Claude Karnoouh. Despre autonomie și extremisme - fragment din cartea “Duşmanii noştri cei iubiţi”

Claude Karnoouh, extras din cartea “Duşmanii noştri cei iubiţi” 

In  contextul intensificarii actiunilor provocatoare care blochează prin exces orice negociere echilibrată pe tema «autonomia teritoriale» a secuilor, rămân memorabile opiniile unui intelectual francez care a observat mulți ani, la Cluj, relațiile dintre români și maghiari, mai ales în mediul intelectual. Analiza din care cităm e publicată de Claude Karnoouh, antropolog si sociolog francez, autor a şase cărţi si a peste o suta de articole si eseuri de antropologie culturala si politica, filosofia culturii si filosofie politica. Din 1991 si până in 2002 a fost profesor invitat al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj.

„ (…) Există însă ceva care scapă reprezentanţilor mino­rităţii maghiare din România, şi de aceea jocurile lor politice sînt departe de a fi transparente. S-au gîndit la următoarea eventualitate? Dacă printr-o întîmplare statul român ar acorda autonomie administrativă judeţelor Covasna şi Harghita, restul populaţiei maghiare din Transilvania s-ar găsi într-o situaţie instituţională şi cultu­rală extrem de precară şi, după părerea mea, mai puţin avantajoasa decît cea de care beneficiază în prezent. De fapt, în restul Transilvaniei, această autonomie ar crea un fel de ghetou care ar lăsa în afara domeniului ei de acţiune oraşele, comunele, satele în care ungurii sînt recunoscuţi juridic ca minoritate. Altfel spus, dincolo de această îngrăditură, maghiarimea din Transilvania ar fi redusă la o lumpen-maghiarime! Spre asta tinde UDMR? Dacă nu e aşa, îl las pe cititor să tragă concluziile care i se par pertinente.
În ceea ce mă priveşte, m-aş mărgini la o concluzie provizorie, şi anume că orice ameninţare proferată de UDMR, de guvernul din Ungaria sau de oricare partid de acolo, cimentează şi întăreşte identificarea unei mari majorităţi a românilor cu Statul, oricare ar fi culoarea politică a guvernului. Or, de aici ţîşneşte şi se dezvoltă antinomia care, după părerea mea, e la originea tuturor tensiunilor. Pentru că, dincolo de legitimitatea revendi­cărilor culturale ale minorităţii maghiare (garantate de Constituţie şi a căror corectă aplicare trebuie mereu supravegheată cu vigilenţă), politicienii extremişti, inte­lectualii mediocri, scribii care se joacă de-a Ucenicul vrăjitor sunt cei care profită. (…)
Este o situaţie constantă, de la începutul anilor 60, când un contingent important de intelectuali unguri a părăsit zona plecând la Bucureşti, în Ungaria, Germania, Austria şamd.  Nu neg că nu au rămas şi oameni talentaţi, totuşi hemoragia a fost puternică, foarte puternică, creând un vid între generaţii şi o cvasi absenţă a continuităţii şi competenţei. Că intelighenţia maghiară suferă din această cauză e un lucru foarte natural, dar totuşi luciditatea mă obligă să iau lucrurile aşa cum sunt: hic et nunc. În pofida prezenţei unor personalităţi remarcabile, un asemenea hiatus nu se poate acoperi în câţiva ani şi niciodată profesorii invitaţi pentru perioade scurte nu se vor putea substitui profesorilor locali care trăiesc acolo şi întreţin relaţii de tip paideic cu studenţii oferind mai mult decât o simplă transmitere de cunoştinţe. Deoarece, a preda înseamnă a realiza dinamica unui bildung, adică a educa. (…)
Şi dacă înţeleg nostalgia unora pentru ceasurile bogate în glorie ale universităţii maghiare, nu trebuie visat la un trecut care s-a dus şi nici nu trebuie cedat în faţa resentimentelor unora însetaţi mai curând de pompa universitară decât de prestigiul dat doar de exerciţiul gândirii.
A-i obliga pe studenţii unguri să se închidă în ţarcul universităţii maghiare înseamnă, în condiţiile actuale, a dori ghetoizarea lor. Li se poate dori în mod conştient aşa ceva? Nu cred!
Din fericire, studenţii sunt uneori mai înţelepţi decât elitele şi cunosc locuri, cinecluburi, cluburi de jaz, de muzică pop, de art show, unde tinerii români şi unguri stau alături, au aceleaşi gusturi, împărtăşesc aceleaşi valori estetice, participă la aceleaşi dezbateri. Aşa e şi la Universitate („Babeş-Bolyai”), cel puţin la facultăţile umaniste pe care le cunosc. Acum, şi sunt martor că aşa se petrec lucrurile, când studenţii unguri nu primesc la ei în secţie cunoştinţele pe care le-ar dori, au libertatea să-şi aleagă cursurile unui profesor de la secţia română. O asemenea situaţie mi se pare bogată în promisiuni cu privire la schimburile dintre studenţi. Mai mult: studenţii maghiari sunt de fapt cvasi bilingvi, deţinând astfel toate posibilităţile de deschidere către lume oferite de cunoaşterea unor limbi cu structuri gramaticale foarte diferite.
O dată dobândite – şi toţi lingviştii o confirmă -, învăţarea altor limbi devine mult mai la îndemână decât pentru un spirit închistat (cum eram eu) în cadrele unei singure structuri gramaticale.
O asemenea deschidere şi asemenea posibilităţi de schimb poartă în sine şi speranţa învăţării toleranţei, care nu se află doar în paginile cărţilor sau în discursurile profesorilor, ci, esenţial, în frazele unei experienţe existenţiale. Nu mă îndoiesc nici o clipă că această deschidere displace populiştilor români şi… unguri.”

Fragment din cartea lui Claude Karnoouh, fost profesor la Universitatea Babes-Bolyai, “Duşmanii noştri cei iubiţi”, cap. “Transilvania: iarăşi și dintotdeauna”, pp. 44-45