Întrebările tale nu m-au surprins, decât acum, când încerc să găsesc la ele unele răspunsuri potrivite. Precizez însă de la bun început, că orice am face, noi - cel puţin eu - nu putem ieşi din statutul nostru de literaţi, şi când operăm cu argumente şi noţiuni de economie, de statistică, de politologie etc. nu facem altceva decât trimiteri umile la nişte lucruri despre care avem cunoştinţă, dar nu le stăpânim.
De aceea mi-am permis în prezentarea mea doar o trecere în revistă a ceea ce s-a scris în publicaţia Cele Trei Crişuri de autori mai mult sau mai puţin autorizaţi despre realităţile demografice şi sociale din Transilvania interbelică. Statistica citată de doctorul Sabin Manuila referitoare la populaţia celor opt municipii ardelene aparţine autorităţilor ungare, şi este confruntată cu datele recensământului românesc din anul 1930. E vorba deci de schimbările din cei 20 de ani, dintre care zece a fost dedicată în mare parte războiului şi confruntărilor de orice fel, şi numai despre celălalt deceniu poate fi socotit ca unul care în loc de pierderi materiale şi umane vorbeşte despre câştig.
Îţi dai seama, creşterea populaţiei celor 8 municipii de 37,6 la sută, numai în aceşti zece ani, constituie o cifră enormă? Sabin Manuilă precizează, că această creştere provine aproape exclusiv din excesul de populaţie rurală, preponderent românească. O asemenea migraţie amplă nu poate fi numit una sănătoasă, ce rezultă dintr-un proces natural. Chiar din textele publicate în Cele Trei Crişuri transpare ideea că este vorba de o cursă aproape contra cronometru, pe care autorităţile române vor să câştige cât mai repede cu putinţă. La sate nu există probleme: acolo populaţia românească este mai de mult majoritară. Regulile vieţii orăşeneşti au fost însă mult mai stricte pe parcursul istoriei. Dacă au existat restricţii cu privire la naţionalitatea locuitorilor, blocând în parte să zicem întrarea românilor în oraşe, nu am, de unde să ştiu, neavând nici cunoştinţe de specialitate în istorie sau în drept. Ştiu însă din lecturile mele, că într-adevăr, nu toată lumea avea acces la traiul urban. Trebuia să ai o profesiune şi ocupaţie care justifica şederea ta în oraş. Ţăranii n-aveau ce căuta în afara târgurilor şi rezolvarea treburilor oficiale. Iar meseriaşii, dacălii, juriştii, popii, bancherii, medicii etc. trăiau nestingherit, "fără deosebire de naţionalitate" în toate oraşele transilvane. Restricţiile deci mai mult erau de ordin social. În ce măsură aveau acces românii la diverse meserii şi meştesuguri, cred că depindea de starea lor socială şi materială.
Ai dreptate în privinţa schimbărilor radicale în administrarea oraşelor. Dar cifrele citate nu se referă doar la schimbarea de proporţii, ci la o creştere cu aproape 40 la sută a populaţiei urbane, ceea ce nu poate fi pusă pe seama administraţiei. În schimb nu pot să uit trecutul nostru nu prea îndepărtat, în care aveam mijloace şi procedee bine concepute şi puse la punct pe scara naţională să înfluenţăm compoziţia "sănătoasă" a partidului comunist, a Marii Adunări Naţionale, a diverselor foruri de conducere, a oraşelor şi judeţelor. Există chiar documente şi mărturii elocvente privind aceste practici. Eu personal am constatat nu odată modul de recrutare al activiştilor organizaţiei comuniste de tineret, în ce hal şi cu ce meticulozitate erau verificate şi răsverificate, câtă energie s-a consumat pentru asemenea artificii. Cred că aceste practici n-au fost inventate doar de cei care şi-au propus să construiască societatea lipsită de clase, ci făceau parte din patrimoniul birocraţiei de orice natură, fie a a cancelariei habsburgice sau a dumei din Moscova sau guvernanţilor din Bucureşti.
Desigur, ceea ce am numit mai sus cursa contra cronometru, musai să fi produs şi după 1940, când problema Ardealului s-a încercat să fie rezolvată printr-o linie trasă pe hartă, împărţind în 2 ceea ce a fost şi este totdeauna un intreg unicat, cu specific autohton. Dar proporţiile s-au schimbat nu numai la nivelul administraţiei, ci şi a populaţiei, care s-a grăbit să se refugieze din Ardealul de Sud spre nord şi viceversa. Oamenii fugeau unde apucau, fiecare sub dominaţia în care avea mai multă încredere şi speranţă. Ştim ce s-a întâmplat de atunci. Azi fugim în toate părţile posibile ale lumii, iar compoziţia naţională a populaţiei este în permanentă mişcare. orice recensământ am face la ora actuală, vom putea surprinde doar trecutul, aproximaţia, lăsând fără voia noastră câmp deschis speculaţiei politicianiste.
Revenind la chestiune, sunt de remarcat concluziunile lui Alexandru Olteanu la articolul său amplu documentat "Minorităţile ungare din Ardeal" (Cele Trei Crişuri, martie-aprilie 1934), în care încearcă să demonstreze că ungurii, în ciuda unirii Ardealului cu România, n-au pierdut poziţiile decizionale, cum era de de aşteptat şi de dorit, şi pe care citez integral:
"Datele de mai sus ne vorbesc fără niciun comentar. Totuşi nu mă pot abţine de a face o constatare nu tocmai elogioasă la adresa guvernelor noastre, cari în jungla politică, de multe ori, scap din vedere probleme vitale. De mai mulţi ani asistăm la o perfectă inavtivitate şi dezinteresare faţă de pericolul minoritar, care distruge în tăcere şi perseverent tot ceeace clădeşte hărnicia românească pe teritoriile alipite. După cincisprezece ani de unire patrimoniul minoritar nu a putut fi dislocat, ba din contră, a sporit formidabil. Este ultimul moment în care trebue să studiem şi să rezolvăm problema minoritară. Să trecem deci dela naţionalismul teoretic la fapte."
Rar văzusem un text atât de sincer, clar şi concentrat pe această temă. Se poate spune că este vorba doar de opinia autorului, exprimată în mod liber, nesilit de nimeni. Dar semnele particulare în această luare de poziţie constă doar în diferenţe de măsură. Autorul nu este mulţumit cu ritmul real de penetrare a elementului majoritar în diverse domenni de activitate, reclamând un naţionalism mai eficient, mai şi la vedere. Nu ascunde intenţiile, fiind convins că drreptatea este pe partea lui, iar minoritarii trebuie siliţi să-şi ocupe locurile în banca lor. Asemenea viziune asupra problemei naţionale este cunoscut şi din istoria Ungariei dualiste de după 1867. Procesul este meticulos descris şi analizat chiar de către Bíró Sándor, în monografia postată pe acest site, intitulată "Kisebbségben és többségben. Románok és magyarok (1867-1940)". El arată că în urma înăbuşirii sângeroase a revoluţiei maghiare, datorită şi rezistenţei politice pasive a elitei ungare, Habsburgii n-aveau încredere în administraţia maghiară nici pe teritoriul Ungariei, nici în Ardeal, promovând astfel cu precădere - între altele - şi elementul românesc în administraţia locală astfel, încât în scurt timp românii ajung în Ardeal în proporţii neobişnuit de mari la vârfuri decizionale. Începând cu anul 1867, datorită pactului dintre Austria şi Ungaria, situaţia se schimbă în mod radical, moment din care guvernul dualist ungar încearcă să restabilească prin orice mijloace "echilibrul" de odinioară...
Iar ca să nu ne-npotmolim doar la intrebările tale concrete, doresc să-ţi atrag atenţia asupra unui vers găsit întâmplător într-o altă revista, de data aceasta clujeană (Societatea de Mâine, 25 dec. 1927-1 ian. 1928), semnat de poetul transilvănean Teodor Murăşanu, dedicat lordului Rothermere şi intitulat:
Al cui e Ardealul?
Al cui e Ardealul?
...Intreabă pădurile, şesul şi dealul,
Intreabă câmpia, cântările, florile
Intreabă amurgul, tăcerea şi zorile,
Intreabă Carpaţii cu vârfuri de brad
Şi roata de la Bălgărad!
...Intreabă Abrudul,
Intreabă Aiudul,
Intreabă cenuşa călduţă din vatră
Şi munţii de piatră!
Intreabă lumina, aerul, soarele,
Furtunile, doinele, fecioarele...
Intreabă văzduhul, ploile, norii,
Copiii din leagăn, moşnegii, feciorii!
Intreabă pe mama, pe tata, pe moşu
Şi pe Palaghia Roşu!
...Intreabă pădurea, câmpia şi dealul
Al cui e Ardealul!?
Ca o replică la gestul tău, când ai tradus versul lui Reményik Sándor (Atlantisz harangoz), am încercat şi eu o tălmăcire grabnică a acestei poezii cu iz de doină în limba maghiară. După părerea mea, este vorba de aceeaş îngrijorare pentru soarta Ardealului, exprimată dintr-un alt unghi de vedere - cel al românului, care vede în demersurile lordului Rothermere în sprijinul pretenţiilor revizioniştilor unguri, gestul politicianului care ignoră ori nu cunoaşte adevărul despre Ardeal. Argumentaţia lui Murăşanu pare a fi una de ordin sentimental, cu unele referiri la istoria românilor (martiriul lui Horea la Bălgărad, faptele de luptă ale Palaghiei Roşu). Menţionarea celor două localităţi ca Abrudul sau Aiudul pare uşor ambiguă, deoarece evenimentele legate de ele prezintă momente controversate în istoria Ardealului, fiind interpretate cu totul altfel de istoricii români, spre deosebire de specialiştii unguri. Aşa cum nici poezia lui Reményik nu conţine răspunsul complet la întrebarea: pentru cine bat clopotele Atlantidei, nici versul lui Murăşanu nu poate clarifica acele nedumeriri, la care se caută şi astăzi răspunsuri adecvate, pragmatice.
Cu prietenie:
Cseke Gábor
*
Kié hát Erdély?
Kié hát Erdély?
...Kérdezd az erdőt, a lankát és a dombot,
Kérdezd a mezőt, a dalt, a virágos lombot,
Kérdezd az alkonyt és a hajnali csöndet
Kárpátok homlokán a fenyőerdőket
S a fehérvári kerékbetöröttet.
Kérdezd meg Abrudbányától
És a nagyenyedi vártól,
Kérdezd meg a kemence hűlő hamujától,
Hegyekben a kősziklától!
Kérdezd a fényt, a levegőt, a napot,
A lányokat, a viharban zúgó dallamot,
Kérdezd a felhőket és az esőket,
A véneket, a legényeket, a bölcsőben rengőket,
Anyákat, apákat, öregapókat,
Pelaghia Rosuhoz hasonlókat.
...Kérdezd a dombot, az erdőt és a lankát
Erdély kié hát?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu