Dan Culcer. Gestiunea divergențelor legitime

Această nouă formă a articolului anterior, cu același titlu, este un răspuns, solicitat de Iolanda Malamen, la o ancheta a unuia ziar electronic. Aș fi bucuros dacă ar provoca o discuție calmă și argumentată.
Am adugat doua P.S.-uri extrase din comentariile mele la texte anterioare publicate in acest blog, al carui titlu integral este Ardealul Nostru. Revistă culturală triontică. Și eu, și tu, și el, și noi, și voi, și ei.
Un program, de fapt, pe care aș dori să-l supun deasemnea discuției și care, în parte, se dorește o continuare a celui propus de revista Provincia. Cu o desosebire, esențială pentru mine. Acolo inițiativa aparținea unor intelectuali unguri, cărora li s-au alăturat cîțiva români, din păcate nu foarte buni cunoscători ai chestiunii ardelene, un pic naivi, plini de bunăvoință, mai toți necunoscători ai limbii maghiare.

Cred că împreună textele recente reprezintă actuala mea poziție, pe care nu o consider nici imuabilă, nici ne-negociabilă, devreme ce tocmai despre necesitatea gestiunii negociate a divergențelor legitime scriu aici.

Prima forma a textului o voi lăsa neatinsă, tocmai pentru a păstra etapele construirii opiniei și argumentării. Această formă a fost tradusă și publicată în Uj Magyar Szó, de prietenul Cseke Gábor, ziarist și poet, care este singura persoană, pentru moment, ce urmărește creșterea blogului Ardealul nostru. Voi aduga versiunea maghiară.

Dan Culcer. Gestiunea divergențelor legitime

Ce nu am invatat noi, românii, de la istorie ? Această întrebare poate fi reformulată și completată : Ce am uitat noi, românii, deși învățasem cândva, prin istorie ? Și cine au fost aceia care au făcut totul ca să uităm ?
La a doua întrebare răspund imediat : comunismul, comuniștii din pătura conducătoare a României după 1944, cominterniștii (alogenii dar și burghezia colaboraționistă, compradoră care fusese atrasă sau creată și folosită ca instrument sub controlul armatei ruse de ocupație) dar și național-comuniștii, inconsecvenți, inculți sau/și fricoși, ne-au obligat să uităm, interzicându-ne să aflăm adevăruri din propria noastră istorie, aplicînd o ideologie a cărei esența nu era pozitivă și constructivă, ci distructivă, negativă, bazată pe cenzură.
Două exemple, din istoria României, relativ recente, ar putea limpezi gândul meu despre uitare, despre memoria colectivă.
1.Procesul cîștigat, pentru România, de diplomatul român Nicolae Titulescu, proces așa zis al « optanților ». care a încheiat acțiunea de stabilizare a regimului românesc în Ardeal. Sentința acestui proces, uitat de mulți, este acum contestată. Deși faptul judecat nu mai poate fi juridic contestat după 80 de ani, el este contestat acum, în Epoca Restaurației. În numele dreptului de proprietate, pe baza revendicărilor unor foști proprietari, despăgubiți cândva pentru pierderile suferite în urma integrării în România a Ardealului, teritoriu cu o populație majoritară românească, în numele principiilor wilsoniene. Se cere restituirea proprietăților unor latifundiari, mai ales unguri, care nu au fost naționalizate de comuniști.
Reacția Statului român, slăbit de atacurile liberalismului și individualismului, corupt, condus de incompetenți și inculți, este slabă, sub efectul șantajului financiar, operat de aceia care au interesul să transforme tot Estul Europei în zonă de consum, improductivă deci, sau productivă doar pentru întreprinderi internaționale care nu investesc în infrastructurile regionale decît în măsura în care au nevoie de ele pentru tranzitul de transporturi comerciale.
Impactul contestării deciziilor Societății Națiunilor este deja imens și se referă la teritorii care deveniseră în marea lor majoritate proprietate colectivă a poporului, păduri și subsol conținînd valori de patrimoniu național, deci inclusiv a populaței maghiare din România.
Pentru completarea informației se pot citi documente disponibile pe Internet despre acest vechi proces.

2. Politica financiară a României în perioada 1939-1944, așa cum a fost în realitate și așa cum a fost descrisă de unul de înfăptuitorii săi, economistul și filosoful Mircea Vulcănescu. Au trebuit trei decenii ca textul auto-apărării sale la procesul care i-a fost intentat sub acuzații integral false în 1945, publicat în Franța de Virgul Ierunca în revista Ethos, să ajungă la cunoștiința publicului cult din România, nu a tuturor românilor din păcate. In acest text se face demonstrația de nerefutat a politicii financiare independente condusă de Mircea Vulcănescu și de ceilați responsabili, în numele interesului colectiv, independentă și nesupusă presiunilor unei mari puteti, care era atunci Germani nazistă. Această politică a permis acumularea de valută forte în România, respingerea oricăror plăți, din cadrul schimburilor comerciale româno-germane, în valuta inflaționistă a Reichului german.
O astfel de politică ar fi fost necesară după 1990, nu aceea care fost practicată începînd cu guvernul Roman și pînă acum, prin îndatorarea României la limita insuportabilului.
Dar nu voi rămîne în istoria îndepărtată ci voi întreba cu glas tare de ce nu se comunică oficial, pe linie guvernamentală, transparent, care este situația tratativelor dintre România și alte țări, limitrofe sau nu, în domeniul pretențiilor acestora la restituiri șl despăgubiri diverse. Să ne aducem aminte de recentele afaceri privind Fundația Gojdu, de tratativele privind proprietatea litigioasă a zonelor maritime la frontiera dintre România și Ucraina, litigioase pe temeiul prezenței unor importante zăcăminte de materii prime. Politica guvernelor pentru care votăm se judecă mai ales din acest punct de vedere, al modului ăn care sunt apărate interesele colective, naționale.
Am ascultat, pe France Culture, un post de radio câteodată foarte interesant, o dezbatere despre unificarea Germaniei. Unul din participanți, fost ministru de externe al Franței, excelent diplomat, Hubert Vedrine, om de o inteligență acută, apropiat de François Mitterand, fostul președinte al Franței, a utilizat o expresie de mare interes pentru analiza unor situații și evenimente actuale : gestiunea divergențelor legitime.
Sper că diplomația română va ști să realizeze această gestiune în relațiile cu vecinii noștri din exterior și din interior. Cu Rusia, cu Ucraina sau cu Ungaria, pentru a face publice pretențiile acestor state față de România actuală, ca și pretențiile României față de ele, dacă există, atunci când ele exprimă divergențe legitime mascate de discursuri ilegitime dar legitimiste.
Și nu doar cu vecinii. Ci cu state unde trăiesc mulți foști cetățeni români. De pildă cu statul Israel, pe tema gravă a găzduirii de către acest stat al unor criminali din aparatul de represiune comunist, din anii 45-55, emigranți care nu au fost niciodată cercetați pentru faptele lor pe teritoriul românesc. Sau pe tema cercetării comparate a datelor demografice de emigrare și imigrare din perioadă 1939-1965, pentru a clarifica contribuția autorităților române la salvarea populației de origine iudaică în timpul războiului ca și contribuția demografică a României la stabilizarea și dezvoltarea economică a statutului Israel, prin aflux de populație și de cadre de înaltă calificare produse de învățământul din România. Teme de cercetare pentru oamenii de știință din cele două țări, care pot contribui la gestiunea pașnică și lucidă a divergențelor legitime. Se critică la modul general politica de răscumpărare a emigranților, rezultat al tratativelor dintre Germania sau Israel și România în perioada dinainte de 1989, dar această critică se face pe baza unor considerente umaniste, individuale deși se știe că toate statele nu practică astfel de criterii în relațiile lor, că interesele colective, definite, corect sau nu de oamenii politici — dar asta e o altă chestiune — impun politici în care cazuistica individuală este secundară. Cartea lui Radu Ioanid, Răscumpararea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România si Israel, Polirom, 2005 prezintă doar o față a chestiunii, în numele ipotezei că emigrarea ar fi fost rezultatul unei presiuni antisemite interne. Nu știu cum ar trebui analizată și calificată politica statului Israel de incitare la imigrare în numele sionismului, a rezistenței la presiunea demografică arabă, palestiniană, deasemenea ca răspuns la pierderilr demografice rezultate din stabilirea imediată sau ulterioară a unor evrei emigrați în alte țări decît Israelul.
(Andrei Bădin. Ceauşescu şi Dej au vândut 250 000 de evrei, în Adevărul, Joi 12 oct 2006) Radu Ioanid afirmă în acest interviu că « Vânzarea evreilor, a germanilor si a unor etnici români a fost un capitol mizerabil din istoria regimului comunist român. Liderii comuniști români au reusit sa implementeze "visul de aur" al antisemitilor români : nu numai că au eliminat aproape toți evreii din România, dar au și profitat masiv de pe urma acestei eliminări. Nici legionarii si nici guvernarea Antonescu nu au reușit acest lucru, în ciuda crimelor lor. Duplicitatea și cinismul guvernanților comuniști români au fost greu de egalat chiar și dacă și alte țări, cum ar fi Germania de Est, Irak si Etiopia, au practicat și ele comerțul cu ființe umane. Pe de o parte, autoritățile române negociau acorduri secrete cu guvernele Israelului și Germaniei de Vest, conform cărora cetatenii "celei mai stralucite și libere țări" erau vânduti la bucată si contra unor avantaje financiare și politice, iar pe de altă parte, aceleași autoritați persecutau sau îi șicanau pe candidații la emigrare, prezentându-i opiniei publice ca fiind trădători de țară. [ …] Guvernul român nu si-a cerut insă scuze nici statului Israel, nici evreilor români pe care i-a oprimat și vândut și nici emigranților români ale căror familii aflate în Vest au fost șantajate financiar în vederea obținerii emigrarii lor. »
(Andrei Bădin. Ceauşescu şi Dej au vândut 250 000 de evrei, în Adevărul, Joi 12 oct 2006) Text accesibil la :
http://www.adevarul.ro/actualitate/Ceausescu-Dej-vandut-evrei_0_47395473.html
Când se cunoaște însă efortul organizat prin Comitetul Democratic Evreiesc de a contracara, după 1944, sub controlul PCR, emigrarea evreilor din România, se pot introduce nuanțe importante la această ipoteză, pentru unele perioade. Pentru perioada recentă, mi se pare semnificativă cererea masivă și aprobată de redobîndire a cetățeniei române din parte unor cetățeni ai statului Israel. Fenomen a cărui explicație sociologică și economică, cui anticiparea consecințelor sale, urmează să fie dată cândva.
(Vezi și Horvath Istvan, Migraţia etnică din România : între exil şi căutare, în Sfera Politicii, nr. 137 - http://www.sferapoliticii.ro/sfera/137/art06-horvath.html)

Ce nu trebuie să uităm încă ? Continuitatea unei presiuni morale și politice interne care perpetuează în conștiința colectivă a maghiarilor din Ungaria dar și din România nostalgia iremediabilă și tragică față de condiția imperială pierdută după Pacea de la Trianon. Această nostalgie este activă, a fost reactivată în Ungaria, în Ardeal, în lume, și nu poate fi ignorată de politica Statului român.

Nu e importantă chestiunea dacă în condițiile date, o astfel de nostalgie poate fi iarăși concretizată în act politic ca în 1940, ci e important faptul că nici una din forțele politica al comunității maghiare nu se dezice clar și definitiv de o astfel de nostalgie, fiindcă ea rămîne un important capital politic. Cum, de altfel, nostalgia Basarabiei, chiar dacă comparația șchioapătă, rămîne un important capital politic pentru partidele românești de după 1989.

Nu discutăm aici temeinicia acestui tip de revendicări. Propunem doar ca ele să fie integrate în tema gestiunii divergențelor legitime.
Dar în așteptarea rezolvării pe cale diplomatică a unor divergențe legitime, în calitatea mea de cetățean al României, de român, de ardelean, de scriitor, de ziarist de traducător, de vorbitor trilingv, al românei ca limba maternă, al maghiarei ca o doua limbă de conviețuire, de prietenie și de colaborare, al francezei ca limbă de adopție, îmi exprim aici, maleabil dar ferm, opiniile cu privire la politică unor cercuri maghiare care sunt văzute de mine ca iredentiste. Problema nu este tendința aceasta ci lipsa de înțelegere și inexistența dialogului dintre români și unguri ca și incapacitatea guvernelor bucureștene de a evita electoralismul și de a dezactiva etnicismul politic a cărui acceptare a fost o gravă greșeală în 1990, din ambele părți de altfel, adică și din partea celor care au nădăjduit că astfel pot gestiona corect frica panică de asimilare, de dispariție, care domină comunitatea maghiară, dar și din partea celor care nu au prevăzut limitele mișcătoare ale revendicărilor maghiare.
Nu cred că atitudinea convenabilă este escamotarea contradicțiilor ci dimpotrivă deplasare discuțiilor spre aspectele practice, analiza concretă a consecințelor unora dintre revendicările acestor cercuri și definitiva integrare în discuție a aspectului divergențelor legitime, contextualizate nu doar în cadrul etnic ci și, mai ales, în acela social, economic.
Repet : Nu cred că Ardealul gestionat de unguri ar fi mai prosper ca Ardealul actual. Unde sunt probele bunei gestiuni ungurești ? În șomajul endemic ? (http://www.covasnamedia.ro/beta/?tag=somaj Vezi și articolul Aproximativ 200 de locuri de muncă la aproape 12 000 de șomeri (http://www.covasnamedia.ro/beta/?p=8013) În pădurile exterminate pe coastele Carpaților ardeleni ?

Fondurile cu care s-a făcut ceva bine sunt adesea fonduri dirijate politic din exterior și nu produse ale prosperității generate de comunitate maghiară ardeleană.
Regionalizarea pe criterii etnice este un anacronism. Doar tradiția economică de unitate sau de complementaritate poate fi luată în considerație pentru trasarea frontierelor unei macroregiuni. Etnicitatea minoritară induce numerus clausus, vizibil sau invizibil. Experiența Regiunii Autonome Maghiare, neanalizată încă public din acest unghi, este revelatoare.
Pentru județele celor Trei Scaune situația nu este similară. Zona Covasna este complementară cu Brașovul, aflat la 30 de km. de Sfântu-Gheorghe. Iar Harghita e un județ corelat cu Bacăul și zona lui, unde se duceau secuii să muncească. Mureșul are alte complementarități și căi de acces decât Harghita sau Covasna, probabil cu și spre Câmpie.
Să-l recitim pe Victor Jinga, economistul ardelean, cu Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Astra, Braşov, 1945 (ediția a II-a, Editor Muzeul județean de istorie, Brașov, 1995).
Am prezentat în cadrul unei conferințe internaționale, organizată la mînăstirea La Salette din Franța, o analiză și ipoteze de lucru în direcția unui alt model de regionalizare, inclusiv tranfrontalier. Eram singurul român prezent pentru a discuta tema Les chemins de la reconciliation en Europe. Les Hongrois et leurs voisins, organizat de Association Rencontres Européennes de La Salette (ARES), avec la coopération de l’Université Károli de Budapest de l’Église Réformée de Hongrie. Se pare că am reușit să comunic opiniile mele divergente fără să-mi jignesc sau întărît interlocutorii.
Îi mulțumesc prietenului meu vechi, Zirkuli Péter, universitar ungur, poet și traducător că mi-a dat prilejul de a avea astfel de contacte și confruntări legitime.
Înțeleg foarte bine, pe baza rezidualei nostalgii, fără să aprob, desigur, mentalitatea și visurile acelora dintre unguri pentru care Ardealul este, istoric, un teritoriu unguresc în care românii sunt considerați venitúri. Dar e prea târziu și inutil să discutăm astfel.
Se va recunoaște poate că situația nu este reversibilă, dincolo de orice visuri de reconstituire a Imperiului dual sau federal sau de regionalizare pe temeiuri istorico-etnice.
In fața fluxurilor migratorii actuale, ungurii și românii sunt frunze în vînt. Se poate că secuii să realizeze regiunea autonomă la care unii manipulatori visează. Vor putea aplica eventual un numerus clausus pentru a se feri de o ipotetică revărsarea demografică românească, cu atît mai ușor cu cît prin emigrare și prin scăderea natalității, creșterea morbidității globale și a mortalității infantile, românii nu mai au aceiași dinamică demografică ca acum patru decenii. Dar nimeni nu va putea opri revărsarea sudică sau estică. Așa că, poate, în fața unui pericol comun, vom găsi mijloacele de a gestiona pozitiv divergențele legitime.
Dan Culcer.

P.S. Ar fi bizar, ineficient, naiv sau prostesc să credem că simpla reintegrare a Ardealului în Ungaria ar putea rezolva problemele grave sociale care afectează toți cetățenii României ca și pe cei ai Ungariei. Corupția, hoția nu sunt fenomene etnice sau specificități românești, cum zic unii unguri, care îi tratează global pe români drept hoți, ci aparțin unei internaționale în care colaborarea și complicitatea sunt trans-etnice. Preferă concetățenii mei unguri sau secui să fie jefuiți sau exploatați de conaționali? Foarte bine. Dar jaful tot jaf rămîne, sărăcia tot sărăcie și pierderea tot pierdere.
P.P.S.
Este etnicitatea comună garanția unor interese comune și garanția că ele vor fi definite corect? Sau socialitatea se definește și prin altceva decît etnicitate? Ca român- nu cred că interesul comunitar al românilor este reprezentat de actualii guvernanți, deși acești sunt români. Pentru unguri să fie altfel? Mă tem că ne aflăm în fața unei situații politice care trebui analizată cu instrumente politice și nu pe bază de demagogie etnică.
Există la unii (politicieni,tehnicieni sau poltitehncieni?) unguri ardeleni teama de creare a unor noi locuri de muncă care ar aduce în așa-zisa-Secuime (termen care nu are echivalență adminstrativă) cetățeni români de altă etnie, adică neunguri, nesecui. Să însemne asta că nu se dorește dezvoltarea unor noi locuri de muncă de teama invaziei sau că se acceptă apariția unor noi locuri de muncă doar dacă ele ar fi rezervate etnic localnicilor, adică dacă se va opera cu o discriminare, fie ea și pozitivă? O astfel de discriminare ar fi ilegală, desigur. Teza unei «rezervări». sau a unei priorități etnice este caracterizată în alte țări, printre care și în Franța, ca fiind de extremă dreaptă.
Pot înțelege teama indusă prin mentalitatea de cetate asediată pe care o susțin și mențin unii lideri în rândurile populației majoritare autohtone din această zonă, adică maghiarofonii. Dar m-aș mira să aflu că soluțiile deja încercate în alte zone și dovedite ineficiente în raport cu logica «capitalismului-tardiv» în epoca Restaurației, de ghettoizare, ar fi în aceste județe soluțiile miraculoase, economic și social viabile și durabile.
Și cum se va rezolva chestiunea calificărilor pentru respectivele locuri de muncă, prin crearea unor cursuri sau școli care să accepte doar unguri, secui ca elevi și care să fie în legătură cu întreprinderi în care vor lucra doar unguri. La aceste situații derivate logic din premisele ideologice enunțate mai sus de PCM ar trebui să se răspundă înainte de a le crea. Înainte de a se ajunge la situații absurde.
D.C.