Dan Culcer. Cuvinte pentru urmași. Rezistență și reconstrucție

Dan Culcer. Cuvinte pentru urmași. Rezistență și reconstrucție

Cuvinte pentru urmași. Rezistenta si Reconstructie

Vremurile ce vin nu vor fi favorabile speciei umane. Omul e un animal ingrat și agresiv fațã de toate și toți. Oamenii români sunt asemenea celorlalți oameni de-acum, agresivi fațã de Codru, Pãmînt și Apã, componente ale lumii pe care altãdatã le prețuiau și știau sã le pãstreze pentru urmași.
Ceea ce scriu aici nu e un fragment din cea mai recentã broșurã ecologicã, ci concluzia unei vieți din care am extras, cum am putut, esența. Iar sensibilitatea mea la lumea naturalã din care facem parte, îmi vine de departe, de la Tatãl și Unchiul meu, cei care m-au încurajat, la jumãtatea secolului trecut, sã urc și au urcat dimpreunã cu mine, adolescent urban, ignorant și egoist, pe cîteva culmi ale munților României, de unde am putut privi nu în jos ci în jur.

Vremurile ce vin nu vor fi favorabile speciei umane

Omul e un animal ingrat și agresiv fațã de toate și toți. Oamenii români sunt asemenea celorlalți oameni de-acum, agresivi fațã de Codru, Pãmînt și Apã, componente ale lumii pe care altãdatã le prețuiau și știau sã le pãstreze pentru urmași.
Ceea ce scriu aici nu e un fragment din cea mai recentã broșurã ecologicã, ci concluzia unei vieți din care am extras, cum am putut, esența. Iar sensibilitatea mea la lumea naturalã din care facem parte, îmi vine de departe, de la Tatãl și Unchiul meu, cei care m-au încurajat, la jumãtatea secolului trecut, sã urc și au urcat dimpreunã cu mine, adolescent urban, ignorant și egoist, pe cîteva culmi ale munților României, de unde am putut privi nu în jos ci în jur. Iar pe drum am putut bea apã de izvor, am gustat fructe pãdurețe și aromate, am bãut lapte din șiștar, nefiert, am mîncat mãmãligã cu smîntînã groasã și brînzã de burduf, cum poate cã nu mai existã, am ascultat pãsãri nevãzute și mãiestre, despre care citisem basme și care, pentru mine, au cãpãtat astfel Nume.
Omul român, om în esențã, dar om român prin identitatea istoricã și diferențã specificã, dacã vrea sã supraviețuiascã, va trebui sã înceteze aceastã gîlceava a prostului cu Lumea, sã se împace cu Codrul, sã ajute pãdurea sã redevinã ce-a fost, în loc sã taie, distrugã, vîndã în batjocurã și prostie ceea ce a mai rãmas din Codru, prin vãile și colinele României.
Astfel ne vom și, mai ales, vã veți pregãti pentru Rezistențã și Reconstrucție, rezistențã și reconstrucție fizicã și moralã, desigur.
Pentru a realiza Reconstrucția, treburile politice nu mai nu mai pot fi lãsate pe seama și la îndemîna așa zișilor politicieni profesioniști, în majoritatea cazurilor nulitãți patentate, agramate și cefe groase, multe descendentele directe sau prin adopție ale celor din „iepoca de aur”, persoane care au dovedit deja, de o jumãtate de secol și mai bine, „comuniști” sau „necomuniști”, cã apãrã exclusiv interese de clan, de grup sau individuale, cã nu sunt în slujba marii familii a cetãțenilor țãrii ci doar în slujba micii lor familii, în slujba celor care plãtesc mai mult. Majoritatea oamenilor politici pe care îi cunoașteți își construiesc carierele prin demagogie și oportunism, furt și corupție. Excepțiile sunt prea puține pentru o atît de mare nevoie de oameni buni și cinstiți cîtã nevoie are aceastã țarã unde ne-am nãscut.
Nici așa-zisa societate civilã, prin asociațiile care pretind sã vã reprezinte, nu s-a aflat la înãlțimea rolului pe care și-l asumase, a speranțelor cu care au fost investitã. Așa cã nu ne rãmîne decît sã ne luãm inima-n dinți și sã ne punem mintea la contribuție, sã ne asumãm, adicã, gospodãria țãrii. Pentru asta, vãdit fiind falimentul metodelor folosite de o jumãtate de secol și mai bine, e nevoie sã inventãm metoda necesarã. Cum? Nu am o rețeta, și chiar de-aș avea una nu cred cã trebuie sã o propun, dimpotrivã : doar sã va îndemn sã cãutați împreunã soluțiile, cele potrivite firii și locului. Nu aplicînd modele strãine de spiritul locului, nu traducînd constituțiile altor țãri, cum s-a fãcut de la 1945 încoace, prin adoptarea unui model sovietic, apoi al unui model francez, amîndouã inadecvate fiindcã izvodite de alte minți și în alte vremuri.
Nu pot decît sã repet ceea ce a fost și va mai trebui sã fie grija noastrã comunã : îndemnul spre reînvãțarea speranței, reactivarea imaginarului social, visul cu ochii deschiși, munca. Principalul efort individual și colectiv trebuie orientat spre gãsirea metodelor eficiente de rezistențã la uniformizarea care ne amenințã. Comunismul a fost o ideologie a uniformitãții, liberalismul globalizãrii conduce spre același numitor comun alte generații în suferințã, care nu mai au nici mãcar forța de a se opune, fiindcã rîvniserã la aceastã uniformitate, prezentatã de noii ideologi ai universalismului, ca fiind o diversitate, rîvniserã la un ideal de libertate individualã, opus colectivismului comunist. ªi cînd momentul a venit, s-au scuturat de rãpciuga acestuia dar, din egoism, neatenție și grabã, s-au descotorosit ca și cum ar fi fost inutile, de toate valorile comunitare, cele ce dau coeziune unei societãți, fãrã de care nu mai suntem nici mãcar o hoardã, ci doar prunci rãtãciți la marginea grupului animalelor adulte și puternice, cei ce vor fi atacați mereu de fiarele pînditoare. Fiindcã, dincolo de orice idealizãri, grupurile umane pãstreazã cu obstinație comportamente de haitã și de fiare. Scopul acțiunii nostre ar fi pãstrarea identitãții. Care identitate? Suntem oare îndreptãțiți sã vorbim despre identitate în cazul unui popor, în spețã în cazul unui popor ca acela românilor, despre care, nu-i așa, se știe cã e format din straturi de daci, de geți, de cetãțeni și militari romani, din slavi și alte popoare migratoare mai mult sau mai puțin urgent sedentarizate. Se vor gãsi desigur spirite critice pentru a se întreba îngrijorate dacã nu vã aflați în fața unui discurs de extremã dreaptã. Vã spun : da - este un discurs de extremã și dreaptã saturație.
Cîteva proiecte se mai formuleazã totuși, cîteva cãrãri mai sunt deschise. Nu ne aflãm încã într-o fundãturã.

Reciclarea miturilor și crizele identitare
Punctul de plecare a reflecțiilor mele despre identitate, în contextul unei existențe de exilat cu vechime de aprope doua decenii, este observarea problemelor psihologice, comportamentale pe care le provoaca pierderile de „substanțã identitarã" la indivizi și eforturile pe care indivizii, atunci cînd sunt conștienți de pricinile stãrilor negative trãite, le fac ca sã-și recupereze rãdãcinile și substanța identitarã.
Ipoteza va fi dezvoltatã analogic. Pornesc, adicã, de la ideea banalã cã suferințele indivizilor, crizele lor se reflectã în comportamentul comunitãții din care fac parte. Folosesc deliberat cuvîntul “comunitate“ în loc de națiune pentru a evita o discuție, oțioasa acum, privind definiția națiunii.
Ce se întimplã însã atunci cînd fenomenele de crizã identitarã nu ajung la nivelul conștiinței ? Cum reacționeazã indivizii sau grupurile ? Ca în orice situatie analoagã, se cautã derivative sau se fac transferuri în alte domenii ale comportamentului de crizã. De aici credem noi, impreuna cu psiho-sociologii care se ocupa de aceastã categorie de fenomene, actele de violențã, refuzul autoritãții, dezintegrarea moralã, dificultatea de integrare socialã, cu grave consecințe asupra întregii societãți cãreia îi aparțin, cu atît mai grave cu cît societatea însãși este atinsã, lucratã, agresatã de fenomene de criza morala globalã, de consecințele dramatice ale eforturile de adaptare, supusã la crize economice ciclice sau cronice.
Observațiile pornesc din analiza propriului meu comportament, din observarea membrilor familiei, și în cercuri mai largi din atenția acordatã populațiilor imigrate în Franța și descendenților acestora, în mijlocul cãrora trãiesc și/sau lucrez din 1987.
Comportamentul primei generații poate fi impregnat fie de dorința intensã de integrare, de identificarea excedentarã, ca un fel de lepãdare a pielii, sau chiar de o lepãdare de sine. Paralel apar note de xenofobie fațã de alte elemente alogene, heterogene care se exprimã uneori chiar și prin opțiuni politice extremiste, pe care unii politicienii "localnici" le folosesc, le manipuleazã.
Numãrul “strãinilor“ europeni sau non-europeni naturalizați care figureazã pe listele candidaților propuși de Frontul Național al lui Jean Marie Le Pen nu este doar expresia unei șiretenii politice prin care se cautã eliminarea acuzei de rasism sau xenofobie, ci și expresia unui fenomen de "francizare" intensivã, cînd oportunismul depãșește limitele obișnuite pînã la a deveni identificare compulsivã cu modelul (indivizii devin "mai catolici decît papa").
În celelalte tabere politice sunt exploatate fenomenele inverse, de refuz al integrãrii totale, printr-un „multiculturalism” programatic care ascunde însã programul de integrare politicã aparent democraticã, republicanã tradiționalã, cînd aceste grupuri ghetoizate se transformã în mase de manevrã ale socialiștilor sau comuniștilor localnici.
Generația a doua este atinsã de criza identitarã, preia comportamente ancilare sau dimpotrivã se revoltã, se autoexclude din societatea majoritarilor, pentru a regãsi o identitate negativã. (“Suferința urmașilor“)
Revolta contra Tatãlui, cel care nu mai poate transmite elementele identitare, care și-a pierdut autoritatea odata cu identitatea originarã, abandonatã prin dislocare, devine comportamentul dominat. Revolta contra societãții derivã din prima.
S-ar putea crede cã aceste fenomene privesc doar diversele grupuri de imigranți când, în realitate, ansamblul populației unei țãri este atins de crizele identitare. Chiar dacã mai puțin vizibile, mișcãrile migratorii definesc ansamblul populațiilor europene, inclusiv deci populațiile originare ale Franței și României ultimelor douã secole, de pildã. Nu este vorba doar de fluxurile migratorii transfrontaliere ci de fluxurile interne a cãror importanțã, insuficient cercetatã, din secolul al XVIII-lea și pînã acum, rãmîne mare. Aceste fluxuri interne au efecte negative puternice cãci dezmembreazã familiile, rup lanțurile trofice sociale, înstrãineazã fratriile, îneacã în uitare tradiția și dezleagã omul de locul sãu de origine, singurul care îi poate oferi un sentiment de siguranțã stabil. (“Spațiul mioritic“, în cazul românilor, cu toate formele localismului creator).
Cãci o definiție minimalistã a patriotismului identitar ar fi negativã : „aparțin identitãții elementele pe care nu le putem lua cu noi atunci cînd plecãm." (fragment introductiv)