Scrisoare despre maghiari şi români, din 1911, autor Kós Károly (născut cu numele de Karl Kosch).

 Scrisoare despre maghiari şi români, din 1911, autor Kós Károly (născut cu numele de Karl Kosch).
                Vă supun atenţiei un articol, publicat în 4 septembrie 1911, de către scriitorul şi arhitectul ardelean de origine bănăţeană Kós Károly (născut cu numele de Karl Kosch), în Timişoara/Temeschwar/Temesvár, la 1883.
                Acest articol a fost extrem de prost primit de către elita maghiară a momentului, deşi mesajul conţinut era foarte clar şi pertinent, anticipând aproape la perfecţie, ceea ce se va întâmpla în Transilvania şi Austro-Ungaria…
                Traducerea textului din limba maghiară aparţine lui Antal Burján, eu doar intervenind acolo unde era cazul, pentru a da o formă cât mai literară articolului şi a nu se pierde sensul cuvintelor sale.
                Încercaţi un mic exerciţiu de imaginaţie şi înlocuiţi cuvântul maghiar cu român şi o să vedeţi surprinzătoare similitudini…
                Desigur Kós Károly, în ciuda pesimismului său de atunci, dealtfel pe deplin justificat, oferea şi nişte soluţii de salvare, care pot părea azi extrem de dure, mai ales din punctul de vedere românesc.  Nu a fost ascultat, iar inexorabila prăbuşire a statului dualist a continuat.
                E bine să ne cunoaştem istoria, aşa cum a fost cu adevărat, să încercăm să pătrundem în minţile oamenilor de atunci, pentru a înţelege mai bine resorturile deciziilor care au urmat şi care au întors o lume cu fundul în sus.  La doar 7 ani după profeticele cuvinte ale viitorului creator al transilvanismului…
***
                                „Mult stimate domnule redactor,
                Dacă aş fi fost preot maghiar în Transilvania, atunci eu aş fi ales contextul predicii mele de duminica trecută, dintre psalmii lui David „Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei!  Ce mulţime se scoală împotriva mea!” (Psalmi, 3:2).
                Pentru că eu am văzut adunarea Astra şi as vrea să povestesc poporului meu maghiar ardelean, despre zilele de la Blaj.  Am văzut acea sărbătoare şi ştiu că ea a fost victoria românilor ardeleni asupra noastră.  Aş vorbi poporului meu, despre duşmanii noştri, dar nu i-aş sudui şi nu aş subaprecia munca lor.  Pentru că am văzut la Blaj adunându-se 6.000 de domni şi doamne din naţiunea românească, laolaltă cu prelaţi, învăţători, moşieri, avocaţi şi deputaţi, predicatori şi „dascăli” săraci, meşteşugari, negustori şi oameni de rând, o întreagă societate.
Toţi aceşti oameni diferiţi s-au adunat acolo duşi de entuziasm, din propria lor voinţă, nu pentru a bea, nu pentru a face chef, ci pentru a se exalta şi pentru a învăţa, pentru a-şi asculta conducătorii, pentru ca, gravând spusele acestora în inimile lor, să se poată întoarce la cei rămaşi acasă, ducând cu ei un nou elan şi noi gânduri naţionale, pentru următorii zece ani.
                Noi ungurii nu putem să le urmăm exemplul!!!  Noi ardelenii suntem deja obosiţi, iar opinia publică din Ungaria nu se interesează de soarta naţiunii maghiare.  Ceea ce îi interesează acum pe ei este dacă ziarele care trăiesc din defăimare, pot sau nu împroşca liber noroiul, sub egida sfinţeniei libertăţii presei.
                Presa este oglinda fidelă a opiniei publice: ziarele din capitală au publicat câteva articole despre adunarea de la Blaj (e drept, unele, chiar aparţinând unor ziare de prestigiu, au fost foarte eronate şi stranii), dar au consumat subiectul repede şi astăzi din nou bat câmpii cu mult prea uzata temă a obstrucţiei.
Dar noi nu ne putem permite să trecem peste subiect atât de uşor; la urma urmei jocul se desfăşoară pe seama naţiunii maghiare.
                Şi noi am vrut totodată să învăţăm ceva la Blaj, pentru că deja îi ducem lipsa mult învăţatului şi într-adevăr acolo s-au aflat multe lucruri de învăţat de la români.
                Am văzut o adunare naţională enormă, am auzit cuvântări mortal de serioase.  Nu am văzut gesturi studiate, nu am auzit fraze goale.  Asta este prima dintre învăţături.
                Am văzut acolo o armată.  O armată naţională.  Această adunare nu mai e hoarda lui Janku (Iancu) şi Akszentye (Axente Sever), aceasta nu ne va ataca cu coase şi cu tunuri de lemn.  Şi nu se vor mai înrola între aservitorii Vienei.  Aceştia au ajuns o naţiune, care s-a înarmat cu munca conştiincioasă, bani şi cultură.  Asta este a doua învăţătură.
                Am văzut devotamentul cu care oamenii acolo adunaţi se îmbibau cu învăţăturile conducătorilor săi, cu câtă exaltare ascultaseră cuvântările de multe ori plictisitoare, modul în care s-au arătat satisfăcuţi cu tot ce au primit, fără să critice orişice şi bucuria cu care îşi plătiseră bănuţii asociaţiei Astra.
                Şi nu a fost acolo dezordine, nu s-a vorbit de politică, nu s-a instigat: ceea ce am auzit au fost statistici seci, fapte seci, enumerate de cuvântători într-un mod calm, aproape plictisitor.
                Şi am avut impresia că am asistat la unul din cele mai mari evenimente politice al ultimilor ani, aceasta a fost cea mai periculoasă instigare naţională.  Asta este a treia învăţătură.
                Marele nostru ziarist răposat, Gusztáv Beksics, care era gata să lupte pentru idealurile naţiunii noastre maghiare până la ultima suflare, a prezis odinioară - şi nu a fost chiar atât de demult - că la vremea când românii ardeleni se vor consolida din punct de vedere cultural, financiar şi social, în acelaşi moment se va pune chestiunea existenţei Ardealului maghiar.
                Azi, după desfăşurarea adunării Astrei, ştim - doar dacă nu ne acoperim ochii şi nu ne astupăm urechile - că societatea românească din Ardeal este gata formată din punct de vedere financiar, social, ba chiar şi cultural.  Această societate îşi cunoaşte forţa, obiectivele, această societate este disciplinată, fanatică şi idealistă.
                Această societate este o naţiune.
                Citesc psalmii: „Se ţin de paşii mei, mă înconjoară chiar, mă pândesc, ca să mă trântească la pământ.”  „Parcă ar fi un leu lacom după pradă, un pui de leu care stă la pândă în culcuşul lui.” (Psalmi, 17: 11-12)
                Această societate românească este un duşman atât de natural pentru noi, că nu o vom putea câştiga de partea noastră, nici cu vorba bună, nici cu forţa. Tot ceea ce statul si societatea [maghiară] dedică acestui scop, este o totală risipă de muncă şi efort.  Românul ardelean nu va fi niciodată ungur de bunăvoie. Nu are nevoie nici de învăţarea limbii maghiare - noi maghiarii ardeleni avem nevoie mult mai mare de-a vorbi limba română.  Ei preferă să-şi înveţe copii franceza şi germana.  Dar nici conceptul statal maghiar nu va mai entuziasma românii noştri, după ce a luat naştere, în vecinătatea noastră imediată o Românie liberă, naţională, una care se dezvoltă cu paşi uriaşi.
 Situaţia noastră azi este aşa: însărăcita şi obosita societate maghiară din Transilvania, care şi-a pierdut speranţa, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod continuu, în toate aspectele în faţa românilor care avansează în rânduri unite, sub o unică conducere conştientă.  Ne prevedem soarta şi nu ne putem aştepta la vreo minune.  Noi înşine suntem slabi şi nu ne vine în ajutor, nici societatea, nici administraţia statului Ungariei Mari.
                De fapt, niciodată nu puteam să contăm pe societatea din Ungaria.  Şi în trecut, noi transilvănenii am fost aceia care, la nevoie am furnizat ajutoare Ungariei. Niciodată nu am cerut, nici nu am aşteptat răsplata pentru acestea.
                Stăm însă altfel cu administraţia statului.  Aceasta ar avea obligaţia măcar de-a ne ajuta, dacă nu îşi asumă protecţia noastră totală.  Ar fi obligaţia ei de-a ne pune la dispoziţie toate mijloacele, toate armele, totodata de a-i priva pe români de toate mijloacele şi toate armele cu care ne pot dăuna.  Am putea numi acest lucru o nedreptate, o inumanitate, în stat de drept nici nu se cuvine a face aceste lucruri.  Dar şi medicul ucide fătul, dacă se pune întrebarea cine să supravieţuiască, mama ori copilul.  Şi să ne uităm împrejur: cum se protejează statele împotriva minorităţilor lor, adică cum îşi protejează naţiunile.
        1.-  În Poznan polonezilor le este interzis să achiziţioneze pământ.
        2.-  În România este interzis în şcoli (şcoli publice), chiar şi în biserici utilizarea sau învăţarea unei alte limbi decât româna.
        3.-  America liberă îşi recunoaşte ca cetăţeni, doar pe aceia care îşi însuşesc limba engleză în scris şi oral şi care dau dovadă de cunoştinţa principiilor de bază ale Constituţiei lor, iar drept de vot posedă doar cetăţenii.
                Noi am adoptat varii legi şi principii de la străini, de multe ori chiar în detrimentul nostru, sau care cel puţin ridicau nişte probleme, de ce oare nu am preluat şi asemenea legi?  Reuşita unor asemenea legi ar fi facilă, iar implementarea lor nu costă nici un ban.
                În loc, ducem ţara în criză de mai mulţi ani vizând introducerea sufragiului egalitar, universal şi secret, sau vizând crearea unei armate naţionale (aceasta din urmă - recunosc - este un lucru mare, totodată mult mai dificil de realizat decât o nouă lege a naţionalităţilor).
                Însă cultura naţionalităţilor este subvenţionată de stat cu milioane [de coroane] - sub egida echităţii.
                În aceasta săptămână la Cluj s-a organizat adunarea generală festiva a EMKE (Erdélyi Magyar Közművelődési Egyesület - Asociaţia Culturii Publice Maghiare din Ardeal).
Şase sute de persoane şi-au semnalat interesul şi oraşul îşi face griji cu cazarea atâtor oameni.  La Blaj - un sat de 2500 de suflete - au cazat de voie bună 6.000 de oaspeţi, vreme de trei zile - în numele culturii române.
                La Cluj - un oraş de 60.000 de locuitori - cazarea a 600 de oaspeţi este o problemă - în numele culturii maghiare.  Acest fapt - cred - nu mai necesită nici un comentariu!!!
                Avem în Ardeal, aproape în fiecare an, un congres al secuilor, care culminează de obicei cu redactarea unui memorandum.  Succes niciunul din ele nu a avut.  Cred că în ministere deja s-au şi plictisit doar numai de citit problemele maghiarilor ardeleni.
                „Banca de credit” (Hitelbank) înfiinţată prin intermediul ministerului la Sfântu Gheorghe, cu scopul de a-i ajuta pe secui şi-ar putea închide porţile, deoarece clienţi nu are nici unul.  Până în ziua de azi, a rămas mai ieftin creditul băncii Transilvania, băncii Albina sau cel al băncii din Sibiu, decât creditul maghiar.  Şi chiar săptămâna trecută, s-a vândut la licitaţie moşia fundaţiei Teatrului Naţional din Cluj - asistat de Ministrul Culturii - românilor.  Nici acest fapt, nu mai necesită vreun comentariu.
                Poftiţi a bineveni la Cluj la adunarea EMKE.  Dar degeaba ne vorbesc, degeaba ne mai promit lucruri.  Începem a ne pierde speranţa, în tot ceea ce vine de la Pesta, începem a nu ne încrede în măreţele planuri ministeriale dedicate salvării naţiunii.
                Dacă aş fi preot maghiar, duminica viitoare eu aş vorbi în jurul următorului text din Scriptură: „Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăseşte şi lumina ochilor mei nu mai este cu mine.”  „Prietenii şi cunoscuţii mei se depărtează de rana mea, iar rudele mele stau deoparte.” (Psalmi 38: 11-12)
                            Cu respect patriotic: Károly Kós (1911)”