din N.A.T.O., are în acelaşi timp raporturi strânse cu Rusia. Interesul vital al României este respectarea tuturor frontierelor actuale. Nici una nu trebuie pusă în discuţie, iar elementul românesc să fie încurajat să rămână şi să se înmulţeasca pe loc. În acest context internaţional, în străinătate se multiplică publicaţiile care pretind că Ungaria a fost pe nedrept mutilată la Trianon. Specialişti în geo-politică preconizează şi prevăd revizuirea frontierelor în Europa centrală şi orientală. De pildă, în anii 1990, istoricii Pierre Miquel, Pierre Chaunu, Georges Castellan, G.F. Dreyfuss şi alţi profesori universitari şi academicieni din Franţa au negat legitimitatea existenţei Statului Român. În 1999, J. Solana, secretar general al NATO, declara: „Drepturile minorităţilor sunt mai importante decât suveranitatea statelor („Adevărul", 8 iulie 1999), iar în 2014 Louis Valette, geopolitician, scria: „Ungaria a pierdut prin Tratatul de la Trianon din 1920 două treimi din teritoriul său. Putem admite că Ungaria doreşte să-şi regăsească frontierele istorice, cu atât mai mult cu cât metoda propusă, adică autodeterminarea Ungurilor care trăiesc în ţări străine este moderată. Totuşi se pare că este dificil ca aceste ţări, vecine cu Ungaria, să accepte un referendum de autodeterminare în teritoriile care au fost ungureşti"[6].
Concluzii
Interesul vital al Neamului Românesc şi datoria lui sacră este salvarea statului său naţional unitar şi respectarea frontierelor, oricare ar fi conjunctura mondială, şi prin mijloace paşnice.
- Punerea în discuţie a unei frontiere la est sau la vest, înseamna sfârşitul României.
- Împărţirea ţării in regiuni sau provincii autonome, la fel.
- Opinia publică românească e indusă în eroare prin umflate cuvinte de patriotism privind graniţa de est.
- În acest timp, statul vecin din vest revendică teritoriul transilvan şi se bucură de acordul guvernanţilor români aşa zişi patrioţi, pentru a desfăşura acţiuni de exaltare naţionalisto-multiculturalistă, de gust unguresc, în inima României.
- Acţiunile politicienilor români sunt o insultă la adresa Poporului Român.
- Înainte de 1990, regimul de tip sovietic era impus din afară. De atunci încoace, regimul politic se numeşte liberal şi responsabil. El este cu atât mai mult culpabil.
Ce este de făcut?
Poporul Român a reacţionat întotdeauna, din toate puterile lui, împotriva adversităţilor care, de-a-lungul secolelor, i-au ameninţat existenţa. Pildele trecutului sunt valabile şi astăzi, dacă vrem ca Naţiunea Română să dăinuiască în timp. De aceea credem că ar trebui ca multiple iniţiative personale, conjugate şi coordonate, în toată ţara, să creeze prin toate mijloacele democratice:
- un sistem de informare a publicului românesc şi străin asupra realităţilor istorice fundamentale ale Neamului Românesc şi asupra pericolelor care i-au ameninţat şi îi ameninţă existenţa, prezentate din punct de vedere românesc.
- un curent de amploare naţională pentru menţinerea neclintită a graniţelor actuale şi a unităţii teritoriale. Deci, împotriva oricărei tentative de autonomie locală, regională sau provincială, pe care anumite voci de aşa zişi Români le susţin, începând cu semnatarii Declaraţiei de la Budapesta (iunie 1989), pe care a semnat-o de asemenea şi FIDESZ-ul, partid actualmente la putere în Ungaria. Acest curent trebuie să fie independent de partidele şi autorităţilor conducatoare şi fără legături cu ele, pentru că acestea au interese de partid şi de persoane, în locul binelui obştesc şi naţional.
- educarea populară şi cu precădere a copiilor şi a tinerimii în spiritul fidelităţii faţă de drepturile câştigate de înaintasii lor. Punerea în primejdie a frontierelor şi a unităţii teritoriale a ţării este o trădare a „visului de al cărui dor ne-au murit părinţii şi strămoşii"; „a celor care au căzut pe multele câmpuri de luptă"[7].
Cunoaşterea acestor lucruri se transmite în familii, şcoli, universităţi, cercuri, asociaţii şi în public, prin expuneri şi conferinţe.
- crearea în toată ţara de asociaţii, organizaţii, comitete, grupuri, cenacle care să organizeze conferinţe, spectacole, pentru apărarea Tratatului de la Trianon. Este de dorit ca acţiunile acestor formaţii să fie coordonate între ele pe cale asociativă. Reprezentanţii lor, aşa cum făceau capii Românilor în trecut, trebuie să trimită, în mod repetat, autorităţilor naţionale şi internaţionale, universităţilor, academiilor etc. memorandumuri care apără temeiurile Tratatului de la Trianon, mereu de actualitate, în care să expună argumente contra propagandei care vizează anularea lui.
- difuzarea de dovezi ale teroarei exercitate de minoritatea ungaro-secuiască asupra Românilor şi alungarea lor din sate şi oraşe în anii 1940-1944, după 1945 şi după 1990 (linşarea Românului Cofariu la Târgu-Mureş, în 15 martie 1990)
- revendicări româneşti de revenire la vetrele de unde au fost alungaţi: cereri de ajutor politic, material şi moral pentru reintegrarea vetrelor;
- petiţii cerând impunerea de încetare a terorii exercitate asupra Românilor de minoritatea ungaro-secuiască, trimise autorităţilor naţionale şi internaţionale, până la O.N.U.
Reţelele de informare sociale prin internet stau la dispoziţia întregii Românităţi. Românii sunt buni informaticieni; sunt deci capabili să facă cunoscute realităţile ţării şi ale Neamului Românesc, din punct de vedere românesc. Destinul Neamului Românesc este în mâinile lui, căci voinţa unui popor întreg de a înfrunta unit adversităţile soartei este greu de înfrânt. Pilda este însăşi Istoria autentică a Neamului Românesc, dacă o cunoaştem în adâncime şi cu adevărat. Deci, la lucru, rugând pe Domnul nostru Iisus Christos să ne lumineze cugetul şi să ne fortifice voinţa. „Ajută-te singur şi Cerul te va ajuta!", spune înţelepciunea antică, iar inamicii Adevărului, Justitiei şi Omeniei nu o vor putea dezminţi.
În numele Groupe „Realites Roumaines", Paris,
Dr. Cornelie Dragodan
Primim răspunsuri la E-mail rodica.simona35@yahoo.co
________________________________________
Aşa cum anticipam în partea a III-a a serialului[8], pentru generaţia lipsită de disciplina de studiu „Istoria României", vom prezenta, în cele ce urmează, câteva consideraţii asupra genezei şi evoluţiei neorevizionismului ungar. Odată cu sfârşitul Primului Război Mondial soldat cu înfrângerea Puterilor Centrale, Austro-Ungaria - stat multinaţional - s-a dezmembrat, lupta de eliberare naţională a popoarelor asuprite a triumfat, iar România, la 1918, şi-a văzut împlinit idealul îndreptăţit al unităţii tuturor românilor în fruntariile aceluiaşi stat. Totodată, sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, prin sistemul tratatelor de pace încheiate la Paris, a obligat guvernul de la Bucureşti să facă o reevaluare a configuraţiei geostrategice în care se găsea ţara noastră. În privinţa frontierelor de sud, Take Ionescu, ministrul de Externe al României în acele vremuri, considera că pentru cel puţin două generaţii, începând din 1920, nu vor putea exista relaţii bune între români şi bulgari deoarece: „Ei nu pot uita pe 1913, ai noştri nu pot să uite pe 1916". Cât despre relaţiile cu ungurii, acelaşi om politic preciza: „Vom putea avea cu Ungaria relaţiuni corecte, dar alianţa care să-mi dea siguranţa noilor mele graniţe, liniştea aceea în mijlocul căreia poporul poate lucra la operele de pace, în alianţă cu Ungaria, e cineva nebun dacă ar crede că se poate găsi"[9]. Într-adevăr, previziunile marelui om politic s-au confirmat. Ungaria a dovedit că nu a tras învăţămintele cuvenite din lecţia istoriei şi, la mai puţin de un an de la data când a trebuit să se recunoască învinsă, a trasat programul unei vaste ofensive politico-diplomatice şi, în perspectivă, militare, în vederea reocupării teritoriilor desprinse de ea prin voinţa exprimată plebiscitar de popoarele supuse prin forţă, până la 1918, dominaţiei Budapestei.
Pentru înţelegerea corectă a revizionismului ungar trebuie făcut recurs la câteva date statistice privind teritoriul şi populaţia Ungariei înainte şi după Tratatul de la Trianon. Contele Apponyi Albert, şeful delegaţiei maghiare la Conferinţa de Pace de la Paris, a manipulat date şi cifre exagerate. Ca efect al Tratatului de la Trianon, „Ungaria a pierdut 190.265 kmp.(67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 kmp (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, 8.130.287 (76%) erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% sau 2.535.000[10] erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective"[11]. În Ungaria interbelică obiectivul principal al politicii de stat era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi revizionist. Evident, şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime şi resurse agro-alimentare, precum şi dezechilibrul pieţei interne au determinat o criză socială puternică, agravată de sosirea unui număr mare de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Noii guvernanţi de la Budapesta, nereuşind să gestioneze criza şi să redreseze ţara, au dat vina pe „imensele pierderi teritoriale" şi au creat o veritabilă psihoză colectivă de frustrare care a facilitat cursul naţionalist-şovin şi revizionist. La început mai reţinut, manifestat îndeosebi în activităţile culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul a devenit religia maselor nemulţumite de criza social-economică.
Transfugii - peste 200.000 numai din Transilvania[12] -, disperaţi datorită declasării lor sociale şi economice, au devenit promotorii acestei psihoze pe care guvernanţii au cultivat-o şi întreţinut-o mereu[13]. Nemulţumit de recunoaşterea pe plan internaţional, prin Tratatul de pace de la Trianon, a înfăptuirilor istorice realizate la sfârşitul anului 1918 de către popoarele asuprite din fosta monarhie bicefală, amiralul Horthy Miklós, care a preluat puterea în primăvara anului 1920 (la 1 martie), devenind regent al Ungariei (proclamată monarhie de către Parlament), va promova, timp de mai bine de două decenii, o politică revizionistă şi revanşardă, perma¬nent ostilă statelor succesoare, adică Iugoslaviei Cehoslo¬vaciei, şi României, iar într-o primă perioadă, chiar Austriei[14]. Dintre ţările vecine Ungariei, prima şi cel mai puternic vizată de politica revizionistă a Budapestei a fost România. Aşa cum recunoşteau autorii Istoriei Ungariei, încă „[...] din momentul semnării Tratatului de la Trianon, Ungaria a considerat drept una dinte acţiunile sale cele mai importante revizuirea acestui tratat. Folosind toate mijloacele de propagandă ale epocii, ca şi instrucţia publică şi formele educaţiei colective, Ungaria a decretat nedreptatea Trianonului şi necesitatea revizuirii tratatului de pace [...]"[15].Astfel, chiar în toamna anului 1920, la 13 noiembrie, când Parlamentul de la Budapesta a ratificat amintitul tratat, în finalul şedinţei deputaţii au depus următorul jurământ: „Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare". Se dădea astfel semnalul campaniei revizioniste oficiale, campanie desfăşurată sub lozinca: „Nem! Nem! Soha!" („Nu! Nu! Niciodată!"), adică nu va fi acceptată nicicând desfiinţarea „Ungariei Sf. Ştefan".
În Memorandumul Revizionist al lui Horthy se spunea că „inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul ţel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme"[16]. Iată ce declara amiralul Horthy într-un discurs celebru rostit la 20 septembrie 1920: „[...] duşmanii noştri sunt în prezent austriecii şi românii. Ne vom măsura forţele cu ei şi cred că vom învinge"[17]. În vederea atingerii obiectivelor vizate, amiralul Horthy a stabilit priorităţile tactice ale politicii Ungariei. Acestea erau următoarele: Întărirea cât mai rapidă a armatei ungare, apreciată drept „factorul cel mai demn de încredere", în pofida interdicţiilor previzibile a fi incluse în tratatul de pace privind forţele armate, precum şi găsirea căilor de eludare a acestor interdicţii. Apelarea la mijloace diplomatice inteligente spre a profita de contradicţiile existente între statele Antantei. În acest sens, s-au făcut tatonări pe lângă Marea Britanie[18] şi S.U.A., în contrapartidă cu Franţa[19]. După eşecul discuţiilor cu Marea Britanie, au debutat tratativele cu Franţa, întrerupte din cauza protestelor britanice. Decizia de a face serioase concesii economice, pentru a obţine „bunăvoinţa" politică în schimbul pătrunderii nestingherite în Ungaria a capitalului puterii vizate. Spre exemplificare, Ungaria a oferit Franţei controlul Căilor Ferate Maghiare, precum şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini.
Exploatarea şi alimentarea contradicţiilor şi animozităţilor existente între unele state: Cehoslovacia, Polonia, U.R.S.S. Promiţând Poloniei sprijinul său, Budapesta sconta pe acordul (tacit) al Varşoviei la ocuparea de către Ungaria a Slovaciei şi a Ucrainei Subcarpatice[20]. Urmare a acţiunilor concertate ale Ungariei, aceleaşi puteri care au legitimat Tratatul de la Trianon au permis fărămiţarea României în anul 1940. Neorevizioniştii cred cu tărie că Trianonul va pieri. Putem fi indiferenţi?
--------------------------------------------------
[1] Ref. J-P Besse: „Nicolas Horthy, le régent meconnu". Ed. Via Romana, Paris, 2016.
[2] Ref:Jacques Ancel, ed. Gallimard, 1938, pg.176-177.
[3] A. Muzet: „La Roumanie Nouvelle", Collection „Les Pays Modernes", Pierre Roger & Cie, Paris 1920, pg.33; 50 -52.
[4]„La décomposition des nations européennes", 2-éme édition augmentée, ed. F-X de Guibert, Paris 2010.
[5] Ex. Kosovo: în 1900, serbi 90%; în 1999, serbi 15%.
[6] revista „Civitas", nr. 54, dec. 2014, pg. 32-37, articolul: Le Jobbick). L. Valette pare să ignore faptul că Transilvania nu a fost încorporată Ungariei decât 51 de ani (1867-1918)
[7] Foaia Diecezana Caransebeş, XXXIII, nr. 47 din 2 dec. 1918, Ref: I.A. Pop şi I. Bolovan, op.cit.,pg 331-332.
[8] http://www.art-emis.ro/analize/3739-autismul-politic-si-insecuritatea-nationala.html
[9] Take Ionescu, În chestiunea Banatului şi a politicii noastre externe, Bucureşti, f.e., 1920, p. 74.
[10] În protestul înaintat Conferinţei de Pace de la Paris de contele Apponyi Albert, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare oarecum firească, dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria. Ultima statistică ungară din 1988 întrece cu mult pe Apponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s-a lamentat timp de 80 de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n-a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea la ţara de baştină, a peste opt milioane de foste minorităţi. Emilian P. Braşoveanu, op. cit., p. 11.
[11] Ibidem.
[12] De remarcat că refugiaţii din Transilvania, în mare parte reprezentanţi ai fostelor clase conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. Din cei 239 de deputaţi ai parlamentului horthyst, 79, adică o treime, proveneau din fostele provincii unite acum cu statele naţionale, în timp ce studenţii refugiaţi reprezentau 40% din numărul total al studenţilor din organizaţiile revizioniste. Ibidem, p.14.
[13] Ibidem, p.14.
[14] În context, menţionăm diferendul ungaro-austriac privind Bürgenland-ul şi oraşulSopron (n.n.).
[15] ***Istoria Ungariei, Vol. 1918-1945, Budapesta, Editura Academiei Ungare de Ştiinţe, 1986, p. 423.
[16] Gyula Juhasz, Hungarian Foreign Pollicy (1919-1945),Budapest, 1979, p. 42.
[17] Arhiva Parlamentului României, Fond. M.C.G., Serviciul istoric, dosar 826/1919-1920.
[18] Nu este lipsită de interes nici argumentaţia partenerilor de discuţii. Astfel, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii atrăgea atenţia guvernului său asupra rolului militar pe care l-ar putea juca Ungaria, susţinând că „România multinaţională, frământată de probleme interne ar fi incapabilă să stopeze atacul Armatei Roşii". Dombrády Lóránd, Tóth Sándor, A Mágyar Királyi Honvédség (Armata regală ungară. 1919-1945), Budapest, Zrinyi Katonai Kiadó, 1987, p. 21. Ulterior, Anglia va înclina balanţa în favoarea Micii Înţelegeri, în pofida ameninţărilor mai mult sau mai puţin voalate şi chiar a şantajului Budapestei că, dacă nu va primi sprijinul scontat, se va orienta din nou spre Germania (n.n.).
[19] Trebuie menţionat faptul că Franţa a cochetat cu ideea atragerii Ungariei la o intervenţie antisovietică. Pentru aceasta, s-a promis Budapestei echiparea unei forţe militare de 100.000 de soldaţi şi sprijin în privinţa revendicărilor teritoriale la Conferinţa de Pace (n.n.).
[20] Protestele concertate ale României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei au împiedicat realizarea obiectivelor preconizate. Ulterior, Ungaria a ocupat Ucraina Subcarpatică în două etape: la 2 noiembrie 1938, prin „primul arbitraj de la Viena", şi apoi la 15-17 martie 1939; în ambele împrejurări, ea a avut sprijinul total al Italiei şi Germaniei. De notat că România a refuzat, în martie 1939, teritorii în Ucraina Subcarpatică (n.n.).

luni, 12 septembrie 2016

DECRET nr. 716 din 7 septembrie 1965 privind organizarea Buletinului Oficial al Republicii Socialiste Romania


DECRET nr. 716 din 7 septembrie 1965 privind organizarea Buletinului Oficial al Republicii Socialiste Romania

EMITENT: CONSILIUL DE STAT
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 2 DIN 10/9 /65

ART. 1
Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România este publicaţia oficialã a statului.
ART. 2
Buletinul Oficial al R.S.R. cuprinde trei pãrţi:
PARTEA I
- legile M.A.N. însoţite de expunerile de motive;
- decretele cu putere de lege ale Consiliului de Stat însoţite de expunerile de motive;
- hotãrîrile cu caracter normativ ale Consiliului de Miniştri;
- actele cu caracter normativ ale ministrilor şi ale conducãtorilor celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat.
PARTEA a II-a
- lucrãrile Marii Adunãri Naţionale a R.S.România.
PARTEA a III-a
- comunicatele oficiale ale organelor supreme ale puterii şi administraţiei de stat;
- actele de interes general emise de organele centrale ale organizaţiilor obşteşti, la cererea acestora;
- publicaţiile privind concursuri, schimbãri de nume, pierderi de acte şi orice alte anunţuri a cãror publicare este stabilitã de lege.
ART. 3
Buletinul Oficial se editeazã de Consiliul de Stat.
ART. 4
Buletinul Oficial se editeazã şi în traducere, în limba maghiara.
ART. 5
Apariţia Buletinului Oficial este asigurata de un colegiu redactional, care funcţioneazã în cadrul aparatului Consiliului de Stat.
ART. 6
Decretul nr. 350/1952 , privind publicarea legilor, decretelor, hotãrîrilor şi dispoziţiilor Consiliului de Miniştri, publicat în Buletinul Oficial al M.A.N. nr. 1 din 27 septembrie 1952, precum şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentului decret, se abroga.
------------

luni, 29 august 2016

Revista presei de limbă maghiară din județele Covasna și Harghita în traducerea Centrului European de Studii Covasna – Harghita. Nr. 12 / 15-30.06.2016 Nr. 13 / 01-15.07.2016

Revista presei de limbă maghiară din județele Covasna și Harghita în traducerea Centrului European de Studii Covasna – Harghita.
Centrul European de Studii Covasna – Harghita
Revista Presei Maghiare
Nr. 12 / 15-30.06.2016
Nr. 13 / 01-15.07.2016

Prefectul atacă / Împotriva drapelului secuiesc
Prefectul Sebastian Cucu se judecă în legătură cu drapelul secuiesc donat Consiliului judeţean Covasna. Cel care a făcut donaţia, Kulcsar Terza Jozsef, a primit ieri, prin poştă, citaţia de la Tribunalul Judeţean Covasna. Kulcsar ne-a declarat că prefectul judeţului Covasna a cerut în contencios administrativ anularea contractului de donaţie şi a hotărârii de consiliu prin care a fost acceptată donaţia. Prefectul cere de asemenea ca preşedintele consiliului judeţean să fie obligat să îndepărteze drapelul din sala de consiliu. Prefectul a intentat procesul personal împotriva lui Kulcsar Terza Jozsef. În luna aprilie, Sebastian Cucu a somat autoguvernarea judeţeană să-şi retragă hotărârea privind acceptarea donaţiei. În opinia sa, arborarea drapelului aşa-numitului Pământ Secuiesc este ilegală. Expresia de Pământ Secuiesc apare de şapte ori în scrisoare, de fiecare dată cu litere mici, în ghilimele şi însoţită de sintagma aşa-numitul. Potrivit prefectului, drapelul în cauză a fost adoptat de Consiliul Judeţean Harghita ca drapel propriu al judeţului şi, ca atare, acesta nu poate fi drapelul Pământului Secuiesc. Într-o explicaţie ulterioară, mai menţionează că drapelul judeţului Harghita nu este unul oficial, deoarece prefectul de acolo a atacat hotărârea. În măsura în care nu ar fi vorba despre drapelul judeţului Harghita, ci despre drapelul Pământului Secuiesc, arborarea acestuia în sala de şedinţe contravine legii care reglementează simbolurile naţionale ale României – argumentează prefectul. În afara drapelului UE şi al României, este interzisă arborarea altor simboluri – mai adaugă prefectul. Este adevărat că membrii comunităţii naţionale minoritare îşi pot arbora propriile drapele, însă doar pe perioada anumitor manifestări, nicidecum cu caracter permanent – continuă Cucu.
Sursa: Haromszek nr. 7822 din 15.06.2016, autor Szekeres Attila
Vezi și Revista presei maghiare din România, 15 mai – 15 iunie 2016
Politica românească bizantină anulează nu numai trecutul / Istoria noastră în banca acuzaţilor
O metodă eficientă a dezangvinizării unei naţiuni sau a unui grup etnic este strădania privării lor de amintiri şi de identitate. Un astfel de exemplu este aşa-numitul proces al drapelului secuiesc în România şi la Strasbourg, la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Oricât de ciudat ar părea, administraţia publică orădeană a fost în stare să intenteze proces împotriva unuia dintre simbolurile istoriei transilvane, mai exact a drapelului istoric al Pământului Secuiesc. Deşi falsificarea istoriei a devenit, după Trianon, o practică în ţările înconjurătoare, o astfel de procedură nu a mai avut loc nicăieri până acum. În 18 iunie 2014, europarlamentarul Tokes Laszlo s-a încumetat să arboreze pe balconul biroului său din Oradea drapelul secuilor. Acel simbol pe care îl folosesc, alături de cele proprii, şi Parlamentul ungar, şi multe dintre aşezările noastre. Instanţa română a considerat că acest simbol al secuimii este atât de periculos încât a declanşat un proces care a trenat doi ani, după care l-a pedepsit pe autor, Tokes Laszlo, printr-o sentinţă definitivă. procedura a fost iniţiată nu de dictatura ceauşistă, ci de un stat membru UE, apărător fervent al drepturilor românilor din Moldova. Castelul Dracula din Bran este într-o stare extraordinară. A fost reabilitat, însă statul român nu vrea să-l cumpere, deşi constituie o atracţie turistică însemnată. Politica românească bizantină anulează nu numai istoria, ci şi simplul interes material şi propăşirea maghiarilor-secui, adică a contribuabililor din România. Nu se ştie dacă demararea procesului drapelului este motivată de teamă sau de invidie. În orice caz, faptul că procesul aşteaptă o sentinţă la Strasbourg spune câte ceva şi despre starea UE. O instanţă internaţională trebuie să se pronunţe în cazul unui simbol istoric, care deranjează privirea administraţiei publice româneşti.
Sursa: Szekely hirmondo nr. 114 din 15.06.2016, autor Wodianer-Nemessuri Zoltan
Cui îi dăunează prefectul?
Pe prefect îl trec fiorii dacă are de-a face cu vreo hotărâre maghiară şi capătă o stare anxioasă dacă pe masa lui ajung decizii legate de drapelul secuiesc, de Pământul Secuiesc. Porneşte de îndată la atac şi ar anula, ar mătura de pe masă orice are menirea de a legitima ideea că noi suntem acasă pe aceste meleaguri. Este indubitabil că aceasta este principala sa preocupare. Sub masca respectării legii, atât el cât şi colegii săi îşi petrec o bună parte din program lucrând la dispariţia inscripţiilor maghiare şi a drapelelor secuieşti. Dacă ar fi posibil, ar exila până şi cuvântul maghiar. Prefectul judeţului Covasna nici nu prea este interesat de alte lucruri. La conferinţele de presă organizate cu chiu cu vai reiese că nu dispune nici măcar de date superficiale despre probleme importante. Nu ştie care este situaţia retrocedării pământurilor, care este dimensiunea pagubelor provocate de animalele sălbatice. A enumerat câte fraude electorale au avut loc în timpul alegerilor, dar nu a putut oferi amănunte de fond. Strigă în gura mare că din cauza unei epidemii de scarlatină va fi închisă o grădiniţă, pentru ca mai apoi să reiasă că abia există câţiva copii bolnavi. Nu este preocupat de problemele cotidiene. El are o sarcină mai mare: să obstrucţioneze, de exemplu, finalizarea noii pieţe a oraşului Sfântu Gheorghe, amenajarea colinei sub formă de balaur, chiar şi cu preţul ridicolului. Dacă nu este destul de eficientă alarmarea cu serviciile secrete şi cu ministerul apărării, intentează proces pentru accesul cu autoturismele. El are acest drept, i se cuvine acest lucru… Nu este uşor să supraveghezi vigilent ca nu cumva pe undeva să apară un drapel secuiesc, inscripţia Kozseghaza. Trebuie urmărită orice hotărâre adoptată, cine ştie ce au ascuns consilierii autoguvernamentali care dau dovadă de exces de zel. Fiecare hârtie reprezintă un pericol şi, ca atare, trebuie să apere România şi unitatea acesteia. Sebastian Cucu, care în calitate de jurist al instituţiei, a fost perfecţionat ani de-a rândul pentru această sarcină, a făcut faţă eroic. Investind timp şi energie, luptă împotriva aşa-numitului Pământ Secuiesc, luptă cu locuitorii acestuia, cu aleşii, însă nici nu îi trece prin cap să-i ceară explicaţii şefului de la protecţia consumatorului, cunoscut pentru abuzurile sale. El este unul dintre cei mai zeloşi colegi în marea luptă. Întrebarea este ce sens au toate acestea? Ce pericol reprezintă câteva drapele şi inscripţii maghiare şi cui îi dăunează intonarea imnului ungar sau a celui secuiesc? România va fi mai puţin importantă? Puterea guvernului va scădea? De-a lungul istoriei s-a adeverit în nenumărate rânduri că încălcarea sistematică a drepturilor nu face altceva decât să amplifice opoziţia. Clovnii care promovează naţionalismul dospit ne pot provoca o stare generală proastă, însă le fac rău în primul rând patriei şi naţiunii lor.
Sursa: Haromszek nr. 7823 din 16.06.2016, autor Farkas Reka
Kincses Elod la Bruxelles: Nu se poate renunţa la autonomia Transilvaniei
Nu se poate renunţa la autonomia Transilvaniei, deoarece, dacă nu va fi autonomie, maghiarimea împinsă în situaţie minoritară nu va putea dăinui pe termen lung – a declarat avocatul Kincses Elod cu ocazia prezentării celei de-a doua ediţii în limba engleză a volumului său intitulat Martie cel negru de la Târgu Mureş, care a avut loc marţi, la Institutul Balassi de la Bruxelles. Potrivit autorului, autonomia înseamnă: pe lângă respectarea hotarelor ţării, o anumită minoritate va obţine, în cadrul hotarelor, dreptul să dăinuiască şi să se simte bine pe propriul pământ natal. Maghiarimea din Transilvania aplică, în momentul de faţă, o autoapărare justă, care trebuie recunoscută şi susţinută – a adăugat avocatul. Kincses Elod a precizat: în condiţiile crizei imigranţilor, factorii decizionali occidentali cu greu pot fi determinaţi să înţeleagă că există minorităţi naţionale deasupra cărora hotarele au fost strămutate. Situaţia acestor comunităţi naţionale ar trebui analizată şi interesele lor ar trebui validate într-un alt mod – a opinat avocatul. Referitor la situaţia maghiarimii din România, Kincses a menţionat: marea problemă este indiferenţa ce persistă în rândul maghiarimii din cauza insuccesului reprezentării intereselor. Această indiferenţă ar trebui eliminată ca să reuşim să luptăm cu succes pentru autonomie, pentru dăinuirea şi drepturile noastre – a subliniat Kincses Elod. Acesta a precizat: în ultimii doi ani, situaţia minorităţii maghiare s-a înrăutăţit în mod clar. Comunitatea etnică ce numără un milion şi jumătate de membri, respectiv cauza acesteia nu pot fi măturate sub preş nici dacă Bruxelles nu este dispus să se ocupe de drepturile minorităţilor naţionale indigene – a adăugat Kincses. În cadrul discuţiilor care au însoţit prezentarea de carte, Boris Kalnoky, corespondentul de la Budapesta al publicaţiei conservatoare Die Welt din Germania, a precizat: opinia publică germană nu cunoaşte problema minorităţii maghiare şi nici cauza aspiraţiei la autonomie. În cazul ţărilor europene occidentale există pericolul că, dacă maghiarii adoptă poziţie pentru susţinerea propriilor drepturi, aspiraţiile lor sunt acuzate imediat de naţionalism -a adăugat jurnalistul. În opinia sa, maghiarii ar trebui să se solidarizeze cu minoritatea germană din Transilvania ca să-şi poate valida mai bine interesele, iar în loc de autocompătimire, să atragă atenţia la nivel internaţional – prin acţiuni spectaculoase – asupra lor şi a propriilor lor aspiraţii.
Sursa: Haromszek nr. 7829 din 23.06.2016
Legea privind drapelul crează conflict
Şedinţa ordinară a Comisiei de Monitorizare a Congresului Puterilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei va avea loc în 28 iunie, pe ordinea de zi a acesteia fiind fixată şi petiţia formulată de patru primari de pe Pământul Secuiesc cu privire la cazul drapelului secuiesc – a atras atenţia Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), într-o scrisoare deschisă adresată lui Kelemen Hunor. Se pare că la şedinţă, punctul de vedere al maghiarilor nu va fi reprezentat de nimeni, deoarece părerile privind reglementarea incriminată sunt împărţite. Izsak accentuează faptul că cei patru primari solicită verificări în baza punctului de vedere al CNS, cu privire la recent adoptata lege privind drapelele. Primarii apreciază că legea privind drapelele, adoptată de Camera Deputaţilor, este inacceptabilă pentru comunitatea secuiască deoarece este una restrictivă. Klarik Laszlo a declarat ieri că nu va participa la şedinţa Comisiei de Monitorizare, care va avea loc săptămâna viitoare, deoarece nu a fost invitat, iar în lipsa unei invitaţii nu poate lua cuvântul şi nu îşi poate exprima opinia. Totodată, opinia UDMR diferă de cea a CNS în ceea ce priveşte legea drapelului, reprezentanţii uniunii au votat această lege, însă nu oferă niciun sprijin pentru cazul drapelului secuiesc ci ar rezolva doar problema drapelelor locale şi judeţene. Klarik a obiectat faptul că nimeni nu a iniţiat o dezbatere de fond cu el şi nu este de acord nici cu propunerea CNS de a solicita un control al comisiei de control al Consiliului Europei la faţa locului. De ani de zile insist asupra dezbaterilor, a creării unui consens, pentru a exista un minim naţional unitar, pe care să îl reprezentăm cu toţii. Fără acest lucru nu doar că fiecare încercare a noastră va eşua, ci mai devreme sau mai târziu va crea un efect invers, şi partenerii noştri internaţional nu vor lua în serios propunerile noastre – a declarat Klarik.
Sursa: Haromszek nr. 7831 din 25.06.2016, autor Farkas Reka
Prefectul ar vrea să meargă cu maşina până la intrarea principală
Faptul că prefectul de Covasna se poate plimba cu maşina în noua piaţă centrală din Sfântu Gheorghe şi nu se mulţumeşte cu parcarea amenajată la o distanţă de câţiva metri de clădirea instituţiei, a generat revoltă. Am observat că în spatele sediului prefecturii a apărut o nouă intrare. L-am întrebat pe prefect dacă ar reprezenta aceasta o soluţie. Răspunzând solicitării noastre, Sebastian Cucu a precizat ferm că înfiinţarea intrării din spate nu este o soluţie. Pe de altă parte, garajul este închiriat de către instituţie de la proprietarul acestuia. Prefectul a adăugat că pentru autovehiculele instituţiei trebuie asigurată o cale de acces până la intrarea principală. Nu pentru că şi-ar dori el acest lucru, ci pentru că aşa prevede legea – a precizat Sebastian Cucu.In urma unor îndelungi procese, terenul din spatele clădirii care găzduieşte consiliul judeţean şi prefectura a fost restituit către moştenitorul familiei Fogolyan. Szotyori Nagy Aron a deschis peretele garajului din spate şi a amenajat o ieşire spre strada Varadi Jozsef, în vecinătatea biroului sucursalei Automobil Clubul Român. Răspunzând solicitării noastre, proprietarul Szotyori Nagy Aron a precizat: prefectura închiriază garajul pentru un singur automobil. El a amplasat indicatorul cu inscripţia Garaj Prefectură, dat fiind faptul că maşinile parcate blochează mereu intrarea. Potrivit planului urbanistic zonal, întocmit de administraţia locală din Sfântu Gheorghe, Parcul Elisabeta ar urma să se extindă şi deasupra pieţei centrale recent amenajate, adică până în faţa clădirii în care funcţionează sediul consiliului judeţean şi cel al prefecturii. Conform planului, pe spaţiul respectiv ar urma să fie construită o colină sub formă de balaur . Prefectul însă a intentat un proces, pe care l-a şi câştigat. Prefectul vrea să meargă cu maşina până la intrarea principală. Recent, primăria a asigurat – pentru autovehiculele instituţiei – o cale de acces prin piaţa centrală, indicatorul care interzice accesul precizând că excepţie face instituţia prefectului. (Există de altfel un indicator similar şi în strada Korosi Csoma Sandor, în faţa fostei clădiri a poliţiei judeţene, unde se termină circulaţia pe ambele sensuri. Se găseşte şi acolo o excepţie: Serviciului Român de Informaţii i se permite să circule pe contrasens).
Sursa: Haromszek nr. 7834 din 29.06.2016, autor Szekeres Attila
Intentează proces pentru drepturile lingvistice
Mişcarea Angajamentului Civil a demarat o serie de proceduri împotriva primăriei Târgu Mureş şi a instituţiilor subordonate acesteia, din cauza aplicării deficitare sau a refuzării aplicării normelor privind utilizarea limbii materne – a comunicat Szigeti Eniko, directorul executiv al organizaţiei civile. Organizaţia a făcut o sesizare la consiliul pentru combaterea discriminării pentru anunţarea de către primărie a unor posturi vacante, în cazul cărora cunoaşterea limbii maghiare ar fi trebuit să fie stabilită ca o condiţie, însă acest lucru nu a fost făcut. Organizaţia s-a adresat tot consiliului în cazul a 35 de grădiniţe şi şcoli mixte, unde informaţiile de interes public sunt afişate doar în limba română, ceea ce lezează drepturile elevilor maghiari. Vor demara o procedură şi din cauza politicii privind personalul, aplicată de poliţia locală aflată în subordinea autoguvernării oraşului Târgu Mureş. Există puţini poliţişti locali cunoscători ai limbii maghiare, instituţia nerespectând bilingvismul nici în privinţa inscripţionărilor. CEMO a extins urmărirea validării drepturilor privind utilizarea limbii materne şi asupra judeţului Mureş. Szigeti Eniko a declarat că în paralel cu procesele strategice din România, în curs de derulare, se vor adresa şi curţii europene pentru drepturile omului cu sediul la Strasbourg, în problema indicatoarelor de străzi din oraşul Târgu Mureş.
Sursa: Haromszek nr. 7838 din 04.07.2016
Patrioţii secui au fost puşi în libertate!
Serviciului Naţional de Apărare a Drepturilor (NJSZ, www.njsz.hu) salută faptul că patrioţii HVIM-işti secui Beke Istvan şi Szocs Zoltan – acuzaţi de terorism, printr-o procedură-simulacru, de către procuratura română – au fost puşi în libertate la data de 1 iulie 2016 . DIICOT îi acuză – în lipsa unor dovezi şi printr-o procedură menită a fi un proces-simulacru antimaghiar – că ar fi intenţionat să detoneze o bombă artizanală la parada militară care urma să aibă loc în piaţa centrală din Târgu Secuiesc, cu ocazia zilei naţionale române. Rechizitoriul de 70 de pagini, depus la 19 mai, este plin de aspecte antimaghiare şi inepţii juridice. În cadrul procedurii-simulacru – care urmăreşte intimidarea şi defăimarea poporului maghiar transilvan care luptă pentru autodeterminarea sa – au fost lezate în special prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare şi cerinţa unei proceduri cinstite. Serviciului Naţional de Apărare a Drepturilor este preocupată în mod deosebit, încă din primul moment, de cazul celor doi patrioţi secui care, potrivit standardelor juridice internaţionale, sunt clar deţinuţi politici. Declarăm ferm că încetarea cât mai urgentă a procedurii este motivată. În locul acestor proceduri-simulacru, antimaghiare, statul român ar trebui mai degrabă să fie preocupat de asigurarea validării drepturilor individuale şi comunitare ale poporului maghiar transilvan – care este grav privat de drepturi în momentul de faţă – după model european (ex.: Tirolul de Sud, Tara Bascilor) şi conform normelor juridice în vigoare, în strânsă colaborare cu acesta, cu statul ungar şi cu organismele internaţionale responsabile de garantarea drepturilor omului (UE, ONU, Consiliul Europei). Dr. Gaudi-Nagy Tamas, administratorul Serviciului Naţional de Apărare a Drepturilor
Sursa: Szekely hirmondo nr. 127 din 05.07.2016
Răspuns la raportul din umbră
In data de 30 iunie, CNMT a trimis raportul din umbră întocmit împreună cu CNS pe marginea aplicării în România a Chartei Europene a Limbilor Minoritare şi Regionale, în legătură cu care guvernul român trimisese al doilea raport al său la începutul anului. Întocmirea raportului din umbră a fost semnalată la începutul lunii aprilie de către CNMT, la comisia de control a Consiliului Europei. Membrii Comisiei au efectuat în luna mai o vizită în România, însă contrar practicii generale, nu s-au adresat tuturor organizaţiilor care întocmesc raporturi din umbră. Documentul de 70 de pagini, redactat în limba engleză, face o analiză amănunţită a aplicării în România a articolelor 9 şi 10 ale chartei limbii (referitoare la utilizarea limbii în justiţie şi în administraţie) – informează biroul de presă al CNMT. Pe lângă prezentarea cadrului juridic, raportul include observaţii despre modul în care autorităţile aplică dispoziţiile referitoare la drepturile lingvistice, după care prezintă studii de caz. Acestea din urmă servesc la a le demonstra specialiştilor CE că în domeniul utilizării limbilor minoritare nu există un cadru bine gândit, bazat pe norme de aplicare clare, pe posibilităţi de sancţionare şi pe un buget central. Lipsa acestui cadru permite apariţia unor manifestări antiminoritare ale autorităţilor, dat fiind faptul că în multe cazuri, autorităţile nu apără, ci lezează aceste drepturi. Prima semnalare la raportul din umbră trimis membrilor comisiei de control, a sosit din partea lui Vesna Crnic Grotic, preşedinta comisiei de specialişti ai chartei limbilor, care a informat CNMT că potrivit chartei limbilor, raportul poate fi luat în considerare la şedinţa din luna noiembrie a comisiei de monitorizare, cu ocazia analizării raportului din România. Raportul din umbră a fost realizat de Toro Tibor, profesor la universitatea Sapientia, şi de Arus Zsolt. În timpul elaborării raportului au ţinut permanent legătura cu reprezentanţii organizaţiilor care au elaborat alte rapoarte din umbră: Szigeti Eniko, conducătoarea CEMO, şi Bethlendi Andras, activist civil al Mişcării Musai-Muszaj.
Sursa: Haromszek nr. 7839 din 05.07.2016
Ziua Libertăţii Secuieşti / CNS a câştigat procesul
Organizatorii demonstraţiei din 10 martie, de la Târgu Mureş, au câştigat definitiv procesul împotriva primarului oraşului, Dorin Florea. Curtea de Apel a stabilit că edilul nu putea interzice demonstraţia anunţată de CNS – a informat varianta online a publicaţiei Kronika. În opinia lui Kincses Elod, reprezentantul juridic al CNS, primarul oraşului Târgu Mureş a procedat ilegal atunci când a ignorat prevederile legii privind întrunirile şi nu a avizat demonstraţia din 10 martie, anunţată pentru anii 2016 şi 2017. Primarul, prefectul judeţului Mureş şi presa de limbă română care a relatat despre caz au informat că este vorba despre o acţiune neautorizată, iar jandarmeria, bazându-se pe acest lucru, a aplicat amenda – a reamintit avocatul. Înainte de evenimentul din 10 martie, Izsak Balazs şi colegul său avocat i-au prezentat personal comandantului de jandarmi Iulius Cenan prevederile legii privind întrunirile şi tot lui i-au prezentat şi sentinţa în primă instanţă. Este culmea nesimţirii ca jandarmeria să ceară lista celor care ajută la menţinerea ordinii, iar după demonstraţia desfăşurată fără tulburarea ordinii publice să îi amendeze, şi încă în calitate de organizatori – a arătat Kincses. Mai mult decât atât, jandarmeria nu a verificat dacă la manifestare au fost prezenţi toţi cei 50 de voluntari care s-au oferit. A reieşit că din diferite motive, şase persoane nu au participat la demonstraţie, însă tot au fost amendate. În urma sentinţei definitive care le dă dreptate organizatorilor, CNS aşteaptă cu speranţă procesele intentate jandarmeriei de către participanţii amendaţi.
Sursa: Haromszek nr. 7840 din 06.07.2016
Colina sub formă de balaur, nudă
In cursul zilei de ieri a fost demontat gardul protector din zona nefinalizată a pieţei centrale din Sfântu Gheorghe – din faţa consiliului judeţean şi a prefecturii . După cum a informat viceprimarul Sztakics Eva, gardul este proprietatea executantului lucrărilor din piaţa centrală, iar pentru că firma şi-a terminat lucrul, va lua gardul. Din informaţiile pe care le deţinem, firma a fost însă amendată de inspectoratul naţional pentru construcţii, acesta fiind de fapt motivul pentru care gardul de sârmă a fost demontat. De asemenea, terenul a fost tasat într-atât încât zona din spatele consiliului judeţean să poată fi accesată cu autoturismul, prin gangul de sub imobil. De altfel, prefectul cere să existe acces cu autoturismul. Proiectul colinei sub formă de balaur a fost atacat de prefect şi în contencios administrativ, şi în instanţă. Autoguvernarea i-a permis prefecturii accesul cu autoturismul prin piaţa centrală, însă prefectul nu şi-a retras acţiunea, ca urmare, procesul continuă.
Sursa: Haromszek nr. 7843 din 09.07.2016, autor Demeter J.Ildiko
De mult nu mai este vorba despre planul urbanistic, ci despre o luptă politică / Rămâne sau nu balaurul?
Sebastian Cucu ar muta iniţiativa colinei sub formă de balaur din faţa prefecturii. În opinia prefectului, prezenţa unei grămezi de pământ în faţa sediilor prefecturii şi consiliului judeţean este inadecvată. Primăria Sfântu Gheorghe nu se pripeşte. Populăm din ce în ce mai bine noua piaţă centrală din Sfântu Gheorghe: cu manifestări în aer liber, plimbări, mers pe bicicletă, jocuri. Pentru a o putea stăpâni pe deplin, transformarea spaţiului din faţa prefecturii într-o zonă verde este indispensabilă. Firma executantă i-a predat de curând autoguvernării din Sfântu Gheorghe spaţiul în discuţie, însă din cauza piedicilor sistematice, nu este posibilă deocamdată nici o intervenţie. Autoguvernarea va continua disputa juridică cu prefectura până când va primi autorizaţiile definitive pentru extinderea parcului – se arată în comunicatul de ieri au instituţiei. Conform planului urbanistic, grămada de pământ a fost adusă în centru pentru amenajarea unei Coline sub formă de balaur. În 2015, după ce au trecut luni bune de când au votat planul -, consilierii locali români au realizat că această Colină nu are altă funcţionalitate decât aceea de a masca statuia de bronz a unificatorului de naţiune, Mihai Viteazul. Acest aspect este cel puţin îndoielnic, deoarece sunt slabe şanse ca intenţia să fi fost aceea ca pământul dus în zonă să fie ridicat la un asemenea nivel încât să mascheze statuia. Indiferent – zice-se – de acest lucru, prefectul şi-a adus aminte că în astfel de cazuri, ar fi trebuit – conform legii – solicitat aviz şi din partea ministerului apărării şi a serviciului secret, fapt omis, ce-i drept, de către autoguvernare – care a invocat faptul că nu a mai solicitat aşa ceva în nici o altă situaţie. După ce prefectul a atacat hotărârea în cauză, aceasta a fost – de jure – suspendată. Pentru a evita judecarea în instanţă, care ar fi durat probabil mai mulţi ani, primăria Sfântu Gheorghe a retras hotărârea şi a luat de la început procedura de avizare. Cu ocazia dezbaterii publice de la finele lunii martie, organizaţiile româneşti au reluat placa şi au acuzat conducerea oraşului de intenţii de mascare a statuii, de asemenea, au pomenit de izbucnirea unui conflict etnic în cazul nemodificării planului. Deşi s-au adresat instituţiilor desemnate de către prefect, în vederea obţinerii avizelor, acestea au răspuns fie evaziv, fie nu la obiect. Deocamdată, câştigătorul războiului psihologic pare să fie prefectul,c el care, în calitate de persoană numită, evaluează deciziile organismelor alese şi, practic, face ce vrea. Autorul machetei pieţei, Damokos Csaba, este de părere că vorbim despre o cauză pierdută, chiar şi numai pentru faptul că nu mai este de mult vorba despre plan urbanistic, despre estetic, despre artă; totul a căpătat o conotaţie politică.
Sursa: Szekely hirmondo nr. 132 din 12.07.2016, autor Erdely Andras
Târgu Secuiesc / Și drapelul oraşului trebuie înlăturat
Curtea de Apel Braşov a adoptat o sentinţă definitivă în legătură cu necesitatea îndepărtării drapelelor secuieşti din faţa fostei şcoli de aprozi din Târgu Secuiesc. Drapelele sunt încă la locul lor, însă primarul Bokor Tibor a primit ieri un ultimatum în legătură cu îndepărtarea drapelelor. După cum a informat ieri edilul oraşului, Curtea de Apel i-a respins în 6 iulie contestaţia pe care o depusese în calitate de pârât în legătură cu drapelul oraşului. Sentinţa definitivă îl obligă pe primarul oraşului breslelor să îndepărteze de pe clădirea primăriei şi pe de alte terenuri publice drapelul adoptat oficial de către oraş. Dan Tănasă ameninţă pe blogul său că în zilele următoare va verifica dacă Bokor Tibor s-a conformat aceste somaţii, iar în caz contrar, va cere sancţionarea acestuia. Primarul a mai comunicat că şi prefectul a pus beţe-n roate. Prefectul Sebastian Cucu trebuie să îşi dea acordul în legătură cu proiectul de drapel al oraşului, pentru ca acesta să fie adoptat de către guvern. În zadar a respectat fosta autoguvernare toate punctele legii referitoare la acest lucru şi a adoptat drapelul oraşului în mod legal, pentru că deocamdată nu poate fi folosit. În următoarea fază, vor trimite o adresă către prefectură, în care vor cere analizarea amănunţită a documentelor anexate şi verificarea legalităţii acestora.
Sursa: Haromszek nr. 7847 din 14.07.2016, autor Iochom Istvan
Retrocedarea bunurilor confesionale / Cer sprijinul Washingtonului
Delegaţia UDMR le cere membrilor Congresului de la Washington sprijin în vederea reluării problemei retrocedării imobilelor confesionale şi comunitare naţionalizate din România. Mai mulţi membri influenţi ai congresului au asigurat delegaţia că vor sprijini soluţionarea problemei privind retrocedarea. Parlamentarul Korodi Attila şi secretarul de probleme externe al UDMR, Vincze Lorant, preşedintele FUEN, au informat, în organizarea Fundaţiei Maghiare pentru Drepturile Omului cu sediul la New York (HHRF), birourile delegaţiilor congresului în legătură cu evoluţia procesului de retrocedare a imobilelor confesionale şi comunitare, împotmolit de mai mulţi ani. Ei au arătat că procesul de retrocedare a fost în totalitate stopat. Comisia responsabilă adoptă pe rând decizii împotriva bisericilor istorice maghiare. Biserica reformată a fost privată din nou de Colegiul Szekely Miko, membrii comisiei de retrocedare au fost condamnaţi la închisoare. A fost respinsă şi retrocedarea clădirii Batthyaneum din Alba Iulia, confiscată bisericii romano-catolice. În opinia lui Vincze Lorant, statul român încearcă să minimalizeze regresul existent în procesul retrocedării imobilelor confesionale, în timp ce prezintă drept ideală situaţia minorităţilor din România. Le cerem partenerilor noştri americani să îi ceară explicaţii României în legătură cu respectarea obligaţiilor şi să urmărească cu atenţie evoluţia situaţiei minorităţilor. Congresul american a cerut anul trecut şi în legea bugetului urgentarea retrocedării imobilelor din România. Departamentul de stat de la Wasghinton ar trebui să obţină valabilitatea celor cuprinse în lege – a formulat preşedintele FUEN. În opinia lui Korodi Attila, maghiarii din România simt că după aderarea ţării lor la UE, atenţia Europei Occidentale şi a SUA s-a diminuat în direcţia problemelor juridice fundamentale şi a minorităţilor, deşi mai există o serie de probleme nesoluţionate. Potrivit lui Hamos Laszlo, preşedintele HHRF, mai mulţi congresmeni sunt foarte obligaţi faţă de soluţionarea problemelor legate de retrocedare, mai ales republicanul influent Andu Harris şi democratul Marcy Kaptur, care au promis sprijin şi aplicarea instrumentelor de care dispune congresul, în interesul soluţionării retrocedării imobilelor din România.
Sursa: Haromszek nr. 7848 din 15.07.2016
Sf. Gheorghe

05.08.2016
Biroul de presă al

Centrului European de Studii Covasna – Harghita


luni, 1 august 2016

Gergely Tamás=Beszélgetés Cseke Gáborral


Beszélgetés Cseke Gáborral

Beszélgetés Cseke Gáborral
A magyar költészet napja alkalmából Cseke Gábor szerkesztésében Első versem címmel antológia jelent meg a a Magyar Elektronikus Könyvtárban és a KáféFőnix internetes magazinban. Ennek kapcsán (is) faggattuk a szerkesztőt, de természetesen más, régebbi irodalmi "ügyek" is terítékre kerültek.
– Érdekes ötlet ez az Első versem-antológia. Miért volt rá szükség? Amiért Goethének is a kis négysorosai tűnnek érdekesebbeknek manapság, vagy…?
– Szükség nem az Első ver­sem-re volt, ha­nem az ötlet­re. Ötlet­re min­dig szükség van. De hogy a kérdésnél ma­rad­jak: négy­so­ros és első vers között nem igazán látom az összefüggést, még ha Goethéről is len­ne szó. A félszáz válaszból gon­do­lom szépen ki­tet­szik, hogy a költő em­be­rek min­denféle vers­sel képesek ko­pog­tat­ni az iro­da­lom aj­taján, de ezek csak na­gyon ritkán lesz­nek re­mekművek.
– Kik ezek az „első verses költők”? Nem nevek listáját kérem, mert azt a MEK-en vagy a Káfén megnézhetik, hanem hogy miképpen alkotnak azok közösséget?
-Egy hon­lap közösségét azok az em­be­rek al­kotják, akik rend­sze­re­sen rákat­tint­sa­nak az il­lető címre és ma­guk is átélik a web­lap min­den­na­pi életét. A megkérde­zet­tek így vagy úgy, a Káfén (is) közölnek, amit én is szolgálok. Olyan költőt nem mer­tem megkérdez­ni, aki ez­zel a kérdéssel vála­szol­ha­tott vol­na a felkérésre: Mi az, hogy Káfé főnix?
– És hogy került a képbe a MEK?
–  A Ma­gyar Elekt­ro­ni­kus Könyvtár, ez a so­kat próbált, idők da­colásának céljával létre­ho­zott vir­tuális raktár ott lép be a képbe, hogy 2013-as pro­jektünk anyagát is híven őrzi és ter­jesz­ti, s min­den jo­gunk meg­van azt hin­ni, hogy ezúttal sem lesz másképp. Ami az Első ver­sem összeállításból a Káfé hon­la­pon előhívható (hogy jövőre például mi lesz a Káfé sor­sa, az ma meg nem jósol­ható!), az egy­csapásra, egyet­len do­ku­men­tum­ban e-könyvként letölt­hető a MEK-ről, akár hosszú évek múltán is.
– Váltsunk témát, menjünk vissza egy kicsit a múltba! Mesélj arról, hogy elkészítetted a tükörfordítását több magyar költőnek!
A Fon­tos ver­sek című játékomról len­ne szó? Amit aztán érte­lem­szerűen köve­tett a Sze­melt ver­sek is… Már ez is rég volt. (Saj­nos, ne­kem már min­den régi, ami nem ma van…) Úgy gon­dol­tam kb. tíz évvel ezelőtt, ide­je meg­val­la­nom lírai pre­fe­ren­ciáimat. És elővet­tem a számom­ra ked­ves kortárs költők elérhető műveit, s Ka­rin­thytól eltérően nem paródiát írtam a számlájuk­ra, csupán egy pa­ra­frázist: mi­lyen is len­ne az ő versük, ha történe­te­sen én írnám meg – he­lyettük, de nem a nevükben? És nem ugyan­azt, amit ők, ha­nem an­nak le­hetőleg az el­len­kezőjét? Ebből sze­rin­tem egy jó 50-50 ver­ses kötet lett, máig hálás va­gyok, hogy ki­ad­ta az Iro­dal­mi Je­len, volt némi vissz­hang­ja, elmúlt. En­nek foly­tatását próbáltam meg­te­rem­te­ni a Sze­melt ver­sek so­ro­zat­tal, ha­sonló el­gon­dolás alapján, de aztán a cél előtt le­ful­ladt a mo­tor. Mindkét válo­gatás elérhető vi­szont a MEK-en, összegyűjtött ver­se­im­ben… (Lám csak, ez is a MEK…)
– Kötetben összehoztad a románok egy részét, annak ellenére, hogy a viszont szeretet többnyire elmaradt. Miért tetted? Csak nem a magyar olvasóközönség nyer ezáltal?
– Gyor­san leszöge­zem: elsősor­ban ma­gam­nak fordítok. Ami­kor nem tu­dok írni. En­gem a fordítás maga sok­szor meggyógyít, tanít, vissza­hoz a költészet, az önálló al­kotás ösvénye­i­re. Terápia. És is­ko­la. Két költésze­ti an­tológiám (Kölcsönso­rok 1 és 2) szintén a MEK-en várnak a végzetükre, de ennél job­bat is mond­ha­tok: leg­je­lentősebb fordítói munkámnak azt a négy, költői életművekből válo­gató kétnyelvű köte­tet tar­tom, ame­lye­ket Dan Cul­cer, Ko­csis Franc­is­ko, Ioan Es. Pop és Ion Dum­bravă leg­jobb ver­se­iből állítot­tam össze. A Dan Cul­cer-könyv (Utopie / Utópia), il­let­ve a Dum­bravă kötet (A fehér őrház / Can­to­nul alb) meg is je­len­tek az Ar­de­alul kiadó gon­dozásában, többi­ek a MEK-en. A Dum­bravă ver­se­i­hez készült műfordítói jegy­ze­te­im­ben írtam: „Amióta Dum­bravăt fordítom, nem tu­dok ver­set írni. Ő tud, én meg őt köve­tem, s így ket­ten írjuk majd­nem ugyan­azt. De mond­hatnám úgy is: nem tu­dok ver­set írni, ezért fordítom a Dum­bravă ver­se­it. Mert ő tud. A készen ka­pott jó ver­se­ket öröm megírni.” Az utolsó mon­da­tot tessék halálo­san ko­mo­lyan ven­ni!
– Amikor a Milos könyvét írtad, nem magadról, hanem egy közösségről írtál, mesélj!
– A Mi­los könyve szintén egy olyan képződmény, ami csak az in­ter­ne­ten léte­zik. És éle­tre hívó aty­ja, ösztönzője, min­de­ne­se – már nincs köztünk. And­ras­sew Iván eltűnését keményen meg­szen­ved­tem. Nem na­gyon irkáltam erről, de most meg kell val­la­nom: az anya­ország iro­dalmát és szel­le­miségét ő közvetítet­te felém. És az össze­tar­tozás tu­datát is. Ilyen érte­lem­ben közösségi könyv a Mi­los könyve. Amiből, a maga idején, kinőtt egy másik, egy írott könyv: a Je­lentések ma­gamról (Po­lis, 2009). Ami félig-med­dig ugyan­az, és mégis egészen más. Ha na­gyon összehúzott szem­mel nézünk rá, ak­kor nem más, mint egy tékozló fiú élményei-meséi.
– Neked köszönhetően erdélyi magyar meg csángó költészet van a MEK-en, miért áldozol másokra annyi időt?
– Úgy érzem, az al­kotók em­be­ri­leg többet érde­melnének annál, amit kap­nak. Nem pénzre, anya­gi ja­vak­ra célzok, ha­nem fi­gyel­met, érdeklődést, törődést. Egy költőnek az a leg­na­gyobb elégtétel, ha ol­vassák és ha ko­mo­lyan ve­szik. És mert ezt ma­gam­ra nézve is érvényes igazságnak tar­tom, és mert erőmből-tudásomból meg­te­het­tem, azt mond­tam ma­gam­ban: miért ne áldoznék? Ráadásul ki se kel­lett találnom sem­mit. Nemrég fe­dez­tem fel a világhálón eltűnt barátom val­lomását 2013-ból, a Várad című folyóirat­ban. Meg­le­pett és megérin­tet­te a szíve­met: „Kőrössi) P. József: Van ne­ked egy érde­kes történe­ted, hogy ho­gyan került fel több mint ezer vers erdélyi költőktől. And­ras­sew Iván: A főszer­kesztő – már nem emlékszem me­lyik lapnál – azt mond­ta ne­kem, hogy meg­je­lent Markó Béla kötete, s csináljak vele egy in­terjút a költészetről, nem a po­li­tikáról. Végigjártam a köny­ves­bol­to­kat, és nem találtam meg a köte­tet. De más erdélyi költők ver­se­it sem találtam. Is­mer­tem az in­ter­netről Cseke Gábort és fel­ve­tet­tem neki, hogy mi len­ne, ha azt csinálnánk, hogy 10-20 ver­set be­tennénk és sor­ba vennénk az erdélyi költőket. Két évig dol­goz­tunk úgy, hogy nem is is­mertük egymást. Összegyűlt több száz költő és 1700 vers. Az lett a címe, hogy Erdélyi és csángó költészet. Ez az egyik leg­jobb mun­ka volt, amit csináltunk, per­sze tök in­gyen. Egy iga­zi férfi csinál egy gye­re­ket, ír egy köny­vet és ültet egy fát, a mondás sze­rint. Most már magától épül, egye­te­misták gépe­lik be, elküldik Gábor­nak és ak­kor me­het. Mai na­pig gya­rap­szik, fan­tasz­ti­kus cso­da az egész.”
– Feltetted egy kisregényemet a MEK-re, feltetted mások műveit, több tucat szerzőjét, hogyan válogatod meg őket?
– Először is­merősöknek próbáltam meg ked­ves­ked­ni, igazából az e-könyv­szer­kesztést gya­ko­rol­ni. De már régen nem válo­ga­tok. Azok az idők elmúltak. Ma már ők válo­gat­nak meg en­gem. Ez, ha éppen torlódnak a fel­ada­ta­im, te­her ugyan, de kel­le­mes te­her. És én el­fo­ga­dom az ő választásu­kat, mert meg­te­he­tem – és ez­zel sza­bad­nak érzem ma­gam. Most eszem­be jut gye­rek­ko­rom  epizódja, ami­kor nagyapám a könyvkötészet­re tanított pin­ceműhelyében. Annyi­ra lel­ke­sed­tem azért, hogy egy-egy ron­gyos, széteső könyvből újat varázsol­jak, hogy ami­kor már ki­ta­nul­tam a mes­terséget, ren­delés hiján képes vol­tam könyvtáram köte­te­it meg­rongálni, csak azért, hogy utána beköthes­sem!
– 2013-ban volt egy mostanihoz hasonló összeállításod a költészet napjára, van olyan ismerősöm, aki mai napig minden sorát és rajzát tudja…
– Saj­nos, min­den évben nem te­rem ennyi babér. A jó terméshez is idő kell. Úgy látszik, három-négy évenként beérik egy-egy na­gyobb ho­zam. Ele­in­te arra gon­dol­tam, hogy az Első ver­sem-hez is felkérem majd Pusz­tai Pétert, hogy játsszunk szer­kesztői-gra­fi­ku­si négy­ke­zest. De elszégyell­tem ma­gam, nem akar­tam aprópénzre válta­ni baráti kap­cso­la­tun­kat. Rájöttem: a mos­ta­ni összeállítás jobbára szöveg­hez kötött, il­lusztrálását meg­old­ja néhány történe­te­sen meglévő, jel­lemző fotó. De úgy látszik, a  gon­do­lat nem csak en­gem fog­lal­koz­ta­tott, mert pár nap­ja je­lent­ke­zett Pusz­tai Péter, raj­zos hai­kujával s szándékával, hogy akár egy so­ro­zat­ra is készen áll, ha meg­fe­lelő „hang­sze­relőre” buk­kan. Ahogy a fe­jest meg szokás ugor­ni, azon­nal be­ve­tet­tem ma­gam: meg­csináljuk! Ápri­lis 11-én je­lent meg a Pusz­tai Péter-Cseke Gábor: Képes hai­ku no.1, majd sor­ra a többi: No. 2, 3, 4, stb. Amed­dig játék ma­rad a játék…

Az ankét tel­jes anya­ga egyet­len do­ku­men­tum­ban letölt­hető a Ma­gyar Elekt­ro­ni­kus Könyvtár állományából, az alábbi címen: http://mek.oszk.hu/15300/15315/, vagy a Káfé ol­dalán, a ne­vek­re kat­tint­va.

vineri, 29 iulie 2016

Erdély, 1940: magyar atrocitások románok és zsidók ellen

http://konfliktuskutato.hu/index.php?option=com_content&view=article&id=317:erdely-1940-magyar-atrocitasok-romanok-es-zsidok-ellen&catid=39:dka-hatter&Itemid=203

Erdély, 1940: magyar atrocitások románok és zsidók ellen


A második világháború előtti időszakban legtöbb közép- és kelet-európai állam felkészült az „ellenséges kisebbségek” eltávolítására. Az új Európa „etnikai mérnökei” több tízmillió embert megmozgató elképzeléseket dédelgettek. Horvátországban a szerbek, Bulgáriában a muzulmánok, Romániában a magyarok, ukránok, bolgárok és szerbek elűzése, a cseh kormányban a német és magyar nemzetiségek kitelepítése került napirendre. Magyarországon is sokan kacérkodtak ilyen tervekkel.

1940: a második bécsi döntés

A magyar revíziós törekvések középpontjában álló Erdély kérdése jelentette a közép- és kelet-európai térségben az egyik legsúlyosabb válsággócot. Németországnak mindkét állam gazdasági erőforrásaira szüksége volt, és nem állt érdekében a magyar-román katonai konfliktus, ezért a diplomáciai megoldást támogatta. Miután az augusztus közepén kezdődött tárgyalások nem vezettek eredményre, a határvitában a nagyhatalmak határoztak. A második bécsi döntés (1940. augusztus 30.) az 1938-as döntőbíráskodással ellentében nélkülözte a nemzetközi elfogadtatást és a vegyes lakosságú területen nem volt lehetőség etnikai alapú határmódosításra sem.[1] Magyarország súlyos politikai árat is fizetett a területgyarapodásért: 1940 novemberében a magyar kormány feladta a semlegességet és csatlakozott a háromhatalmi egyezményhez.
Az 1940. augusztus 30-án, a bécsi Belvedere palotában kihirdetett döntőbírósági ítélet értelmében Magyarország visszakapta az 1920-ban Romániához csatolt területeinek (Partium és Erdély) északi részét. 43.104 km2-nyi terület, összesen 2.577.260 lakossal tért vissza tért vissza Magyarországhoz.[2] Magyar adatok szerint a népesség 52,1%-a, az 1930-as román népszámlálás adatai szerint 38%-a volt magyar. A legnagyobb létszámú kisebbség a románság volt, magyar adatok szerint 38, román források szerint 49%-os arányszámmal.[3] A különbség egyik oka az volt, hogy a többségében magyar anyanyelvű erdélyi zsidóságot a román népszámlálás szinte kivétel nélkül zsidó nemzetiségűként vette számba.

Felkészülés, tervezés

A teljes lakosságcsere ötlete még a mérsékelt beállítottság Bethlen István grófot is megkísértette. A volt miniszterelnök (1921-1931), aki már az első világháború alatt egy etnikailag homogénebb Erdély mellett érvelt, 1940 őszén felvette Teleki Pál kormányfőnek, hogy Észak-Erdélyből az összes románt ki kellene telepíteni és helyükre bukovinai székelyeket és moldvai csángókat lehetne hozni. Mások a nemzetiségek totális eltávolításánál kevesebbel is beérték volna. Ők a Szent István-i állameszmének nevezett koncepció alapján megelégedtek volna azzal is, ha a nemzetiségek, és köztük az erdélyi románok, elismerik a magyarság kulturális és politikai hegemóniáját.
A teljes kiürítésre a román hadsereg és közigazgatás mindössze két hetes határidőt kapott. Az országrész átadására rendkívül feszült politikai és közéleti légkörben került sor. A magyar-román viszály miatt 1938 és 1940 között számos határincidens történt, de ezek többnyire nem érintették a civil lakosságot.[4] A megszállást előkészítő magyar hadparancsok tiltották a megtorló akciókat, illetve felszólították a honvédség tagjait a bosszúállások megakadályozására. A román és más (nem német) nemzetiséggel szemben távolságtartó, de emberséges magatartást írtak elő, megalázó jelzők („oláhozás”) mellőzésével.[5] Az esetlegesen fegyveresen ellenálló civilekkel szemben viszont jogos volt a fegyverhasználat. Ezek a magyar-román katonai vegyes bizottság előzetes megállapodása szerint is partizánoknak minősültek, az ennek megfelelő bánásmóddal. A magyar hadparancs szerint a hasonló akciókat a „legnagyobb szigorral” kellett letörni, különösen, ha az „román vagy kommunista elemektől” indult ki. Preventív intézkedésként lehetőség volt túszok szedésére a lakosság „magyargyűlölő” elemei közül.[6]

A román kivonulás

A magyar bevonulás előtti hangulatot mindkét oldalon kölcsönös félelmek és nacionalista hisztériakeltés jellemezték.[7] Az átadandó területeken egyes román papok, tanítók és más értelmiségiek ellenállásra, elrejtőzésre, elmenekülésre buzdították a fiatalságot.[8] A román kivonulást tömeges rekvirálások és helyenként erőszakcselekmények kísérték. 1940. szeptember 2-án Bihardiószegen a fosztogató román katonák a vagyonukat védelmező magyar parasztok közül két embert agyonlőttek, többeket megsebesítettek. Ugyanezen a napon a Szatmárnémetiből Darviba vezető úton a román katonaság törvénytelenségei ellen tüntető magyarok közé lőttek, két halott és három sebesült maradt a helyszínen.[9] Máramarosszigeten szeptember első napjaiban felfegyverzett román polgári személyek és katonák raboltak és erőszakoskodtak.[10] Verekedésekre, tüntetésekre került sor Kolozsváron és Brassóban is.[11]

Magyar atrocitások a román lakosság ellen

A honvédség 1940. szeptember 5. és 13. között szállta meg a visszatért országrészt.[12] A bevonulást a falvak román népe többnyire tartózkodó félelemmel vagy ellenségesen fogadta, de ismerünk példákat pozitív reakciókra is. A zsidók többsége, meggyőződésből vagy alkalmazkodva, csatlakozott a lelkesen ünneplő magyarokhoz. A magyar többségű nagyvárosokkal és homogén falusi régiókkal (Székelyföld) szemben a részben vegyes lakosságú, részben román többségű vidéki térségek (Beszterec-Naszód, Máramaros, Szolnok-Doboka, Szilágy megyék) jelentették a legfőbb veszélyforrást. A legsúlyosabb magyar katonai atrocitások a visszacsatolt terület déli határsávjában, a Szilágyságban és a Mezőségben történtek. Az incidensek még a magyar honvédség bevonulása előtt megkezdődtek. Szeptember 4-i jelentés szerint Csíkszentgyörgyön egy román adóvégrehajtót, Csíkszentmártonban egy román csendőr őrmestert meglincselt a helybéli lakosság.[13] Az erdélyi magyar egyházak és társadalmi szervezetek számos alkalommal adtak ki közleményt a hasonló önbíráskodások megelőzésére.[14]
A magyar hadsereg helyenként emberveszteségeket szenvedett a hiányosan eltávolított aknazárak, de főként gondatlanság és balesetek következtében. A nacionalista hisztéria, a tudatosan fűtött ellenségkép, a „puskaport nem szagolt” legénység félelmei és agressziója nem ritkán eltúlzott reakciókhoz vezettek. Illésfalvi Péter hadtörténész, a téma egyik legalaposabb kutatójának véleménye szerint „a magyar fegyverhasználatot szinte minden esetben orvlövész tevékenység váltotta ki”. Azonban a források alapján nehezen tisztázható, hogy valós veszélyt jelentő támadásokról volt-e szó, vagy (önigazolásul vagy pszichológiai okokból) a honvédek emlékezete felnagyította az tényleges ellenállás dimenzióit. A honvédség és a hozzá csatlakozott irreguláris erők 1940 szeptemberében három súlyosabb, összesen közel háromszáz emberéletet követelő atrocitást követtek el (mindhármat a Szilágyságban) valamint mintegy kéttucatnyi, gyilkossággal vagy súlyos bántalmazással, rablással járó egyéb túlkapást. Ezek során még legalább további ötven ember vesztette életét. Az észak-erdélyi románok ellen elkövetett erőszakos cselekedetekről a Budapesten tárgyaló román küldöttség által a magyar külügynek szeptember közepén átadott német nyelvű jegyzék nyolc jelentősebb esetet sorolt fel.[15]
Ezen túlmenően a katonai parancsnokok helyenként elnézték, sőt támogatták a helyi lakosok „népítéleteit” a román hatalom gyűlölt képviselőivel, köztük papokkal, tanítókkal és rendvédelmi parancsnokokkal szemben (bár kifejezetten ennek ellenkezőjére kaptak parancsnot, lásd fentebb). Az anyaországból érkezett szabadcsapatok (például a „Rongyos Gárda” Kémeri-Nagy Imre vezette különítménye) és a helyi nemzetőrségek sok helyütt szabadon garázdálkodhattak. Fő célpontjaik a két világháború között „nemzetpolitikai” céllal létesített román telepek lakói voltak. Incidensek történtek többek között a bihari Bagamér (trianoni magyar terület), Érkenéz, Érsemjén és Érmihályfalva, a szatmári Börvely és Reszege, valamint a Maros-Torda megyei Nyárádtő községekben.[16] Voltak azonban példák arra is, hogy a reguláris katonaság megakadályozta a leszámolásokat.[17] Bittó Dezső tábornok, Bihar vármegye katonai közigazgatási parancsnoka 1940. október 1-jei jelentésében beszámolt arról, hogy „500 telepes román családot felszólított az ország területéről való eltávozásra”. A parancsnokság válaszában ezt a gyakorlatot a későbbiekre nézve megtiltotta.[18]

Áldozatok, következmények

Román történészek adatai szerint a bevonulástól 1941 novemberéig a magyarok 919 embert öltek meg, 1126-ot megkínoztak, 15.893-at bebörtönöztek.[19] Ungváry Krisztián kutatásai szerint román részről 1941. október 30-ig 699 haláleset miatt emeltek panaszt a román–magyar atrocitásokat vizsgáló olasz–német vegyes bizottságnál..[20] A tényleges rémtettek mellett számos alaptalan híresztelés is borzolta a kedélyeket mindkét oldalon. [21] A román sajtó eltúlzottan tárgyalta és jelentősen felnagyította a magyarok által elkövetett atrocitásokat, esetenként az erdélyi románság kiirtását vizionálva. A román diplomácia a németek közbelépését kérte. A román és magyar propaganda egyaránt manipulált kiadványokkal igyekezett a külföldi közvéleményt befolyásolni. A román kormány kérése nyomán 1940 októberében német-olasz vegyes bizottságot küldtek ki panaszok kivizsgálására.[22]

Spontán lakosságcsere

A magyar-román határvita éleződése és a mind radikálisabb kisebbségellenes attitűdök és intézkedések miatt már a bécsi döntés előtti hónapokban sok ezer ember erdélyi magyar hagyta el lakóhelyét. A bevonulás után újabb jelentős menekülthullám indult meg. Román történészek adatai szerint több százezer, magyar adatok szerint mintegy százezer észak-erdélyi román menekült Romániába. A menekültek egy része a hivatalnoki és egyházi értelmiségi rétegből került ki, de jelentős arányban voltak köztük az 1921-es földreform nyomán a Regátból betelepített földművesek is. (hasonló volt a menekültek összetétele a Kárpát-medence más régióiban is a területváltozásokat követően 1938-45 között).
Az első hullámot a katonai közigazgatás által kiutasított, atrocitások elől menekülő illetve a leszámolástól félve távozó románság alkotta. Néhány hónappal később újabb menekülthullám indult meg, de ebben már nagyobb szerepet játszott a román propaganda hatása, mint a valós fenyegetettség.[23] Hasonlóan százezres nagyságrendű volt az ebben az időszakban Dél-Erdélyből elmenekült, elüldözött magyarok száma. 1939 és 1944 között összesen több mint 200.000 ember menekült a román területekről Magyarországra. Észak-Erdélyt és más magyar területeket pedig 1944 márciusáig a korabeli bukaresti statisztikák szerint 221 ezer román hagyta el. [24] Az etnikai tisztogatást mindkét részről az értelmiségi elit tömeges zaklatása letartóztatása, kifosztása és kiutasítása kísérte.[25]

A magyar katonai közigazgatás és a zsidókérdés

Észak-Erdélyben 1940. november 26-ig magyar katonai közigazgatás működött.[26] Ennek szervezése és irányítása a kormány és a vezérkar képviselőiből álló Legfelső Honvédelmi Tanács kezében volt. A kettős kontrol ellenére a tábornokok befolyása érvényesült, akik a kisebbségi kérdésben a Teleki miniszterelnök által képviselt irányvonalnál radikálisabb álláspontot foglaltak el. Az Erdélybe kinevezett katonai parancsnokok tevékenységét (más visszacsatolt területekhez hasonlóan) az állampolgárság és politikai megbízhatóság széles körű és rendszeres ellenőrzése, razziák, kiutasítások és letartóztatások, a rádiók elkobzása, román és zsidó intézmények betiltása és hasonló kisebbségellenes bürokratikus eljárások kísérték. Ezek a módszerek gyakran a fennálló törvényekkel és szabályokkal is ellentétben álltak, illetve az anyaországban ekkor még nem, vagy kisebb mértékben alkalmazták azokat.[27] A baloldalinak vagy nem megbízhatónak tekintett román és magyar sajtót elhallgattatták, az újonnan alakult lapokat pedig militáns nacionalista hangvétel jellemezte.
Az Erdélybe bevonuló 2. magyar hadsereg parancsnoka, Jány Gusztáv megtiltotta, hogy a tisztek kapcsolatot tartsanak fent zsidókkal, illetve zsidók boltjaiban vásároljanak. Az október elején Észak-Erdélybe látogató vezérkari főnök, Werth Henrik önhatalmúlag komplex árjásítási terv végrehajtásával bízta meg a katonai közigazgatást:
„A zsidókézen lévő szállodák, éttermek, cukrászdák, patikák stb. elsősorban nagyobb üzletek vezetőit keresztényekkel kell felváltani, illetve ezeket keresztény tulajdonba kell átadni, oly módon, hogy azok megbízható, érdemes, tőkeerős magyarok kezébe jussanak. Ha megfelelő tőkével rendelkezők nincsenek, úgy a zsidó vállalat üzletértékét meg kell állapítani, és az átvevő megbízható keresztény magyart a becsérték megfizetésére kell kötelezni, mégpedig ha nagyobb összegről van szó, úgy több, 10-15 évi részletben.” Werth utasítására a helyi katonai parancsnokok (például Rajnay Károly Nagyváradon) megkezdték a zsidó tulajdonú kereskedelmi és vendéglátóipari egységek árjásítását, nem zsidók részére történő átadását.[28]

Törvénytelen deportálás

Csíkszeredán a magyar katonai közigazgatás teljes körű – és tökéletesen törvénytelen – zsidótlanítási programmal mutatkozott be. A bevonulás után egyetlen zsidó diákot sem vettek fel a városi gimnáziumba, a zsidók nem kaptak új, immár magyar személyi okmányokat. A város és a vármegye katonai parancsnoka, Éder Elemér ezredes hatáskörét messze túllépve önkényes adminisztratív intézkedéseket vezetett be a helyi románok és a zsidóság ellen. Megkezdte a megbízhatatlannak minősülők tömeges internálását, gyakran túlbuzgó módon és minden alap nélkül. 1940. október végéig 4500 feljelentés érkezett a hatóságokhoz. A körülmények tágteret adtak az egyéni bosszúvágy és irigység kiélésére.[29]
Éder kezdeményezésére Csíkszeredáról és más településekről a magyar szervek hozzáláttak a zsidók, többségükben „őslakos”, magyarországi születésű családok kiutasításához. Megparancsolta a hitközségnek, hogy 72 órán belül 40 (más források szerint 80) ezer pengőt fizessen be a „Horthy-alap” számlájára. Amikor a zsidó vezetők ezt az összeget megpróbálták lealkudni, Éder bekérette a zsidók névsorát, és a három kategóriába osztotta őket: 20 százalékukat azonnali kitelepítésre, 60 százalékukat pedig az ország más területeire való áttelepítésre ítélt. A maradék 20 százalék egyelőre – átmenetileg – maradhatott.
A tervezett intézkedésnek semmiféle jogalapja nem volt, ilyen törvényt, rendeletet nemhogy a magyar kormány, de még a zsidók elleni önkényeskedésre gyakran parancsot adó vezérkar sem adott ki. Ennek ellenére a katonai közigazgatás saját hatáskörben hozzákezdett a törvénytelen akcióhoz, és négy évvel a holokauszt 1944-es kezdete előtt demonstrálta, hogyan kell végrehajtani a zsidók kifosztását és deportálását. November 4-én 24 csíkszeredai zsidó család kapott felszólítást, hogy aznap délig fizessen be 20-100 pengő közmunkadíjat. A zsidóknak esélyük sem volt a parancs teljesítésére, a leveleket ugyanis délután kézbesítették nekik. Bár a pénzt másnap befizették, 8-ára valamennyien rendőrségi idézést kaptak. A megjelenő családfőkkel – természetesen jogtalanul és nyugta nélkül – újabb 100-150 pengőt fizettettek be, majd közölték velük, hogy családjukkal együtt azonnal deportálják őket az országból. Akárcsak 1944 tavaszán, a zsidókat ezúttal is csendőrök kísérték haza, és mindössze néhány percet kaptak a csomagolásra. Ezután gyermekeikkel, öreg szüleikkel, feleségükkel együtt valamennyiüket a Gyimesi-havasokban lévő román határhoz hurcolták, és átkergették őket a határon. A mintegy 80 deportált többségét a román határőrség visszazavarta, de többen eltűntek az erdőkben. Az áldozatokat a román, majd a szovjet határon igyekeztek áttenni, eközben többen meghaltak illetve eltűntek.[30]
A saját kisebbségekkel szembeni megtorlások, a német igények és a társadalmi-gazdasági konszolidáció igénye végül a magyar és román hatóságokat (a radikális retorika ellenére) a kölcsönös retorziók mérséklésére illetve megszüntetésére kényszerítették.[31] A magyar katonai közigazgatás működésének utolsó heteiben módosított számos korábbi rendeletet, többek között rendelkeztett az internálások körüli visszásságok megszüntetéséről. Megkezdték az internálótáborba zárt civilek szabadon bocsátását.[32] A központi törekvések ellenére a későbbiekben is történtek helyi kilengések, bántalmazások, fosztogatások és törvénytelen kitelepítések.[33]

Zsidóellenes intézkedések

Ellentétben például a sokkal tartózkodóbb kárpátaljai ortodoxokkal, Észak-Erdély zsidó lakosságának túlnyomó többsége magyarnak vallotta magát, és kitörő örömmel fogadta a bevonuló honvédséget. A jelentős részben asszimilált zsidók azonban hamar rádöbbentek, hogy az anyaországhoz való áhított visszatérés egyet jelentett a trianoni Magyarországon meghozott zsidótörvények bevezetésével. Az erdélyi Désen a zsidó lakosok is kitűzték kokárdáikat, ujjongva vonultak ki a magyar címeres és horogkeresztes, Horthy-portrés transzparensek alá, és virágcsokrokkal fogadták a magyar katonákat. Ám az emlékeikben élő dualizmuskori, liberális és toleráns mentalitás helyett egy antiszemita katonai, majd polgári közigazgatás tért vissza a városukba. A numerus clausus bevezetésével a zsidó fiatalok többségét kitiltották az iskolákból, a zsidó kereskedők többé nem kaptak export-import engedélyt, a zsidó iparosok gyakran egyáltalán nem jutottak nyersanyaghoz. A zsidótörvények bevezetése után itt is megkezdődött a cégek névleges árjásítása, azaz a zsidók keresztény strómanok nevére íratták vállalataikat, hogy mentesüljenek az antiszemita előírások alól, és legalább részben megőrizhessék üzleteiket, műhelyeiket, vállalkozásaikat. Az izraelita vallást 1942-ben „elismert” felekezetté minősítették vissza, ezzel megszűnt az állami támogatás, itt is betiltották a kóser vágást, a helyi sajtó folyamatosan az árdrágító zsidó kereskedők ellen uszított, ugyanakkor sokakat hívtak be munkaszolgálatra.
A polgári közigazgatás 1940. decemberi berendezkedése után a kisebbségek helyzete valamelyest konszolidálódott. Keresztes-Fischer Ferenc belügyminiszter többek között intézkedett a katonai közigazgatás által elrendelt internálások felülvizsgálatáról, a tulajdonjogot érintő katonai döntések megsemmisítéséről.[34] Mindazonáltal a visszacsatolt országrészeken ezután is általános volt a zsidóellenes intézkedések intenzívebb, gyorsabb végrehajtása, a bürokratikus szigor és gyakran a kormányintézkedéseket megelőző, túlhaladó rendelkezések illetve azok kísérletei. A zsidó vállalatokat szigorúan ellenőrizték, az iparjogosítványokat tömegesen és azonnali hatállyal bevonták, annak ellenére, hogy ez egyes területeken komoly ellátási zavarokat okozott.[35] A gazdasági-társadalmi reintegráció és a bécsi döntéseket követő „hidegháborús” külpolitikai helyzet problémáira tehát a magyar államgépezet alapvetően türelmetlen kisebbségpolitikával válaszolt, egyes vezető politikusok (Bethlen, Teleki) törekvései és reformjavaslatai ellenére. Választások helyett ún. behívott, tehát kinevezett képviselők reprezentálták az új országrészeket, a nemzetiségek szinte teljes kizárásával.[36] A gazdasági integráció problémái, kereskedelmi vonzáskörzetek megbontása, a terület gazdasági kifosztása miatt az életszínvonal jelentősen csökkent, ellátási nehézségek léptek fel.[37] Az impériumváltás még a magyar lakosság jelentős csoportjai számára is csalódást jelentett.

Megtorlás, felelősségre vonás

A háború után népbírósági perekben vád alá helyezték és elítélték az 1940 őszén Észak-Erdély területén elkövetett gyilkosságok fő felelőseit. Romániában ezeket az ügyeket egyetlen, 63 vádlottas monstre perben tárgyalták, Kolozsváron, 1946 kora tavaszán. Az itteni népbíróság rendkívül szigorú ítéleteket hozott a többségében magyar vádlottak ellen (a bukaresti népbírósággal szemben, amely főként román elkövetők ügyeit tárgyalta). 55 embert ítéltek el, közülük 22 kapott halálbüntetést. Más kérdés, hogy az elítéltek többsége, köztük a főbűnösök 1944-45-ben elmenekültek, így a legsúlyosabb (halál és életfogytig tartó kényszermunka) ítéletek közül egyet sem hajtottak végre.[38] Az elítéltek között voltak a gyilkosságokat elkövető alakulatok tisztjei, de a helyi magyar elit tagjai is, köztük földbirtokosok, nagygazdák, iparosok. Közülük nem egy vádlott, például Wass Endre és Albert grófok közvetlen felelősségét a per során nem sikerült megnyugató módon bizonyítani. Tehát a tényleges felelősök megbüntetése mellett a magyar elit lefejezése, kollektív felelősségre vonása is a kommunisták által befolyásolt népbíróság céljai közé tartozott.

Bibliográfia

Ablonczy 2011
Ablonczy Balázs: A visszatért Erdély 1940-1944. Budapest, 2011, Jaffa.

Balogh 1978
Balogh Edgár: Szolgálatban. Emlékirat, 1935–1944. Bukarest, Kriterion, 1978. p. 166.

Balogh 2004
Balogh Júlia: Ha ismerik a tényeket, másképp döntenek? In Hitel, 17. évf. 11. sz. 2004.
http://www.hitelfolyoirat.hu/arch/0412/nemzet.html

Bár-On–Herskovits 1971
Micháél Bár-On–Benjámin Herskovits, szerk.: Szamosújvár, Iklód és környéke mártírjainak emlékére. Szamosújvár, Iklód és Környékéröl elszármazottak egyesülete, Tel-Aviv, 1971.

Bárdi-Wéber 1998
Bárdi Nándor – Wéber Péter: Kisebbségben és többségben: Iuliu Maniu nézőpontjai. In Limes, 34. sz. 1998., 243-256. o.

Benkő 2002
Benkő Levente: Magyar nemzetiségpolitika Észak–Erdélyben 1940–44. Pro Minoritate, 2002. ősz, 7–41. o.

Benkő 2011
Benkő Levente: Szárazajta. Második, bővített kiadás, Barót, Tortoma, 2011.

Bethlen 1989
Bethlen Béla: Észak-Erdély kormánybiztosa voltam. Budapest, Zrínyi, 1989.

Braham 1997
Randolph L. Braham: A népirtás politikája – a Holocaust Magyarországon. 1–2. köt. Budapest, 1997, Belvárosi.

Bucur, Maria, Treznea. Trauma, nationalism and the memory of World War II in Romania, Rethinking History, Volume 6, Number 1, April 1, 2002

Carp 1945
Matatias Carp, Sărmaş: Una din cele mai oribile crime fasciste. Bucuresti, Socec, 1945

Csatáry 1968
Csatáry Dániel: Forgószélben. Magyar-román viszony 1940-1945. Budapest, Akadémiai, 1968.

Erdélyi 2004
Erdélyi Lajos: Sármás, Arad, 1944 szeptember. In Múlt és Jövő, 2004. 4. sz. 34-41. o.

Egry 2010
Egry Gábor: Tükörpolitika. Magyarok, románok és nemzetiségpolitika Észak-Erdélyben, 1940-1944. Limes 2010/2. 97-111. o.

Fehér könyv
Gál Mária-Gajdos Balogh Attila-Imreh Ferenc, szerk.: Fehér könyv az 1944. őszi magyarellenes atrocitásokról. Kolozsvár, n.p., 1998.
http://www.hungarianhistory.com/lib/feher/feher.pdf

Ferences 1994
Ferenczes István: Székely apokalipszis. Csíkszereda, Kájoni, 1994.


Hegyi 2004
Hegyi Ágnes: Dés zsidó közösségének virágzása és hanyatlása. In Randolph L. Braham (szerk):  Tanulmányok a a holokausztról 3. Budapest, 2004, Balassi, 143-210. o.


Illésfalvi 2004
Illésfalvi Péter: „Édes Erdély itt vagyunk...” Az erdélyi bevonulás során történt atrocitásokról. Pro Minoritate, 2004. tavasz, 58–77.

Illésfalvi 2005
Illésfalvi Péter: A román–magyar kapcsolatok katonai vonatkozásai 1940–1944 között. In Háború, hadsereg, összeomlás Magyarország katonai részvétele és szerepe a második világháborúban. Szerk. Markó György, Zrínyi, Budapest, 2005. 93–103.

Illésfalvi-Szabó-Számvéber 2010
Illésfalvi Péter-Szabó Péter-Számvéber Norbert Erdély a hadak útján, 1940-1944. 3. kiadás. [Nagykovácsi], Puedlo, [2010].

Illyés 1976
Illyés Elemér: Erdély változása. München, 1976.
OGYK 539.449

Hámori 2006
Hámori Péter: Határváltás és emlékezet szatmári és máramarosi interjúk alapján, Észak Erdély 1940–1944-ben. In Az emlékezet konstrukciói. Példák a 19–20. századi magyar és közép-európai történelemből. Szerk.: Czoch Gábor – Fedinec Csilla. Teleki László Alapítvány, Budapest, 2006. 209–218. o.

Juhász et al. 1968
Juhász Gyula – Pamlény  Ervin – Ránki  György – Tilkovszky Loránt (szerk.): A Wilhelmstrasse és Magyarország. Német diplomáciai iratok Magyarországról 1933–1944. Budapest, 1968, Kossuth.

Katzburg 2002
Nathaniel Katzburg: Zsidópolitika Magyarországon 1919-1943. Budapest, 2002, Bábel.
­
Kosztin: Chronicle of Cruelties
Kosztin, Árpád: Chronicle of Cruelties: Romanian Mistreatment of the Hungarian Minority in Transylvania.

Kosztin 1998
Kosztin, Árpád: Magyarellenes román kegyetlenkedések Erdélyben. Budapest, Bíró Family, 1998.

Kovács 1947
Kovács György: Békülő Erdély. Bukarest, Valóság, 1947.

L. Balogh 1999
L. Balogh Béni: Az erdélyi magyar menekültkérdés 1939–1944 között. In Regio, 1999/3–4. 243–265.

L. Balogh 1996
L. Balogh Béni: A román–magyar viszony és a kisebbségi kérdés 1940 őszén. In Limes, 1996/3. 79–92.

L. Balogh 2006
L. Balogh Béni: Az idegháború kezdete. Magyar-román tárgyalások 1940 őszén. In Bárdi Nándor-Szarka László, szerk.: Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében. Somorja, Fórum Kisebbségkutató Intézet, 2006, 101-120. o.

L. Balogh-Olti 2006
L. Balogh Béni – Olti Ágoston: A román-magyar lakosságcsere kérdése 1940-1947 között. Kisebbségkutatás 2006/4. 597-620. o.

Lipcsey
Lipcsey Ildikó: Románia és Erdély a XX: században.

Muhi-Váradi 2006
Muhi Csilla-Váradi Lajos, szerk.: „A múltat be kell vallani…”: Szatmár egyházmegye papjainak visszaemlékezései a második világháború helyi eseményeire és más háborús dokumentumok. Szatmárnémeti, 2006.

Nagy 1974
Nagy István: Szemben az árral. Önéletrajzi regény, 1935–1944. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1974.

Nagy-Vince 2006
Nagy Mihály Zoltán–Vincze Gábor: Autonomisták és centristák. Kolozsvár, Erdélyi Múzeum Egyesület-Pro Print, 2006.

Ravasz 2002
Ravasz István: Erdély ismét hadszíntér 1944. Budapest, Petit Real, 2002.

Réti György: Az erdélyi atrocitásokról a második bécsi döntés után. Mozgó Világ, 1991. 2. sz. 35-40. o.

Romsics 2012
Romsics Ignác: Magyar sorsfordulók 1920-1989. Budapest, Osiris, 2012.

Sárándi 2012
Sárándi Tamás: Kisebbségpolitika a közigazgatási gyakorlatban a katonai közigazgatás idején Észak-Erdélyben. Limes 2012/2. 75-95. o.

Sárándi 2006
Sárándi Tamás: Észak-Erdély 1940–1944 közötti története a román történetírásban. In Limes, 2006/2. 131-137.

Sebestyén-Szabó 2008
Sebestyén Elemér–Szabó Péter: Észak Erdély és Székelyföld magyar katonai közigazgatás alatt (1940 szeptember–november). In Századok, 2008/6. 1383–1420. o.

Simon 1995
Simon Zsuzsa: Erdély köz– és szakigazgatása a második bécsi döntés után. In Regio, 1995/4. sz. 60–82. o.

Szilágyi 2011
Szilágyi Aladár: Csodavárástól csodateremtésig. Nagyvárad, Riport, 2011.

Tibori Szabó 2004
Tibori Szabó Zoltán: Csík vármegye zsidósága a betelepüléstől a megsemmisítésig. In Randolph L. Braham (szerk.): Tanulmányok a holokausztról 3. Budapest, 2004, Balassi. 103- 142. o.

Tilkovszky 1967
Tilkovszky Lóránt: Revízió és nemzetiségpolitika Magyarországon, 1938-1941. Budapest, Akadémiai, 1967.

Udvardy kronológia
Udvardy Frigyes: A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1990-2006. http://udvardy.adatbank.transindex.ro/

Ungváry 2005
Ungváry Krisztián: A magyar honvédség a második világháborúban. Budapest, Osiris, 2005.

Vargyai 2001
Vargyai Gyula: Magyarország a második világháborúban. Összeomlástól összeomlásig. Budapest, 2001, Korona.

Vekov 2004
Vekov Károly: A gróf emigrált, az író otthon maradt. Wass Albert igazsága.  Budapest, Szabad tér–Czegei Wass Foundation, 2004.
http://franka-egom.ofm.hu/wass_albert_evfordulo/tanulmanyok/vekov_karoly.htm

Vincze kronológia
Vincze Gábor: A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944-1989
http://vincze.adatbank.transindex.ro/


Levéltári és egyéb források
Kolozsvári Népbíróság iratai, 1946
USHMM Romanian Information Service (Arhiva Serviciului Román de Informare – ASRI), Dosar 40022, vol. 1.
MOL Küm Békeelőkészítő Osztály ir. XIX-J–1-a
MOL Külügyminisztérium TÜK-iratok, Románia, XIX-J-1-j
MOL, K. 64–1940–27/a
HBML XXV.1. Népbírósági ir.
Küm TÜK Románia
A budapesti békeelőkészítő osztály összeállítása az Észak-Erdélyben 1944 őszén-1945 elején elkövetett magyarellenes atrocitásokról. Budapest, 1946 tavasza. Külügyminisztérium TÜK-iratok, Románia, XIX-J-1-j, 18. doboz, 16/b csomó.  www.corvinuslibrary.com/hungary/28erdely.doc
http://adatbank.transindex.ro/belso.php?alk=66&k=5

Román szakirodalom:
Andreea Andreescu–Lucian Nastasă–Andrea Varga (szerk.): Minorităţi etno-culturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România. 1945–1955. Kolozsvár, 2002.

Nicolae Balint: Masacrele de la Sărmaşu şi Luduş. In Ziarul de Mure?, 2005. február 28.

Nicolae Balint: Crima colectiva cu autori cunoscuti, Gazeta de Maramureş, 11 Februarie , 2008. http://www.gazetademaramures.ro/crima-colectiva-cu-autori-cunoscuti-7076

Vasile T. Ciubăncan – Maria I. Ganea – Ion V. Ránca: Drumul holocaustului. Calvarul evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei sub ocupaţia Ungariei. 5. IX. 1940 – 25. X. 1944. Cluj-Napoca, Ed. Ciubăncan, 1995.

Gheorghe Coman, Pe urmele eroilor de la Moisei, Editura Limes, Cluj, 2000.

Daniel Man: Masacrele din Transilvania de Nord - 69 de ani de la prima jertfă de sânge a bihorenilor. In Cri?ana, 2009. 09.14.

Mar?ian Niciu; Mihai Racovi?an; Ioan ?epelea; Vasile Lechin?ean; Vasile Ciubăncan; Liviu ?îrău. „Istoria României. Transilvania, Volumul II-Capitolul VII. Transilvania în cel de-al II-lea Război Mondial. Cluj-Napoca, Edit. 'George Bari?iu', 1997, pp.1395-1642.

Petre Ţurlea: Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească.
Studii şi documente. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.

Gheorghe I. Bodea – Vasile T. Suciu – Ilie I Puşcaş: Administraţia militară horthystă în nord-vestul României. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988.

Mihai Fătu: Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă. 1940–1944. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1985.

Mihai Fătu – Mircea Muşat, eds.,Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 – octombrie 1944. Bucuresti, Editura Politică, 1985.

Radu Theodoru, Urmaşii lui Atilla. Bucureşti, Editura Miracol, 1999.

Ioan Corneanu – Vasile Moiş: Intoleranţă şi crimă. Golgota sătmăreană (1940–1944). Satu Mare, Editura Solstiţiu, 2003.

Cornel Grad – Constantin I. Stan – Doru E. Gorun: Evacuarea teritoriilor cedate în vara anului 1940. In Acta Musei Porolisensis, 1995. ?

Alesandru Duţu: Calvarul românilor din Ardealul răpit. Dosarele Istoriei, 1999. 11. sz.

Gabriel Ţepelea: Lupta refugiaţilor din Transilvania de Nord împotriva Diktatului de la Viena. In Acta Musei Napocensis, 1995. 2. sz. ?

Grad, Cornel: Patru ani de eforturi pentru eliminarea şi anularea consecinţelor
Diktatului de la Viena (1940–1944). In Acta Musei Porolisensis, 1996. ?

Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria Românilor între anii 1918–1940.

Antonie Plămădeală: Biserica şi dictatul de la Viena. In Acta Musei Napocensis, 1966.

Ioan Silviu Nistor: Transilvania de nord de la administrarea militară ungară, la administrarea militară rusă. In Maramureş, vatră de istorie milenară. 1996.

Egyéb források:
http://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dictatul-de-la-viena
http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944

Lábjegyzetek

[1] Zeidler 2001, 216-
[2] A döntés szövegét lásd: Degré Miklós–Várady-Brenner Alajos, szerk., Magyar Törvénytár. 1940. évi törvénycikkek. Budapest, Franklin, 1941, 200-201. o.
[3] Romsics 1999, 246-250. o. Az 1941-es magyar népszámlálás 2644732 lakost vett számba, közülük 51.8% volt magyar, 36.8% román anyanyelvű. Az eltérő statisztikai adatokat közli Csatári 1968, 31. o.
[4] Az incidensek száma 1938 végétől fokozatosan emelkedett. 1940. szeptember 5-ig 72 rendellenes határesemény történt, melyet a legtöbb esetben fegyverhasználat is követett. Többnyire a román fél volt a kezdeményező. Illésfalvi 2005, 94-96. o.
[5] Irányelvek a megszálló csapatok magatartására. 777/Főv. hdm. 40. VIII.31. Idézi Illésfalvi-Szabó-Számvéber 2010, 17.o.
[6] HL 2. hadsereg 1002/1. b.–1940. szept. 4. A III. hadtest kémvédelmi intézkedése, idézi Illésfalvi 2004, 62-63. o. A szöveg tartalmilag megfelelt az 1938. október 21-én kiadott hadparancsnak, lásd Felvidék 1938-1939*
[7] Tilkovszky 1967, 262. o.
[8] Hámori 2006, 213. o.
[9] HL VKF. 4.668/4600/eln. l.-1940. Jelentés román katonaság magyarok elleni erőszakos cselekedeteiről. Idézi Illésfalvi 2005, 97. o.
[10] Ablonczy 2011, 54, 59. old. HL VKF. 4.668/4603/eln. l.-1940. Román panaszok. Melléklet a román–magyar bizottság 4. ülésének jegyzőkönyvéhez. Idézi Illésfalvi 2005, 97. o.
[11] L. Balogh 1996. Küm jelentésekre hivatkozva a szatmárnémeti és diószegi incidensek áldozatainak számát egy-egy főre teszi.
[12] A bevonulást naponkénti topográfiai bontásban lásd: Lásd Illésfalvi-Szabó-Számvéber 2010, 197. o.
[13] L. Balogh 1996, 80-81. o.
[14] Lásd például Vásárhelyi János erdélyi református püspök pásztorlevelét, amelyet szeptember 8-án valamennyi református istentiszteleten felolvastak. L. Balogh 1996, 81. o.
[15] L. Balogh 1996, 82. o.
[16] Tilkovszky 1967, 287. o.
[17] Illésfalvi 2004, 73-74. o.
[18] Feljegyzés „Román telepesek kitoloncolása” tárgyában (1940. október 1.) MOL, K 53, 1. dob.,
I. tétel, 133/1940. sz. valamint Az 1888/főv. kat. közig. 1940.
X. 2. számú rendelet, Idézi Sebestyén-Szabó 2008, 1395. o.
[19] Ioan Silviu Nistor: Transilvania de nord de la administrarea militară ungară, la administrarea militară rusă. In Maramureş, vatră de istorie milenară. 1996,88. o., idézi Sárándi, 132.o.
[20] Ungváry Krisztián: Félrevarrt szálak. In: Beszélő, 2004. október (IX. évf. 10. sz.) 56-59. o.
[21] Illésfalvi 2004, 73. o.
[22] Tilkovszky 1967, 287-289. o.
[23] Román telepesek optálási ügye. 1941–6–7036. MOL K–149., Egy évi magyar uralom Észak-Erdélyben. Monitorul Official, Bucuresti,
1942. Magyar fordítás. Külügyminisztérium Békeelokészíto iratok, MOL XIX-J–1-a. 58.
dob. Idézi Hámori 2006, 212. o.
[24] L. Balogh Béni: Az erdélyi magyar menekültkérdés1939–1944 között. Regio 1999. 3–4. sz., 250-259. o.
[25] L. Balogh Béni: A magyar-román viszony és a kisebbségi kérdés 1940 őszén. Limes 1996.
79–92. o
[26] Szervezetének részletes leírását lásd: Sebestyén-Szabó 2008, 1384-1388. o.
[27] Vago 1966, 179, Tilkovszky 1997, 124., Tilkovszky 1967, 289-290. o.
[28] Vargyay 2001, Tilkovszky 1967.
[29] Sebestyén-Szabó 2008, 1393. o.
[30] Majsai 1990, 113-163, Tibori Szabó 2004, 105-107, 115-123.
[31] L. Balogh 1996, 83. és passim.
[32] Sebestyén-Szabó 2008, 1396. o.
[33] L. Balogh 1996, 82. o.
[34] Vargyai 2001, 149.o.
[35] USHMM RG 25004 M Reel 76., Ormos 2000, 768-769.
[36] 1940. évi XXVI. tc. (A román uralom alól felszabadult keleti és erdélyi országrésznek a Magyar Szent Koronához visszacsatolásáról és az országgal egyesítéséről) értelmében behívandó 63 képviselői helyből mindössze 12 jutott a románoknak.
[37] Sebestyén-Szabó 2008, 1403-1406. o., L. Balogh 1996, 286-291
[38] Randolph L. Braham, “The National Trials Relating to the Holocaust in Hungary,” in Studies on the
Holocaust: Selected Writings, ed. Randolph L. Braham (New York: Columbia University Press, 2000), vol. 1: p. 142. , Zoltán Tibori Szabó, Transylvanian Jewry during the Postwar Period, 1945-48 (Part 2) In East European Perspectives, October 13, 2004 (Volume 6, Number 19). http://www.rferl.org/content/article/1342467.html