de Radu Portocală
În mai multe rînduri, de-a lungul ultimilor 20 de ani, ideea regionalizării României a agitat spiritele de o parte şi de alta a Carpaţilor. La sfîrşitul lui 2001, un Memorandum a fost propus atenţiei opiniei publice, provocînd o oarecare agitaţie şi destule accese ciudate de entuziasm. Am scris atunci un text, publicat în suplimentul LA&I al “Cotidianului”, pe care îl conducea criticul literar Dan C. Mihăilescu. Inutil să spun că acest “amestec în treburile interne” nu mi-a atras prea multe prietenii.
Aflu azi că Senatul a adoptat tacit proiectul legii regionalizării şi că urmează ca el să fie examinat de Camera Deputatilor. Mi se pare, asadar, util sa reiau aici acest text vechi de 9 ani, în care cititorii vor găsi informaţii cel puţin surprinzătoare despre originile ideii de regionalizare. Şi nu numai…
DINAMICA DEZMEMBRĂRII
În dreapta linie a iniţiativelor autonomist-federaliste ale D-Ior Constantin Simirad şi Sabin Gherman, un grup de intelectuali - şapte români şi şase unguri - a elaborat un «Memorandum către Parlament pentru construcţia regională a României», supunînd atenţiei publice o serie de «idei referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite». Printr-o utilă coincidenţă, asupra căreia vom reveni mai jos, acest text a fost reprodus sau rezumat de către presa românească exact în ziua cînd apăreau şi rezultatele ultimului «eurobarometru», din care aflăm că românii sînt cei mai fervenţi partizani ai Uniunii Europene (80%).
O altă coincidenţă - interesantă, de data aceasta - o constituie prezenţa printre memorandişti (în număr de 13!) a D-Iui Gusztav Molnar. Consecvent, el era, încă din 16 iunie 1989, unul din iniţiatorii «Declaraţiei de la Budapesta» - text în care Transilvania era definită ca un «spaţiu de cornplementaritate», revendicîndu-se garantarea dreptului «la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni». Ceea ce, evident, se referea la minoritatea maghiară. Faptul de a-l găsi pe DI Molnar şi în grupul de semnatari din 1989 şi în cel de azi nu face decît să confirme filiaţia între cele două texte şi, totodată, să reveleze vechimea ideilor prezentate astăzi drept noi.
În sfîrşit, ultim detaliu privitor la genealogia memorandumului, autorii săi sînt fie membri, fie colaboratori ai redacţiei revistei Provincia, sprijinită financiar de «Fundaţia pentru o societate deschisă» a lui George Soros, el însuşi foarte interesat de subiecte ca dispariţia frontierelor, regionalizarea, structurile transnaţionale şi supranaţionale, toate studiate în universitatea şi publicaţiile pe care le finanţează.
Încă de la primul punct al memorandumului, autorii avertizează că «proiectul contrucţiei regionale a României nu are nimic în comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natură», ceea ce, fără îndoială, e lăudabil. Ei proclamă pe un ton de Cod Penal că «orice abordare în acest sens este simplistă şi urmăreşte să deturneze diversionist discuţiile». Cu alte cuvinte, textului nu i se poate aplica decît un singur tip de analiză - cea care coroborează gîndirea autorilor. «Cine nu e cu noi, e împotriva noastră», spunea Lenin ...
Asumîndu-mi riscul de a «deturna diversionist» ideile cuprinse în memorandum, voi încerca să analizez această îngrijorătoare iniţiativă de pe poziţii radical opuse celor pe care se situează semnatarii.
Prima nedumerire ce se naşte, inevitabil, în spiritul cititorului acestui text priveşte utilitatea lui. Care este motivul pentru care trebuie neapărat să regionalizăm sau să federalizăm România? E drept, ni se vorbeşte despre «dezvoltarea armonioasă» a ţării, ni se dau exemple nu tocmai fericite (Scoţia, Flandra şi Valonia) sau nesemnificative (Bavaria) de regiuni mai mult sau mai puţin autonome, ni se spune că prin «modelul regional» ne vom re dobîndi identitatea europeană (?), se confundă descentralizarea cu regionalizarea - dar nu ni se arată ce va cîştiga România, ca entitate statală, şi poporul român de pe urma acestei enorme răsturnări. Desigur, ne-am putea mîndri cu faptul de a fi fost primii intraţi în «modernitatea europeană» - concept birocratic lipsit de substanţă intelectuală -, dar preţul plătit pentru satisfacerea acestui orgoliu ar fi excesiv de mare.
Se evită, apoi, explicarea demersului care i-a condus pe autori la certitudinea că aceasta este soluţia ideală pentru viitorul României. Pe ce argumente este fondată încrederea lor în infailibilitatea soluţiei pe care o propun? Ce documentare a stat la baza memorandumului? E vorba, totuşi, despre o deczie istorică. Poate fi ea luată cu adevărat în serios, în lipsa unor referinţe şi argumente temeinice, numai pentru că a făcut obiectul unor discuţii în cadrul unui grup restrîns?
La punctul 5 se explică în mod foarte vag că noua impărţire teritorială «poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice». Introducînd expresia regiuni de dezvoltare, autorii se gîndesc, evident, la Transilvania, cît de cît prosperă, izolată (ferită) de un rest mizerabil. Discriminatorie, ideea e, în plus, şchioapă: ea nu are nici un conţinut juridic - ceea ce ar fi fost util în cadrul discuţiei despre decupajul unei ţări - şi se bazează exclusiv pe rezultatele economice. Memorandiştii par să uite faptul că, în acest domeniu, performanţele sînt adesea conjuncturale: prosperitatea de azi se poate transforma mîine în stagnare sau chiar în recesiune. E greu, deci, de imaginat că s-ar putea începe dezmembrarea României pe baza acestui «concept fluctuant».
În cîteva cuvinte, punctul 8 al memorandumului rezumă - sub formă de argument incitativ - întreaga confuzie, întreaga malignitate ce stă la baza ideologiei europene. Este vorba despre «asumarea pe baze civice a identităţilor regionale». Mai multe generaţii de politicieni şi tehnocraţi au conceput evoluţia Uniunii Europene animaţi de o tenace aversiune faţă de tot ce e naţional. De la bun început, scopul urmărit a fost dispariţia statelor-naţiuni prin integrarea şi apoi diluarea lor într-o vastă şi cît se poate de abstractă federaţie. (Dar oare nu ne învăţa Marx că istoria va sfîrşi prin a aboli statele? Şi nu preconiza Lenin integrările regionale şi guvernele supra-statale ca tehnică de dominare continentală şi apoi mondială? Cît despre Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, nu a fost ea o invenţie a regimului comunist?) Încorporarea treptată a statelor în magma federală nu poate fi, însă, completă, ireversibilă, atîta timp cît mai persistă vreun vestigiu al sentimentului naţional. Voinţa - poate că tactica ar fi un cuvînt mai potrivit - de anihilare a acestui sentiment explică acerba luptă dezlănţuită în ultimii zece ani împotriva «naţionalismului» - o «crimă» de care, pentru a adînci confuzia, sînt acuzaţi, de-a valma cu xenofobii vindicativi, toţi cei care au imprudenţa de a-şi revendica ataşamentul faţă de o ţară şi un popor. Pentru aceleaşi motive, patriotismul a fost transformat într-o noţiune depăşită, ridicolă, dacă nu chiar puţin periculoasă, recomandîndu-se insistent de la o vreme stimularea «patriotismului european». O rezoluţie a Parlamentului european din primăvara anului 2000 arată «că Europa trebuie să se elibereze de ideea unei culturi fundamental albe (sic) şi cere redefinirea "naţiunii" în beneficiul Comunităţii». Însuşi faptul că deputaţii europeni pun cuvîntul naţiune între ghilimele este suficient de elocvent!
În schimbul vechilor repere - şi pentru că individul nu-şi poate pierde atît de uşor obişnuinţa (şi, probabil, chiar nevoia) de a se defini prin apartenenţa la un spaţiu şi la un grup - se propune (iar, peste cîţiva ani, se va impune) crearea identităţilor regionale, adesea perfect artificiale, de altfel. Memorandumul de care ne ocupăm recomandă alegerea acestei căi. Potrivit autorilor, noua identitate va trebui «asumată» - şi încă «pe baze civice». O formulare din care rezultă cum nu se poate mai limpede caracterul contrafăcut, forţat chiar, al reidentificării. Cel care s-a născut român (sau turc, sau polonez ... ) nu are nimic de asumat şi se poate lipsi de «baze civice» în afirmarea aparteneţei sale. Lucrurile sînt mai puţin simple, mai puţin naturale, în cazul identităţilor regionale impuse. Care va fi, de pildă, apartenenţa unui buzoian strămutat pentru zece ani la Baia Mare?
Acelaşi punct 8 asigură că identităţile regionale «contribuie, în regiunile multietnice cum sînt Banatul, Transilvania sau Dobrogea, la formarea unei identităţi transetnice». Acest straniu concept - care va entuziasma desigur pe birocraţii de la Bruxelles - se tălmăceşte, bănuiesc, astfel: românii din Transilvania nu vor mai fi români, ci transilvăneni; în acelaşi timp, ungurii din Transilvania (care vor avea legitimaţie de unguri şi vor continua să fie reprezentaţi în Parlament de un partid etnic) nu vor mai fi unguri, ci tot transilvăneni. În afară de eventualitatea adoptării limbii esperanto, unii dintre aceşti transilvăneni, care nu ştiu româneşte, se vor afla în imposibilitatea de a se înţelege cu alţi transilvăneni, care nu ştiu ungureşte. Însă, prezic autorii, această situaţie va ajuta să fie «depăşite atît nostalgiile, temerile sau escaladările extremist-naţionale, cît şi naţionalismele voalate». Fără îndoială! ... Ajunge să dezmembrăm o ţară şi să inventăm noi identităţi pentru a trăi în armonie. Căci «proiectul construcţiei regionale a României» - altă formulare ciudată! - nu va putea fi pus în aplicare decît după ce ţara va fi fost deconstruită.
Memorandiştii propun, aşadar, împărţirea României într-un număr încă nedefinit de entităţi, ceea ce implică, în primul rînd, modificarea în profunzime a Constituţiei şi eliminarea articolului 1, în care se afirmă caracterul naţional şi unitar al statului. Potrivit D-Iui Miklos Bakk, acest prim articol al legii fundamentale ar trebui, mai degrabă, să proclame că «România este stat federal bazat pe unitatea civică a cetăţenilor». Cînd DI Bakk va putea să transpună în termeni juridici tradiţionali noţiunea de unitate civică a cetăţenilor şi cînd va explica - fără a recurge la himerele eurocraţilor de la Bruxelles - în ce mod poate ea să servească drept temelie unui stat, atunci discuţia va deveni, cu siguranţă, mai limpede. La rîndul său, DI Molnar afirmă că regiunea este concepută în sens civic, fără însă a face abstracţie de existenţa mai multor entităţi naţionale. Opinia publică, explică el, trebuie obişnuită cu conceptul de «regionalism civic». Dincolo de dificultatea de a înţelege subtilitatea acestui concept, faptul că opinia publică «trebuie obişnuită» cu el, sugerează o situaţie nefirească, impusă cu forţa. Pe de altă parte, în scrisoarea pe care au adresat-o primului ministru Adrian Năstase, memorandiştii afirmă că «unitatea ţării este şi ea re gîndită în acord cu noile valori ale democraţiei consensuale şi participative şi se consolidează mult mai mult prin construcţia unor solidarităţi locale». Dar de ce trebuie cu tot dinadinsul regindită unitatea ţării? Şi, la urma urmei, unitatea nu e de mai multe feluri - ea există sau nu. Atunci, cum poate fi ea re gîndită? Nu trebuie oare, în loc de «regîndită», să citim «re formulată» - adică revizuită sau chiar contestată? Şi apoi, cum poate fi consolidată unitatea ţării prin «construcţia unor solidarităţi locale»? Lăsînd la o parte faptul că solidarităţile construite nu pot fi decît artificiale şi deci efemere, e ciudat să se pretindă că înmulţirea identităţilor poate fi un factor de unitate. În sfîrşit, memorandiştii îşi exprimă convingerea că «România poate ieşi din zodia nefastă a tensiunilor interetnice prin acest demers transetnic care adaugă solidarităţii etnice una regională». Altfel spus, un român şi un ungur care, trăind în România, se antipatizează, vor deveni cei mai buni prieteni îndată ce vor trăi în regiunea federată Transilvania. Greu, foarte greu de crezut. Cu atît mai mult cu cît în România nu există doar români şi unguri. Chiar dacă textul pare a fi conceput anume pentru cazul Transilvaniei, ar fi interesant de ştiut cum se gîndesc autorii să includă ţiganii în noua «identitate transetnică» regională - mai cu seamă în lumina recentului sondaj care scoate la iveală opiniile la fel de negative ale românilor şi ungurilor despre această numeroasă minoritate, instabilă geografic şi reticentă la asimilare.
*
Atît în textul memorandumului cît şi în explicaţiile date ulterior de autori, principalul argument adus în sprijinul acestei iniţiative este crearea în România a unui «consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite». Vrem, adică, neapărat - şi cu orice preţ! - să facem plăcere ideologilor de la Bruxelles, adepţi înflăcăraţi ai regionalizării. E bine, în acest caz, să ştim de unde a pornit această idee, care i-a fost evoluţia în timp şi cine sînt promotorii ei de azi.
Încă din secolul XIX, un text politic german evocă «principiul nationalităţii, al autonomiei şi al descentralizării» în virtutea căruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statală înainte de a proceda la alte combinaţiix'. Julius Frobel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, în a douajumătate a secolului XIX, încă şi mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.» Sistem în fruntea căruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minorităţi germane în entităţi autonome, avanposturi în Europa centrală şi orientală ale Reich-ului a devenit astfel o constantă a gîndirii politice berlineze. În 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni într-un singur stat german. Faptul că o astfel de manevră ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populaţii alo gene nu pare să constituie un impediment în viziunea lui Stresemann, care sugerează ca aceste regiuni să obţină un statut de autonomie în cadrul Reich-ului.
Pe de altă parte, începînd cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea naţională, care se aflase la baza formării majorităţii statelor europene, este din ce în ce mai contestată. În primul rînd, de bolşevicii ruşi şi, la incitarea lor, de comuniştii din celelalte ţări. Apoi, în ordine cronologică, de către fasciştii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Învăţămîntului în timpul lui Mussolini, considera că naţionalismul constituie «o frînă în calea progresului general al civilizaţiei». Exact ce se spune şi azi! Colegul lui, ministrul de Finanţe Alberto de Stefani, era convins că «naţionalităţile nu formează o bază solidă pentru noua ordinea'. Naziştii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestările naţionaliste, iar Hitler emitea păreri cît se poate de virulente în legătură cu acest subiect'. Evident, şi în cazul comuniştilor şi în cel al fasciştilor sau al naziştilor - animaţi cu toţii de o gîndire imperială violentă -, intoleranţa se manifesta numai faţă de naţionalismul altora. Dar, venind din direcţii atît de diferite şi emisă de surse atît de puternice, ideea deznaţionalizării statelor şi, apoi, a dispariţiei lor, nu putea să nu se întindă dea lungul şi de-a latul continentului. Nu mai rămînea decît să fie lansat principiul contopirii întro cît mai întinsă entitate depersonalizată.
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federaţii euro-asiatice, încă de la mijlocul anilor 30, a fost Troţki. Sub numele de Statele unite europene sovietice (sic), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominaţiei economice americane. Cîţiva ani mai tîrziu, Hitler s-a arătat şi el un partizan fervent al integrării europene. «Popoarele europene reprezintă o familie în această lume. [ ... ] Nu e foarte inteligent să ne închipuim că într-o casă atît de strîmtă cum e Europa, o comunitate de popoare poate menţine pentru multă vreme sisteme legale diferite şi concepţii diferite asupra legii.» 4 Hitler se exprima astfel în 1941. Dar am putea regăsi aceleaşi cuvinte în orice discurs pronunat săptămîna trecută la Bruxelles. Trebuie notată, de asemenea, referinţa la casa europeană, repusă în circulaţie, 50 de ani mai tîrziu, de Gorbaciov. Tot în 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni europene (sic!) care să nu fie influenţată de fluctuaţiile politicii interne a statelor membre. În 1942, naziştii organizau o conferinţă intitulată «Comunitatea economică europeană» (sic!), în cadrul căreia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului - încă o expresie care a redevenit modernă - a fost pe larg dezbătută. În martie 1943, guvernul nazist încheia redactarea unui plan pentru înfiinţarea unei Confederaţii europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic!). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu această ocazie că «peste cincizeci de ani [ ... ] în gîndirea popoarelor ţările nu vor mai fi un repera'. Iar Hitler declara că «germanii [ ... ] trebuie să constituie nucleul împrejurul căruia se va federa Europas". Începînd cu anii 90, guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea europeană să se structureze împrejurul unui nucleu dur format din Germania şi Franţa. Adăugarea adjectivului «dur» şi cooptarea Franţei în rolul de partener-alibi e singura schimbare faţă de proiectul iniţial.
«Această stăruinţă [a Germaniei, n. a.] de a crea o Europă unită s-a concretizat în redactarea unei hărţi a Europei federale a regiunilor [ ... ]. Examinînd-o cu atenţie, constatăm că statul european formează un bloc unit, compus doar din regiuni. Acestea din urmă beneficiază de o autonomie regională şi culturală totală. Marile subiecte (diplomaţia, politica de apărare, principalele probleme economice ... ) sînt tratate la vîrful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost şefii Waffen SS.»7
O paternitate uimitoare şi nu tocmai onorabilă pentru ideea - atît de «modernă» în timpul din urmă ... - a Europei regiunilor. În acelaşi timp, o paternitate pe care oficialităţile zilelor noastre, dînd dovadă de o discreţie lesne de înţeles, preferă s-o treacă sub tăcere. Desigur, în 1945, prin învingerea Germaniei, proiectul a intrat într-o fază de latenţă. Urma să fie readus destul de repede în actualitate de către o seamă de intelectuali occidentali de stînga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost re-utilizată în 1962 de către eseistul elveţian Denis de Rougemont. În cadrul unui colocviu desfăşurat la Aix-en-Provence (Franţa), el a afirmat că deschiderea Pieţii comune - predecesoarea actualei Uniuni Europene - trebuia să conducă la «o devalorizare a cadrului naţional» şi la «o eliberare a diversităţilor regionale». Un an mai tîrziu, Guy Heraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg şi militant federalist european, publica o carte intitulată Europa etniilor. În sfîrşit, între 1965 şi 1967, un grup de lucru condus de către Denis de Rougemont a dat o formă definitivă temei «Europa regiunilor». Potrivit concepţiei regionaliste şi federaliste născută atunci, statul-naţiune este o entitate artificială care oprimă diversităţile interne. O dublă evoluţie ar duce la depăşirea statului de jos în sus (prin regiuni) şi de sus înjos (prin construcţia Europeană)."
Aşadar, atît fenomenul regionalizării cît şi Uniunea Europeană tind în mod făţiş să diminueze statul, să-I pună între paranteze, reducîndu-l la stadiul de abstracţie inutilă, etapa ultimă fiind dispariţia lui. Tehnică de expansiune şi dominare imperială concepută de o Germanie ce căuta să-şi plaseze jaloanele în cadrul extinderii către Est, re gionaliz are a a fost preluată de Uniunea Europeană, animată şi ea de confuze şi nemărturisite idei imperiale. În acest nou cadru şi continuînd temeinca tradiţie evocată mai sus, Germania şi-a arogat conducerea operaţiunilor de regionalizare şi federalizare.
Plecînd de la lucrările unei organizaţii care se declară europeană deşi este pur germană, Uniunea federalistă a comunităţilor etnice europene (Foderalistische Union Europăischen Volksgruppen), Uniunea Europeană a adoptat în anii 80 şi 90 patru texte fundamentale: Carta europeană a limbilor regionale şi minoritare, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor, Protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi Convenţia specială pentru drepturile la autonomie. Toate sînt de inspiraţie germană, iar ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat în punerea lor în practică. Pe baza acestor texte, Germania obţine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor naţionale. Este vorba despre Convenţia-cadru privind cooperarea transfrontalieră (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale şi Carta autonomiei regionale.
Convenţia-cadru privind cooperarea transfrontalieră a fost elaborată de Asociaţia regiunilor frontaliere europene, o instituţie creată şi condusă de germani, avînd drept scop constituirea «euroregiunilor» - entităţi teritoriale aflate de o parte şi de alta a frontierelor de stat. Două astfel de artificii de inspiraţie euro-germanică au fost inaugurate în timpul regimului Constantinescu: «euroregiunea Prutul superior», compusă din judeţele Suceava şi Botoşani (în România), regiunile Bălţi şi Edinet (în Republica Moldova) şi regiunea Cernăuţi (în Ucraina); cea de-a doua este «euroregiunea Dunarea de jos», compusă din judeţele Galaţi, Tulcea, Brăila (în România), regiunea Odesa (în Ucraina) şi regiunea Cahul (în Republica Moldova). Textele fondatoare ale Asociaţiei stipulează, de altfel, că «obiectivul acţiunii conduse în cadrul regiunilor transfrontaliere şi scopul urmărit prin cooperarea transfrontalieră este [ ... ] depăşirea frontierei sau, cel puţin, reducerea importanţei ei la o simplă frontieră administrativăo". Rolul politic, istoric al frontierei se sfîrşeşte odată cu această iniţiativă. Gorbaciov nu spera altceva, în decembrie 1989, cînd propunea «permeabilizarea» şi apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» - lansat de Brejnev în 1981 şi preluat de Gorbaciov în 1985 - a fost adoptat de întreaga clasă politică vest-europeană, astfel încît identitatea ideilor în privinţa suprimării frontierelor nu are de ce să ne mire.
După Carta autonomiei locale, redactată tot de un funcţionar german, Carta autonomiei regionale, de aceeaşi provenienţă, tinde să desăvîrşească dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete şi în toate domeniile entităţilor regionale. 10
Ajunsă în acest stadiu, regiunea nu are decît două posibilităţi de evoluţie: fie o nouă dizolvare - de data aceasta nu în masa naţională, ci în cea, absolut impersonală, a Uniunii Europene -, fie revendicarea independenţei, repetînd, în acest caz, experienţa «reuşită» din Kosovo.
Generalul Pierre M. Gallois, «părintele» sistemului francez de apărare nucleară, a semnalat" existenţa «Centrului european pentru problemele minorităţilor», al cărui sediu se află în localitatea germană Flensburg, şi care e finanţat de guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei instituţii este stimularea revendicărilor autonomiste ale minorităţilor est- şi vest-europene. În momentul în care aceste revendicări ajung să producă situaţii conflictuale, soluţia propusă e federalizarea. Desigur, acolo unde frontierele au dispărut şi, odată cu ele, autoritatea statală centrală, revendicările nu mai au, teoretic, nici o raţiune de a fi. Ceea ce se uită, însă, în calculul simplist care stă la baza viitoarei integrări europene, este că micile entităţi nu oferă nici o garanţie de stabilitate. Dimpotrivă: înmulţirea lor conduce în mod inevitabil la înmulţirea motivelor de neînţelegere. În plus, nimic nu garantează că, după ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (şi minorităţile) vor accepta mai uşor cealaltă autoritate, îndepărtată, imaterială şi mult mai centralizată, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmată imediat de integrarea europeană, nu va însemna pentru aceste regiuni (şi minorităţi) decît o subordonare de altă natură. Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicărilor. Trecerea din structurile statului în cele ale supra-statului european nu reprezintă «un salt calitativ», ci doar înlocuirea unei autorităţi centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei în Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Sîntem [Germania, n.a.] predestinaţi să tragem principalele foloase de pe urma întoarcerii acestor ţări [fostul bloc socialist, n.a.] în Europa. În exterior, trebuie să reuşim acolo unde am eşuat de două ori.»" Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obţine prin două războie mondiale va fi dobîndit prin intermediul integrării europene. Mărturisirea fostului demnitar este perfect coerentă cu numeroasele declaraţii ale oamenilor politici germani, de la Kohl la Schroder, potrivit cărora naţiunea este «un obstacol» în calea construcţiei europene, iar suveranitatea «un concept depăşit». În toate aceste domenii, nici o ruptură faţă de gîndirea italiană şi germană din anii 30 şi 40 (v. supra). Transferul treptat al suveranităţii naţionale către centrul federator care este Uniunea Europeană - transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht - nu este altceva decît o formă de aservire faţă de o guvernare imperială. Cucerirea juridico-birocratică a înlocuit, pur şi simplu, cucerirea militară. Iar politica de regionalizare nu este decît o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-şi spune numele are un motor: Germania. Dar, în scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost făcute pînă acum şi va surprinde pe mulţi dintre actualii entuziaşti ai integrării.
*
Mişcările regionaliste şi federaliste din România, al căror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se înscriu în «logica europeană» descrisă mai sus. Aşadar, chiar dacă ele vor fi combătute în interiorul ţării, instituţiile europene le vor privi cu simpatie şi chiar le vor sprijini. Odată lansată, dinamica dezmembrării nu va putea fi uşor oprită. Cu atît mai mult cu cît o parte considerabilă a clasei politice internaţionale, preluînd fără să-şi dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, consideră că România este un stat asupritor. Să nu uităm că «depăşirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce în ce mai răspîndit în Europa, sprijinit cu fermitate de către Germania. Şi să nu uităm că recunoaşterea precipitată a independenţei Croaţiei şi Sloveniei de către Germania - care a reuşit să impună această opţiune întregii Uniuni Europene - a dus la descompunera Iugoslaviei şi la declanşarea unui război care, poate, nu s-a sfîrşit încă.
Ideea regionalizării şi federalizării României nu este nouă. În octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome în centrul ţării. Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneză Eva Maria Barki, preşedinta Alianţei Transilvane, era declarată persona non grata de către autorităţile de la Bucureşti tocmai pentru că activa în sensul înlocuirii actualei forme a statului printr-o federaţie. În septembrie 1998, «Forumul din Ţinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii în conformitate cu Carta autonomiei regionale (v. supra). Tot în septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara în cadrul unei conferinţe la Miercurea-Ciuc: «Cum văd eu viitorul vostru pe Pămîntul Secuiesc şi în Transilvania. Sînt multe răni deschise pe trupul nostru, răni care, nici după 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. [ ... ] Nu există altă alternativă decît autodeterminare a maghiarimii, autonomia şi federalizarea României. [ ... ] Mă bucură nespus de mult că sînt şi români care susţin ideea federalizării şi autonomiei Transilvaniei. [ ... ] Viitorul nostru e într-o Românie federalizată. Fiindcă Ardealul şi Vechiul Regat nu au o istorie comună.» În iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masă rotundă - «Rolul Transilvaniei într-o Europă a regiunilor» - la care participau şi cîţiva dintre actualii memorandişti. Cu această ocazie, DI Gusztav Molnar împărtăşea publicului viziunea sa despre viitoarea Europă Centrală, alcătuită din «fragmente de ţări» şi în care ar putea fi inclusă şi Transilvania. Idee din care reiese că Transilvania va face parte din «noua» Europă Centrală, iar restul ţării din altceva, o zonă geografică (şi, desigur, culturală) deocamdată ne definită. La rîndul său, copreşedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache - numită de Emil Constantinescu în funcţia de ambasadoare, adică reprezentantă a statului - afirma că «trebuie să reflectăm la o rearanjare a statului», adăugînd că România trebuie re formată (?) în conformitate cu standardele europene 13.
Orice sinteză a discuţiilor privind federalizarea ţării duce în mod inevitabil la o evidenţă: ele pornesc sistematic şi cu obstinaţie de la statutul Transilvaniei. Chiar şi DI Simirad, ale cărui idei de autonomie moldovenească şi-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionaliştilor ardeleni. Aceştia din urmă şi-au găsit în ideologia europeană un argument şi un sprijin pentru a milita în favoarea revenirii la o Românie feudală (DI Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea păstrării anumitor autonomii istorice: Ţara Oaşului, Bănia Craiovei, Ţara Vrancei, etc."). Această Românie, dotată cu o sumedenie de guverne regionale şi parlamente provinciale - ceea ce, în viziunea memorandiştilor, va elimina birocraţia - va fi reconstruită politic «în consens cu principiile de bază ale constituţiei europene, în curs de elaborare». Asupra acestui punct, se cuvine să atragem atenţia autorilor că dacă tot şi-au asumat sarcina titanică de a demonta o ţară şi a o remonta apoi «altfel», ar fi util să se informeze în legătură cu evoluţia modelului lor: constituţia europeană nu este nici pe departe «în curs de elaborare». Pur şi simplu Gerhard Schroder şi Jacques Chirac fac eforturi supraomeneşti pentru a convinge opinia europeană că un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea
ei ar însemna un pas în plus pe calea pierderii suveranităţilor naţionale, entuziasmul faţă de acest demers e limitat. După cum limitată e şi încrederea locuitorilor din ţările membre ale Uniunii Europene faţă de entitatea supra-statală în care trăiesc (49%). Acest procentaj minoritar nu exprimă nimic altceva decît faptul că Uniunea Europeană şi-a pierdut legitimitatea şi că, dacă existenţa ei ar fi condiţionată de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur şi simplu, dispărînd. Teama, însă, de a se afla în faţa unui rezultat negativ - aşa cum s-a întîmplat de mai multe ori în ţările scandinave sau, recent, în Irlanda - determină autorităţile comunitare să refuze cu îndărătnicie organizarea unui astfel de referendum, cu preţul unei grave limitări a democraţiei. Acesta este straniul model pe care va fi aşezată viitoarea Românie federală! Cât despre entuziasmul românilor pentru structurile comunitare, el este, în sine, o ilustrare a necunoaşterii acestor structuri.
Dincolo însă de preluarea fără discernămînt a ideilor inoportune, frecvenţa dezbaterilor despre federalizarea României şi amploarea pe care acestea o iau este, fără îndoială, simptomul unui rău ce s-a instalat în corpul societăţii. Faptul că minoritatea maghiară din Transilvania revendică un statut de autonomie - dar ce se va întîmpla, în acest caz cu ungurii din Bucureşti? - nu are de ce să mire. Ceea ce tulbură e uşurinţa cu care grupuri din ce în ce mai importante de români îşi însuşesc această revendicare şi militează în numele ei. Imaginea pe care, înaintea actualilor memorandişti, au dat-o mişcările D-Ior Simirad şi Gherman este aceea a unei Românii care poate nu ţine cu tot dinadinsul să se dezmembreze, dar nici nu ştie dacă mai vrea să-şi păstreze integritatea. Demersul de azi al intelectualilor de la revista Provincia poate fi învinuit de agravarea confuziilor. El are, însă, meritul paradoxal de a scoate în evidenţă adîncile răni care mutilează societatea, marile rupturi care o ameninţă. Este rolul guvernanţilor, oricare vor fi ei, să asigure coeziunea naţională şi integritatea teritorială a ţării. Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politică inteligentă, eficace, ale cărei rezultate să dea poporului certitudinea că România merită să supravieţuiască şi să rămînă întreagă.
Radu PORTOCALĂ
I Citat in Jean Nurdin, L'idee d'Europe dans lapensee allemande a l'epoque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 AdolfHitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952. 4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30. 6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur I'Europe», in Geostrategiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Francois Saint-Ouen, L 'Europe des regions, Centre europeen de la culture / Actes Sud, 1995. 9 Charte europeenne des regions frontalieres et transfrontalieres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
II Balkans- Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998. 13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu