Maria ROTH. Stereotipii verbale pe criterii etnice: exprimare anti-semită sau flatare?

Stereotipii verbale pe criterii etnice: exprimare anti-semită sau flatare?, de Maria ROTH
(Material propus pentru publicare la data de: 24-01-2010 de Andrea GHIȚĂ)

http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=11202
(Am oare dreptul să mă simt jignită?)

Trăim într-o lume ciudată, aici în România, în care am devenit nesigură până şi de dreptul meu de a avea resentimente. Oare am voie să mă simt jignită dacă mi se adresează comentarii anti-semite? Am voie să răspund? Oare expresiile pe care le consider anti-semite, sunt într-adevăr răuvoitoare? Dacă mi se spune că mă pricep la aspectele financiare ale managementului catedrei pe care o conduc, graţie trăsăturilor moştenite prin originea mea evreiască, să mă simt flatată, sau dimpotrivă? Am dreptul să o etichetez pe colega mea ca antisemită, în clipa în care asociază preocuparea mea pentru veniturile catedrei cu ceva ce ţine de originea mea evreiască (deoarece eu cred că ea s-a gândit la cămătărie sau la marea finanţă internaţională manipulată de evrei)? Dar dacă, de fapt, mi s-au adresat nişte laude, iar eu, susceptibilă din cale afară, le interpretez ca defăimătoare?!

Ştiu că nu sunt unică printre omenii maturi, realizaţi profesional, când declar că sentimentele mele sunt ambigue: numai aici, în oraşul meu de baştină, mă simt acasă şi, totuşi, sunt adesea însingurată şi neîncrezătoare în cei din jur. După îndelungi autoanalize, pe care un amic (ezit să folosesc cuvântul prieten, fiindcă un alt coleg mi-a explicat că românii pot fi prieteni şi intimi între ei, cu alţii fiind doar amici), le-a numit angoase semite, nu am avut încotro, am acceptat că neliniştile mele sunt efectele unei crizei permanente de identitate: nu sunt nici maghiară, deşi limba mea maternă este maghiara (citesc, scriu, în limba maghiară şi tatăl fiului meu este maghiar), nu sunt nici româncă, deşi am absolvit cu premii şi menţiuni un prestigiu liceu românesc şi secţia română de la universitate. De 19 ani predau la universitate atât în limba română, cât şi în maghiară. În toate documentele şi recenziile mă autodefinesc ca evreică, chiar dacă – spre ruşinea mea – nu ştiu citi sau vorbi ebraica şi nu mă interesează câtuşi de puţin religia mozaică (ca de altfel nici o altă religie). Îmi recunosc vina de a nu fi reuşit să-mi îmbogăţesc cultura ebraică şi adesea îmi pare tare rău că nu am emigrat acum 30, sau măcar acum 20 de ani. Îmi recunosc, de asemenea, vina de a nu fi făcut eforturi deosebite pentru a mă integra mai mult în societatea majoritară, dar nici în cea maghiară. Trebuie să adaug că prin prisma propriei mele experienţe şi a celor scrise sau spuse de alţii, începând de la părinţii mei evrei, prietenii evrei, scriitori şi oameni de ştiinţă evrei, degeaba aş făcut astfel de eforturi. Nu m-ar fi ajutat la nimic, cei din jurul meu ţin socoteala diferenţelor, etnia este un determinant extrem de apropiat de nucleul personalităţii noastre şi foarte puţini sunt cei care reuşesc să facă abstracţie cu totul de apartenenţa etnică (mă refer la România, în unele părţi ale lumii sunt ceva mai mulţi, în altele şi mai puţini). Da, e vina mea că mă încăpăţânez să îmi declar identitatea de evreu, chiar şi neîntrebată, doar de dragul de a clarifica relaţiile şi poziţiile. Cred ca am dreptul să fiu diferită ca origine şi să aştept să fiu tratată ca oricine altcineva, fără nici un fel de discriminare.

Cred ca am dreptul să fiu judecată în toate privinţele după calităţile mele umane şi nu prin prisma stereotipiilor de grup etnic. Prin stereotipii etnice înţeleg judecarea persoanelor conform unor atribuiri colective, nu prin prisma calităţilor personale. Îmi veţi spune că în lumea noastră e normal să privim popoarele, etniile, rasele, grupurile şi cele două sexe, prin prisma trăsăturilor colective. De ce să nu putem spune ca eşti punctual fiindcă eşti neamţ, eşti temperamental fiindcă eşti italian? Poate părea inofensiv, dar mie personal mi se pare inacceptabil şi cred că poate fi foarte jignitor, aşa cum a fost pentru mine discuţia despre abilităţile mele într-ale finanţelor, cu colega mea. Occidentul a inventat leacul: regulile de comunicare pe baza corectitudinii politice (political corectness). Suntem într-o ţară în care oamenilor nu le plac regulile, crezând că respectarea lor îi frustrează de libertate. Pe mine, ca minoritar, m-ar ajuta şi m-ar linişti să ştiu că există un cod de comportament care interzice recurgerea la stereotipii rasiale şi etnice, atât în mediile unde lucrez, cât şi în cele în care sunt deservită ca beneficiar: în scoli şi universităţi, în mass media, în organizaţii şi servicii. Aş vrea să ştiu că nu trebuie să mă apăr singură şi să inventez un răspuns spontan şi inteligent, cu umor, dar sarcastic, când de fapt mă simt jignită şi tot ce as vrea să fac este să îi răspund dur, vizând, eventual, ceva ce ar face apel la caracteristicile originii ei etnice, sau să îi întorc spatele fără o vorbă. Regulile de corectitudine politică care condamnă folosirea stereotipiilor etnice şi recomandă un limbaj care să evite orice expresii verbale tributare discriminării, ar face să mă simt mai stăpână pe mine, în mai mare măsură capabilă să controlez câmpul social în care eu sunt minoritară, şi ca atare vulnerabilă. In relatarea de mai sus am amintit un fragment al experienţelor mele în care aş fi vrut să fac apel la cerinţele corectitudinii politice. Nu am pomenit până aici nimic despre exprimările misogine atât de frecvente în mediul academic, în mass media şi pretutindeni în societatea noastră. Subiectul acesta este poate şi mai sensibil, nu îl voi detalia aici, acum. Am dorit să aduc în discuţie nevoia unui cod deontologic care să traseze cadrele relaţiilor noastre personale. Nu vă temeţi, nu ar limita libertatea de gândire şi de expresie, ar avea doar rolul de a stăvili, într-o oarecare măsură, folosirea expresiilor care aduc prejudicii sau lezează demnitatea şi libertatea altora. Un cod de comportament verbal care presupune folosirea unui limbaj corect, principial din punctul de vedere al evitării stereotipiilor etnice, rasiale, de gen, de orientare sexuală, de vârstă şi altele. Dacă ar exista modalităţi de a monitoriza exprimările care încalcă corectitudinea politică, foruri cărora ai putea să li te adresezi, care ar pune astfel de aspecte pe tapet, fără agresivitate, dar cu claritate şi transparenţă, cred că ar spori şansa îmbunătăţirii relaţiilor dintre noi. Pe cei mai slabi i-ar face să se simtă mai puternici şi mai capabili (aici se potriveşte termenul de „empowerment”). Cred că un cod al corectitudinii exprimării este indispensabil în orice instituţie publică sau privată, este indispensabil democraţiei.