Există desigur documente destule prin arhive românești, ungurești, italiene etc., pentru a analiza, completa și echilibra afirmațiile contradictorii, atât de opuse de parcă ar fi vorba de evenimente diferite, cu privire la această întâmplare istorică, tragică. Când se va ajunge la clasarea istorică a acestor fapte? Chiar când există documente, referirile la ele nu sunt coerente. Am impresia că nici una din părți nu dorește să se afle adevărul, pentru ca s-ar priva de o armă. Eu aș vrea, de pildă, să aflu dacă a existat în Ungaria sau în Ardealul de Nord, o lege care prevedea interzicerea sau limitarea practicării medicinei pentru doctorii de origine română? Ca să știu dacă expulzarea dr. Alexandru Culcer și a familiei sale din Dej a avut o bază legală, chiar abuzivă, sau a fost o măsură locală, explicabilă prin invidia medicorum sau alte asemenea abuzuri private.
Dan Culcer
Problematica Dictatului de la Viena în mass-media maghiară
Scris de Centrul European de Studii Covasna – HarghitaÎmplinirea, în anul 2010, a 90 de ani de la semnarea tratatului de pace de la Trianon, şi a 70 de ani de la adoptarea Dictatului de la Viena, a determninat amplificarea dezbaterilor, pe aceste teme, în mass – media mahiară. Pornind de la oportunitatea oferită de Centrul European de Studii Covasna - Harghita, care pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, în buletine bilunare şi în sinteze documentare tematice, prezintă revista presei maghiare din România şi, în mod deosebit din cele trei judeţe, în studiul de faţă, vom prezenta modul în care problematica Dictatului de la Viena este reflectată în mass-media maghiară. În acest sens, am procedat la analiza conţinutului articolelor care abordează problematica menţionată, majoritatea apărute în perioada 2005-2010, oferind astfel cititorilor români care nu cunosc limba maghiară, cunoaşterea directă „de la sursă” a conţinutului şi mesajelor materialelor de presă semnate atât de publicişti - majoritate dintre aceştia numărâdu-se printre principalii formatori de opinie, cât şi de lideri politici şi civici şi, nu în ultimul rând, de istorici specializaţi pe temele respective.
Deoarece modul în care principalele probleme ale istoriei românilor sunt tratate în presa de limbă maghiară, inclusiv cele referitoare la relaţiile româno –ungare, după tratatul de pace de la Trianon şi Dictatul de la Viena, sunt analizate în lucrările „Românii în mass –media maghiară din Harghita şi Covasna”, apărute la Editura Eurocarpatica, din Sf. Gheorghe, volumul I, în anul 2006 şi volumul II, în anul 2009, în studiul de faţă, am urmărit să surprindem elementele de continuitate, respectiv schimbările intervenite în tematica, conţinutul şi mesajul articolelor analizate, în mod deosebit după ce România şi Ungaria au devenit membre NATO şi ale Uniunii Europene.
Deoarece modul în care principalele probleme ale istoriei românilor sunt tratate în presa de limbă maghiară, inclusiv cele referitoare la relaţiile româno –ungare, după tratatul de pace de la Trianon şi Dictatul de la Viena, sunt analizate în lucrările „Românii în mass –media maghiară din Harghita şi Covasna”, apărute la Editura Eurocarpatica, din Sf. Gheorghe, volumul I, în anul 2006 şi volumul II, în anul 2009, în studiul de faţă, am urmărit să surprindem elementele de continuitate, respectiv schimbările intervenite în tematica, conţinutul şi mesajul articolelor analizate, în mod deosebit după ce România şi Ungaria au devenit membre NATO şi ale Uniunii Europene.
În anexa nr. 1, redăm conţinutul Apelulului Centrul European de Studii Covasna-Harghita la împlinirea a 70 de ani de la Dictatul de la Viena şi ecourile acestui demers, în presa maghiară, articole a căror titluri vorbesc de la sine: „Istoricul român inventariază atrocităţile maghiarilor/Lăcătuşu atacă din nou”, sau „Instigatorii”.
În anexa nr. 2, prezentăm o sinteză documentară referitoare la ecourile în mass-media a sărbătoririi, pentru prima dată, în unele localităţi din România a a 70 de ani de la Dictatul de la Viena, şi de la intrarea trupelor fascisto-horthyste conduse de Horthy Miklos în Miercurea Ciuc - 11 septembrie 2010, şi în alte localităţi din Transilvania. Sinteza, întocmită sub egida Centrul European de Studii Covasna-Harghita, este structurată pe trei capitole, respectiv: articole din presa română, articole din presa maghiară, luări de poziţie ale unor asociaţii civice şi personalităţi ale vieţii publice, atâtea cât au fost acestea.
În anexa nr. 3, am reţinut principalele extrase din conferinţa istoricului literar Tompa Laszlo despre „Al doilea tratat de la Viena şi momentul intrării în Ardeal a guvernatorului Horthy Miklos”, susţinută la Casa de Cultură „Vigado” Târgu Secuiesc, în data de 13 septembrie 2010.
Din lectura articolelor cuprinse în analiza de faţă, se desprind următoarele aspecte:
La fel ca şi în cazul altor evenimente şi momente istorice importante din istoria comună, cum ar fi: revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan; revoluţia de la 1848/1849 din Transilvania; Unirea de la 1 Decembrie 1918; politica României faţă de minorităţi din perioada interbelică, problematica Dictatului de la Viena, este abordată, dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei româneşti. Din perspectivă maghiară, nu există diferenţe majore dintre poziţia istoricilor, ziariştilor şi cea a oamenilor politici.
De remarcat că în materialele de presă la care ne referim, Tratatul de pace de la Paris, încheiat la terminarea celui de al doile război mondial este denumit „Dictatul de pace de la Paris, în schimb, seria dictatelor de la Viena, apare sub denumirea „tratatele de la Viena din 1938-1939, respectiv 1940”, respectiv „hotărîrea de la Viena”.
„Pentru maghiari acest act a însemnat hotărâre iar pentru români a fost un dictat; ungurilor le-a adus bucurie iar românilor o mare tristeţe (doliul)....Sigur, se poate vorbi despre hotărârea luată la Viena ca despre ziua cea mai neagră din istoria României, Dar, odată cu trecerea secolului cel mai sângeros al omenirii, se poate spune că şi pentru maghiarime, în modul cel mai firesc, atât Trainonul cât şi Parisul pot fi considerate tot zile de doliu naţional”
Pentru maghiari, mişcare revizionistă din perioada interbelică, este o acţiune, legitimă, îndreptăţită, în timp ce acţiunile antirevizioniste româneşti, sunt catalogate „propagandă şovină”. În abordările istoricilor şi publiciştilor maghiari, este formulată legimitatea istorică a Dictatului de la Viena: „Ungaria nu a ocupat teritorii străine, ci şi-a primit înapoi regiuni cu populaţie majoritar maghiară din propriile sale teritorii naţionale milenare, iar acest lucru a estompat puţin nedreptatea de la Trianon. Pământul Secuiesc -una din cele mai maghiare regiuni ale Ungariei istorice- s-au unit cu Ungaria după cea de-a doua decizie de la Viena, în 30 august 1940”.
„Ungaria, care era condusă din 1920 de Horty Miklos - ca guvernator, nu s-a împăcat niciodată cu condiţiile nedrepte impuse de tratatul de pace de la Trianon....Dintre ţările păgubite,... Ungaria a aşteptat şi sperat mult timp revenirea momentului revizuirii tratatului de pace”.
„...Nu este permis să condamnăm conducerea politică a Ungariei şi pe guvernatorul Horthy Miklos pentru solicitarea anulării, revizuirii nedreptului dictat de la Trianon”.
Dictatul de la Viena, este prezentat ca o necesară reparaţie a pierderilor de la Trianon. „..Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la a doua decizie de la Viena, putem constata că ultima oară, problema maghiară a fost soluţionată în mod onorabil la nivel internaţional cam prin anii 1940, iar nouă, cetăţenilor de rangul al doilea din statele succesoare, nu trebuie să ne fie ruşine pentru acest lucru”
„....Hotărârea luată acum 62 de ani reprezintă unul dintre momentele de importanţă cheie al secolului XX al relaţiei româno-ungare, având urmări până în ziua de astăzi, chiar dacă în măsură diferită şi cu semnificaţie contrară, a rămas în amintirea colectivă a celor două popoare”.
Este reprodus pasajul din care rezultă că, ministrul de externe Csaky a promis că partea ungară va urma sfatul puterilor Axei dar a pus în vedere că intervenţia ungară este posibilă în următoarele cazuri: dacă România se destramă complet; dacă în România vor avea loc mişcări revoluţionare; dacă refugiaţii din Basarabia vor năvăli în Transilvania; dacă armata sovietică ar înainta spre Carpaţi”.
Este formulată afirmaţia conform căreia, „Horthy, le-a asigurat mult timp protecţie evreilor din Ungaria şi de altfel de numele său se leagă salvarea a sute de mii de evrei, în acelaşi timp, statul român suveran i-a măcelărit, la porunca mareşalului Antonescu, pe majoritatea evreilor nord-bucovineni şi transnistreni, pentru ca ulterior, sub efectul succeselor armatei sovietice, să organizeze deportarea celor rămaşi”.
Nici în ceea ce priveşte structura etnică a populaţiei Ardealului de Nord, cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, punctele de vedere nu coincid. „După sursele româneşti, majoritatea acestei populaţii a fost constituită din români, Conform izvoarelor istorice maghiare, 51% din populaţie au fost maghiari şi numai 43% români”. În acelaşi timp, potrivit surselor din presa maghiară, numărul maghiarilor rămaşi în Ardealul de Sud, în toamna anului 1940, variază între 400.000 şi 800.000 persoane.”
În nici un articol, nu se vorbeşte despre politica intolerantă şi atrocităţile săvârşite faţă de români, în perioada ocupaţiei hothyste, ce a urmat Dictatului de la Viena din toamna anului 1940; Lucrările şi articolele publiciştilor maghiari care abordează aceste aspecte, diminuează la maxim suferinţele românilor (sau chiar contestă existenţa lor, considerându-le „opera” naţionaliştilor români), punând accentul exagerat pe „suferinţele şi umilinţele maghiarilor” suportate din parte „statului român” în perioada 1919-1940.
Rar, dar totuşi, sunt recunoscute şi atrocităţile comise de armata maghiară. „Armatei maghiare, care intra la începutul lunii septembrie, nu i-a fost opusă rezistenţă, totuşi, au avut loc mai multe incidente, la Ip şi Treznea au avut loc atrocităţi grave, pe care le-a înfăptuit o subunitate militară, ucigând nenumăraţi locuitori români”.
Sunt eludate sau minimalizate consecinţele dramatice ale trecerilor cu forţa la religiile de expresie maghiară, a românilor ortodocşi şi greco –catolici. „După schimbarea de imperiu din septembrie 1940, castelele din cărţi de joc româneşti de pe Pământul Secuiesc s-au dărâmat. Cei convertiţi în timpul imperiului român, s-au reconvertit imediat la vechea religie”
Este subliniată reciprocitatea actelor de intoleranţă săvârşite de maghiari în Ardealul de Nord şi cele comise de români în Ardealul de Sud. Este formulat reproşul pentru faptul că, până în prezent nu au fost elaborate lucrări privind situaţia maghiarilor rămaşi în cadrul României, în perioada 1940 -1944.
„...România şi Ungaria au practicat o politică de reciprocitate în perioada anilor 1940-1944: dacă într-o parte au închis o şcoală de minorităţi, în cealaltă ţară s-a recurs la aceleaşi măsuri. Dacă de aici au expulzat intelectualitatea minoritară, la fel s-a întâmplat şi de cealaltă parte. Pe lângă aceasta, au fost şi refugii spontane”.
„...În legătură cu opoziţia de care a beneficiat, din partea autorităţilor române, maghiarimea rămasă în Ardealul de Sud, nu a apărut nici o carte, nici un articol, deşi în rapoartele comisiei neutre germano-italiană amintită s-ar fi găsit numeroase dovezi”...
Se poate observa o raportare critică la lucrările româneşti apărute pe această temă, până în 1989; autorii sunt etichetaţi ca fiind „personalităţi cunoscute pentru politica antimaghiară”.
Nu lipsesc acuzaţiile de falsificare a adevărului istoric, din partea istoricilor români. „Falsificarea istoriei atribuie eliberării Ardealului de Nord din 1940 cincizeci de mii de victime din rândul românilor. Aceasta este pur şi simplu o minciună deoarece confruntări au existat doar în câteva locuri, iar acolo unde acestea au avut loc s-au datorat faptului că partizanii români au tras în honvezii unguri”.
„...După 1945, în special după preluarea puterii de către comunişti în urma încheierii războiului, experienţa negativă a deciziei de la Viena i-a fost întipărită maghiarimii nord-transilvănene decenii de-a rândul în şcoli, la cursuri, în libertate sau în închisori, ca o faptă oribilă comisă de fascismul horthyst împotriva statului român unitar şi indivizibil chiar şi din punct de vedere istoric”.
Frustrările, „umilinţele” şi insatisfacţiile trăite de maghiari în timpul celor 20 de ani de „stăpânire românească” sunt prezentate drept cauzele evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena.
Este pusă în evidenţă, importanţa Ţinutului Secuiesc, pentru interesele geostrategice ale statului ungar. „...În orice caz noi trebuie să refacem firele maghiare din ţesătura plasei care ne leagă: cu orice preţ trebuie să creăm o legătură naţională nemijlocită între Şesul Ungar şi Pământul Secuiesc şi dorim cu sinceritate ca această problemă s-o realizăm nu împotriva românilor, ci alături de ei..”
Fară a prezenta date concrete, este sublinată amploarea mişcării migratorii, provocată de Dictatul de la Viena, în ambele sensuri: „...la aflarea tratatului de la Viena, din partea de sud a Ardealului, până în 1944, maghiarii, cu zecile de mii, se refugiau în nord, iar românii din nord se refugiau în sud, adică în România. Numărul persoanelor refugiate din nord spre sud şi din sud spre nord, după unele surse româneşti, a fost în jur de o jumătate de milion”.
Sunt puse în evidenţă consecinţele benefice ale Dictaului de la Viena şi ale Regiunii Autonome Maghiare, asupra dăinuirii maghiare în Transilvania şi în mod deosebit pe „Pământul Secuiesc”. „....Acei doar patru ani ai ‚micii lumi maghiare’ au fundamentat dăinuirea maghiarimii de pe Pământul Secuiesc - şi din întreaga Transilvanie de Nord -, deoarece cunoaştem acele idei de nimicire, de asimilare definitivă a maghiarimii, a căror punere în aplicare era - în cazul în care acest lucru nu ar fi reuşit în momentul celei de-a doua decizii de la Viena - doar o chestiune de timp. Dacă nu ar fi existat RAM, maghiarimea din această regiune ar fi ajuns şi ea să fie diasporizată”.
„....Perioada celei de-a doua decizii de la Viena, din 1940, de dizolvare în rândul maghiarimii nord-transilvănene a traumei trianoniene, a lăsat urme durabile. Progresul economic înregistrat în decurs de patru ani, consolidarea identităţii naţionale, construirea infrastructurii nord-transilvănene şi avansarea culturii maghiare sunt nişte lucruri evidente, fără de care azi nu am fi aşa cum suntem”.
Prezentarea în evoluţia lor cronologică a Trataului de pace de la Trianon, Dictatului de la Viena şi Tratatul de pace de la Paris, din anul 1948, acesta din urmă este considerat ca o altă mare nedreptate făcută Ungariei. „Tratatul de pace de la Paris a fost mai nedrept chiar decât cel de la Trianon, deoarece de această dată nu un stat multinaţional ci teritoriile unei ţări locuite în majoritate de maghiari le-au fost transferate unor ţări ale căror principale obiective erau demaghiarizarea, înfiinţarea aşa-numitelor state naţionale omogene. La fel ca şi cel de la Trianon, dictatul de pace de la Paris i-a pedepsit mai aspru pe maghiari decât pe alte popoare. Si de această dată au fost ignorate principiul autodeterminării, dreptatea istorică. Hotarele Ungariei - considerate stat naţional - înfiinţate prin intermediul unor teritorii cu populaţie maghiară, redobândite cu mijloace în general paşnice în perioada 1938-1941, nu au fost recunoscute”.
- Nu lipsesc analizele pertinente care abordează detaliat probleme precum: contextul istoric favorabil, activitatea diplomaţiei maghiare, implicarea instituţiilor academice în formularea variantelor de soluţionare a problemei complexe a Transilvaniei. Iată un exemplu. „Pe parcursul pregătirilor, în Institutul de Politică Stiinţifică de Stat a analizat posibilităţile de rezolvare din patru poziţii normale.
1. Dacă întregul teritoriu al Ardealului ar fi realipit de Ungaria, cum poate fi asigurată egalitatea în drepturi şi autoguvernarea locuitorilor români şi de altă naţionalitate în zonele locuite de acestea în majoritate.
2. Dacă întregul teritoriu al Ardealului rămâne României, cum poate fi asigurată egalitatea în drepturi şi autoguvernarea maghiarimii în zonele locuite în majoritate de maghiari, respectiv cum pot fi organizate zonele în care există o populaţie mixtă.
3. Dacă Ardealul primeşte statutul de stat independent, având în vedere mărimea teritorului său şi numărul locuitorilor (este de trei ori cât Olanda sau Belgia), ce fel de Constituţie şi organizaţiei internă i-ar trebui pentru a asigura dezvoltarea liberă a populaţiei ce trăieşte aici.
4. Dacă teritoriul Ardealului va trebui împărţit între România şi Ungaria, care sunt liniile de separare propuse, luându-se în considerare relaţiile etnice, dar şi cerinţele economice, politice şi culturale”.
„...În palatul Belvedere din Viena a avut loc cel mai mare succes diplomatic ungar din secolul al XX-lea. S-a întâmplat rar în istoria europeană ca un teritoriu atât de mare şi cu o populaţie atât de numeroasă să-şi schimbe stăpânul fără a se recurge la arme”.
Sub forma unor modalităţi jurnalistice diverse (documentare, reportaje, interviuri, ştiri ş.a.) materialele analizate cuprind o multitudine de alte idei, dintre care menţionăm: impactul Dictatului de la Viena asupra deteriorării relaţii româno-maghiare; amploarea mişcării migratorii, în ambele sensuri; aprecieri asupra modului cum a fost organizată retragerea din Ardealul de Nord, a administraţiei româneşti ş.a
Se apreciază că „...al Doilea Arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, a influenţat decisiv poziţia celor două ţări în cursul celui de-al doilea război mondial, lăsând unele traume încă vii în memoria colectivă a ambelor naţiuni”.
Este formulată şi ideia potrivit căreia, împăcare româno-maghiară este posibilă dacă „cu probleme sensibile precum Trianonul, Hotărârea de la Viena şi altele, nu se vor ocupa ziariştii, nici politicienii, ci istoricii dar şi ei, dacă e posibil, obiectiv şi nu unilateral”.
Toate aceste idei, şi multe altele, sunt cuprinse în conţinutul articolelor redate în întregime, sau selectiv şi grupate tematic, după cum urmează: pentru uşurarea lecturii, prezentăm articolele amintite, grupate tematic, cu precizarea titlului, autorului şi a publicaţiei în care au apărut.
(…) În legătură cu cea de a doua hotărâre de la Viena din 1940, în temeiul căreia nordul Ardealului a revenit Ungariei, este trecut în mod discret sub tăcere faptul că aceasta a fost luată la cererea României Mit şi forţă vitală”, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” (Ungaria), nr. 47/ 25.11-01.12 2004.
„... În urma celei de-a doua decizii de la Viena, din 30 august 1940, Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, prin aceasta, peste un milion de maghiari şi, în mare, tot atâţia români au ajuns sub autoritatea Budapestei. Să amintim şi un lucru despre care se vorbeşte mai puţin în presa românească, cu ocazia aniversării: aproximativ 800 de mii de compatrioţi ai noştri au rămas în Ardealul de Sud, ca cetăţeni ai României. Desigur, Guvernul român nu s-a mulţumit cu noua situaţie şi imediat a făcut primii paşi pentru a-şi exprima către marile puteri conţinutul de nesuportat al deciziei. Pentru aceasta, cel mai potrivit argument a fost soarta chinuită a românilor rămaşi în Ardealul de Nord. După o lună şi jumătate Ministerul de Externe a transmis Puterilor Axei o notă, pentru a semnala: autorităţile ungare, prin acţiuni teroriste, desfăşoară o purificare etnică. Din acest motiv, partea română a propus înfiinţarea unei comisii mixte italiano-germană, cu sediul la Cluj Napoca, pentru ca, imediat, la faţa locului, să poată analiza plângerile populaţiei româneşti. Faptul că şi în Ardealul de Sud, cu centrul la Braşov, s-a constituit o asemenea comisie neutră a provocat o anumită dezamăgire, deoarece şi populaţia maghiară de aici a avut de suferit din partea autorităţilor româneşti. Si mai mare a fost dezamăgirea atunci când a reieşit că, comisia de la Cluj nu ia de bune toate plângerile româneşti, ci, cu o meticulozitate germană, analizează adevărul. Aşa s-a putut întâmpla ca, în prima jumătate a anului 1944, din 97 de cazuri doar 15 au fost luate în considerare, restul fiind considerate nefundamentate. La fel cum nu s-au găsit dovezi în legătură cu faptul că Ungaria ar dori să alunge populaţia românească din Ardealul de Nord.
Odată cu încheierea războiului, respectiv în urma deciziei lui Stalin, România a primit înapoi Ardealul de Nord, astfel comisia italiano-germană şi-a încetat activitatea. Totuşi, atrocităţile maghiare antiromâneşti au primit o nouă actualitate - în 1985. Pentru aceasta - după 30 de ani - a fost nevoie pentru ca, România să convingă lumea că: autorii morali ai demonstraţiei împotriva lui Nicolae Ceauşescu, organizată în America, sunt aceeaşi iredentişti cu mâini însângerate, care după decizia de la Viena, au ucis, la grămadă, populaţia românească paşnică, din Ardealul de Nord. Acest lucru au dorit să îl documenteze mai multe cărţi, apărute una după cealaltă, prima fiind lucrarea Cuvânt despre Transilvania, a cunoscutului şovin Ion Lăncrăjan.
Cu punctul de vedere oficial al aparatului propagandistic de partid s-a produs o greşeală, pe care merită să o amintim cu ocazia comemorării deciziei de la Viena, pentru a ne forma o imagine despre metodele lipsite de limite ale falsificării istoriei. In 1985, în îngrijirea Editurii Politice din Bucureşti a apărut în limbile română, engleză, franceză şi germană, un volum ce cuprinde o însumare a dezvăluirilor de până atunci, sub titlul: Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, 1940-1944 (în anii 80, în România nu era permisă folosirea denumirii Ardeal). Toţi cei cinci membrii ai colectivului de redacţie erau activişti de frunte ai conducerii de partid de vârf, în frunte cu profesorul Mircea Muşat, consilierul-istoric al lui Ceauşescu, care după 1989 a devenit (şi a rămas până la moartea sa) portavocea Partidului România Mare, şovin-naţionalist. Campania antimaghiară a savanţilor amintiţi s-a dovedit, repede, a fi un autogol. S-a întâmplat ca, în Canada, un ziarist ce frunzărea varianta în limba engleză, să devină suspicios: unul dintre morţii ce pot fi văzuţi într-o fotografie, a cărei explicaţie era faptul că a fost adus în această soartă de către fasciştii lui Horthy, semăna foarte mult cu un manechin, pe care se aşează hainele în vitrina unui magazin. Ziaristul - bănuind un articol de senzaţie - i-a solicitat legistului, expert în fotografie, Vera Philips, să analizeze imaginile din carte. Acest lucru s-a şi întâmplat, ca un rezultat, în raport se spune că 23 de fotografii sunt trucate: fundalul cadavrelor din plastic a fost montat din alte fotografii, unii răniţi apar şi în fotografii făcute în locuri diferite. La fel, presupuşii români alungaţi din Ardealul de Nord, 7 bărbaţi apar în fotografii făcute când în judeţul Ciuc, când în judeţul Mureş.
În toamna anului 1987, televiziunile de limbă engleză şi franceză din Toronto au acordat o emisiune separată acestui eveniment. In aceasta, Vera Philips a spus că, în interesul clarificării situaţiei, a solicitat ambasadei României din Canada, negativele imaginilor, însă, nu a primit nici un răspuns la scrisorile sale pe un ton curtenitor, astfel îşi menţine opinia: o mare parte a fotografiilor sunt falsuri proaspete, realizatepentru ilustrarea acestei cărţi. Istorici ungari au demonstrat că, în mai multe cazuri, scriitorii luptători ai marelui partid, au aruncat iresponsabil cu dezvăluiri. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul localităţilor Frumoasa şi Sânmartin: autorii cărţii prezintă în culori dramatice modul în care locuitorii români de aici, anterior agresaţi, chinuiţi, au devenit pribegi, deşi conform datelor oficiale, din 1939, de la Bucureşti, aceste localităţi erau complet maghiare.
În legătură cu opoziţia de care a beneficiat, din partea autorităţilor române, maghiarimea rămasă în Ardealul de Sud, nu a apărut nici o carte, nici un articol, deşi în rapoartele comisiei neutre germano-italiană amintită s-ar fi găsit numeroase dovezi, iar despre măcelurile gărzii lui Maniu, de la Aita Seacă, Sândominic, Aghiruşu, după 1944, publicaţia de partid Scânteia, a publicat un şir de articole. Grupul de autori condus de Mircea Muşat nu a dorit să ia la cunoştinţă de acestea, au fost preocupaţi doar de evenimentele din 1940-1944, din Nord-vestul României. Am văzut în ce mod”. Barabas Istvan, Morţi de mai multe ori, în cotidianul Hargita Nepe, nr. 197 din 26.08.2008.
„...Ochii mei căutau arcuirea de-a lungul graniţei vestice. A trebuit să-mi dau seama că era vorba despre mult mai mult. Am urmărit pe hartă, orientându-mă după Oradea, graniţa de la răsărit şi am înţeles că este inclus şi Clujul. Când am realizat că, ţinând linia imaginară spre răsărit, au fost cuprinşi şi secuii am căutat în disperare şi Braşovul. Am simţit o oarecare uşurare când am constatat că şi Braşovul a rămas al nostru, dar când am aruncat o privire de ansamblu asupra întregului Ardeal şi am realizat că a fost practic împărţit, m-au lăsat puterile. Totul în jurul meu era învăluit în ceaţă, galbenul se transformase în gri iar din gri se făcuse negru. În acea clipă mi-am pierdut cunoştinţa. Autorul acestor rânduri este Mihail Manoilescu, care a fost timp de 60 de ani ministrul de externe al României, în 1940, la 30 august când la Palatul Belvedere din Viena se semna acordul. În 21, nu mult după miezul nopţii, se întrunea Consiliul de Coroană, spre a adopta hotărârea ce reglementa situaţia Ardealului de Nord, hotărâre ce a fost supusă la vot şi a întrunit zece voturi împotrivă şi o abţinere.
Pentru maghiari acest act a însemnat hotărâre, iar pentru români a fost un dictat; ungurilor le-a adus bucurie iar românilor o mare tristeţe (doliul). Şi faptul că România a conştientizat repede situaţia avantajoasă şi a şi ştiut să se folosească, la timp, de această situaţie s-a văzut cu ocazia încheierii Tratatului de Pace de la Paris când iar a fost câştigătoare la reîmpărţirea teritorială. În timp ce Ungaria era din nou perdanta.
Sigur, se poate vorbi despre hotărârea luată la Viena ca despre ziua cea mai neagră din istoria României. Dar, odată cu trecerea secolului cel mai sângeros al omenirii, se poate spune că şi pentru maghiarime, în modul cel mai firesc, atât Trianonul cât şi Parisul pot fi considerate tot zile de doliu naţional. A fost o condiţie nefirească şi înjositoare, şi aşa va şi rămâne, faptul că în calitate de naţiune majoritară au pretins şi au constrâns maghiarimea ajunsă în situaţia de minoritate să se raporteze în mod corespunzător la această schimbare a sorţii lor. Pentru că dacă ministrul de externe român, la vederea hărţii după încheierea Tratatului de la Viena, a avut şocul care l-a dus până la pierderea cunoştinţei, ce au putut simţi acei oameni de stat maghiari care au văzut că au pierdut două treimi din teritoriul Ungariei, sau cei care au retrăit momentul ciuntirii?
Să ne aducă alinare, să ne dea siguranţă, să fie siguranţă şi înţelegere reciprocă în mult visata Europă comună. Dar atunci, măcar, şi România să-şi accelereze acţiunile ce trebuie să le întreprindă în vederea integrării pentru ca nu cumva să se rupă definitiv de către Ungaria, atunci nu mai putem nici măcar spera la încredere şi înţelegere reciprocă”.Szilagyi Aladar, Pentru unii a fost hotărâre, pentru alţii dictat..., în cotidianul „Bihari Naplo”, nr. 203 din 30.08.2000.
Kovacs Piroska consideră că, în ciuda ademenirilor cu favoruri materiale pentru a se converti, mulţi dintre greco-catolicii din Satu-Mare (localitate în judeţul Harghita) au rămas credincioşi maghiarizării pe care şi-au enunţat-o voluntar, respectiv credinţei romano-catolice de la care au fost convertiţi. Alţii au acceptat funcţiile de conducere oferite şi diferitele avantaje şi venituri materiale. Pentru aceste avantaje juridice şi materiale aceştia au redevenit români. Între 1940-1944, ca urmare a deciziei de la Viena, ei au devenit din nou unguri. (Kovacs)
Intoleranţă faţă de maghiari, în Transilvania de Sud, strădanii de colaborare cu minorităţile în Transilv ania de Nord.
„Printre păcatele reproşate aşa-numitei dominaţii horthyste se numără şi asuprirea minorităţilor. Se poate afirma că la nivelul politicii de stat, acest lucru nu s-a înfăptuit. Luând ca bază de calcul Transilvania, se poate constata că în timp ce reprezentanţii de sex masculin din totalul de 500-700.000 locuitori maghiari din Transilvania de Sud - rămasă sub dominaţie română - au ajuns în lagăre de lucru, iar învăţământul, presa şi cultura de limbă maghiară s-au atrofiat, în Transilvania de Nord - aflată sub tutelă ungară - aveau loc, la nivelul politicii de stat, strădanii de colaborare cu minorităţile. In cazul în care erau repartizaţi în aşezări cu populaţie românească, poliţiştii trebuiau să cunoască limba localnicilor. In liceele maghiare, de exemplu la Colegiul Szekely Miko din Sfântu Gheorghe, li se pretindea elevilor maghiari să înveţe limba română. Existau aşezări româneşti în care predarea limbii statului, maghiara, era doar formală. (….) În timpul scurtelor vremuri maghiare (1940-1944), Partidul Maghiar Transilvănean a insistat asupra unei mai strânse colaborări cu românii, recunoscând că interesele poporului român şi ale poporului maghiar sunt aceleaşi pe pământul pe care au convieţuit secole de-a rândul. S-a insistat şi asupra ieşirii din război”. Kadar Gyula, 70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare (2), în „Haromszek”, nr. 6074 din 01.09.2010
„...Ne îndreptăm spre Ungaria noastră ciuntită pentru a sărbători ziua Sfântului Ştefan... Deoarece s-a născut în perioada când românii erau la putere, numele său nu s-a putut înregistra în limba maghiară în registrul stării civile şi nici în certificatul de naştere. Astfel, puterea stabilită pe pământul său natal de peste 1100 de ani l-a transformat într-un maghiar din România care poartă un prenume valah: Alexandru. După Verdictul de la Viena, alerga şi el ca un copil fericit să răspândească vestea potrivit căreia Horthy Miklos a intrat pe un calul alb în Cluj, apoi în oraşul Târgu Mureş. Partea de nord a Transilvaniei a fost retrocedată din nou proprietarului de drept, Ungariei. Şi Zona Nirajului a fost reanexată. Adevărul e că partea de jos a acestei zone se învecina cu hotarul valah, astfel satul Ungheni, unde Nirajul se varsă în Mureş, putea fi păstrată de români în interiorul ţării lor încropite. Important a fost că acest copil secui-maghiar s-a putut înscrie la şcoala visurilor sale: la Colegiul Reformat ‚Bolyai Farkas’ din Târgu Mureş. Până în ziua de azi şi-a păstrat diploma emisă în limba maghiară. Faptul că tatăl său a fost închis, l-a determinat să se întoarcă acasă. Nu a lăsat fără stăpân proprietatea moştenită. A vrut să păstreze ţărâna cucerită de strămoşii săi.” Csiki Sandor, Fuga secuilor..., în publicaţia bilunară „Europai-Ido”, nr. 19 - septembrie 2007
„...În urmă cu 70 de ani, la 2 noiembrie 1938 a fost luată prima decizie de la Viena, care i-a reatribuit Ungariei teritoriile locuite de maghiari, din Ţinutul de Sus (-Slovacia), anexate la Trianon.Pacea de la Trianon, semnată după înfrângerea suferită în primul război mondial, le-a conferit statelor învecinate două treimi din teritoriul Ungariei şi o treime din numărul populaţiei maghiare. După toate acestea, principalul obiectiv al politicii ungare l-a constituit revizuirea teritorială. In interesul acesteia, a creat strânse legături cu Italia fascistă şi cu Germania. Prima decizie de la Viena a înfăptuit de fapt revizuirea etnică. In intervalul 5-10 noiembrie 1938, armata ungară a intrat pe teritoriile reatribuite. Guvernatorul Horthy a vizitat localităţile Komarno şi Kosice (-Slovacia). În urma revizuirilor ulterioare, teritoriul a crescut cu 12.012 kmp. Revizuirea teritorială a continuat.” MTI / Szekeres Attila, Prima decizie de la Viena a împlinit 70 de ani, în „Haromszek”, nr. 5521 - 01.11.2008
Ironia istoriei a fost că simpatia, sprijinul marilor puteri au fost câştigate şi de această dată de state care în timpul războiului au comis păcate mult mai mari decât Ungaria. Statului slovac fascist i-a fost dată regiunea de graniţă a Ţinutului de Sus, cu populaţie aproape complet maghiară, iar teritoriul autonom rusino-maghiar, Ucraina Subcarpatică, i-a fost anexat Ucrainei. Deşi mareşalul Tito dispusese măcelărirea populaţiei satelor complet maghiare, fiind ucişi aproximativ 40-50.000 de maghiari, Voivodina i-a fost anexată Iugoslaviei. Deşi conducerea armatei sovietice a exilat administraţia română din cauza acţiunilor sângeroase ale gardiştilor lui Maniu, Transilvania de Nord cu populaţie majoritar maghiară, locuită la sfârşitul războiului (şi) de un procent de 37% români, i-a fost dată României. România era o ţară care din iunie 1941 până în 23 august 1944 a luptat cu o forţă armată numeroasă de partea germanilor, în timp ce armata sa a ucis, neobligată de nimeni, sute de mii de evrei.
Cum stăm oare la capitolul păcatelor maghiare pentru care Ungaria ar trebui pedepsită? Dacă Trianonul a lezat autodeterminarea, a avut un caracter de dictat şi a fost nedrept, cum poate fi calificată pacea de la Paris, din 1947, care a împărţit în sânga şi-n dreapta teritorii locuite în majoritate de maghiari?” Kadar Gyula, 70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare (2), în „Haromszek”, nr. 6074 din 01.09.2010
„...Transilvania a fost sursa conflictelor, atât în ultima parte a celui de-al doilea război mondial, cât şi în timpul destrămării din 1918. Marile puteri care au decis destinul lumii, au aruncat -relativ repede- destinul Transilvaniei din coşul relaţiilor şi colaborărilor lor (...). Convenţia română privind armistiţiul, semnată la Moscova în 12 septembrie 1944, (...) a anulat a doua decizie de la Viena din 1940, care a acordat Ungariei 43.541 kmp de teren transilvănean. Decizia a fost solicitată de guvernul României. O prevedere mult controversată şi deloc neclară a acestui armistiţiu românesc din 1944 este că Transilvania, sau mare parte a ei -în funcţie de încheierea păcii- va fi a României. Este greu să scapi de suspiciunea că portiţa privind destinul părţii mai mici a Transilvaniei a fost o amăgire pentru Ungaria - aflată încă în război - ca să urmeze exemplul României, Franţei şi Bulgariei, să întoarcă armele împotriva Germaniei hitleriste. Evident, un astfel de demers înseamnă şi anexarea Ţinutului de Sus obţinut de la Cehoslovacia prin prima decizie de la Viena, precum şi a Ţinutului de Jos ocupat de la Iugoslavia destrămată în 1941. Chiar dacă în urma ieşirii din război -cerută de puterile aliate- Ungaria va pierde întreaga Transilvanie, nici un guvern nu-şi va asuma trecerea de partea cealaltă. Ieşirea ghinionistă în 15 octombrie 1944 a fost un eşec, iar armistiţiul ungar, semnat în 20 ianuarie 1945, la Moscova, nici nu a mai pomenit de apartenenţa la Ungaria a părţii mai mici din Transilvania, ci a formulat o poziţie fermă, susţinând restabilirea graniţelor de la Trianon din 1938.
Doar în viaţa celor două popoare vizate -maghiar şi român- nu a devenit evidentă imediat această realitate istorică. Paşii guvernului de la Bucureşti (...), de la sfârşitul lunii august 1944 şi până la sfârşitul lunii februarie 1945, la fel ca şi paşii lui dr. Petru Groza, au vizat asigurarea stăpânirii Transilvaniei. Pentru Bucureşti au fost acceptabile toate metodele, începând cu promisiunile deschise făcute maghiarilor şi terminând cu încurajarea tăinuită a naţionalismului românesc.
Diferitele grupuri ale maghiarilor transilvăneni au perceput în mod diferit această schimbare istorică (...), lucru ce rezultă din primele exemplare ale publicaţiei ‚Nepi Egyseg’ (n.n. -’Unitate Populară’). Aparent neutră, armata sovietică nu a intervenit în politica internă. Apariţia pe Pământul Secuiesc a trupelor româneşti de teroare, sosite în numele liderului de partid Maniu, şi băile de sânge provocate în serie au determinat clasele şi păturile care s-au confruntat din punct de vedere social să-şi dea seama că au ajuns într-un pericol naţional comun, la marginea pieririi fizice. (...) La mijlocul lunii noiembrie, guvernul sovietic a dat ordin administraţiei publice române, jandarmeriei şi gărzilor-Maniu să părăsească Transilvania de Nord. Demersul a fost motivat (...) prin faptul că trupele teroriste române ‚i-au jefuit şi i-au terorizat pe cei de naţionalitate maghiară, organizând o mârşavă vânătoare de capete împotriva celor de naţionalitate maghiară. Aceste bande apărute în Transilvania înseamnă un pericol serios în spatele frontului Armatei Roşii.’
Maghiarii din Transilvania au primit schimbarea în speranţa că vor scăpa. Au şi supraapreciat-o, văzând în administraţia publică locală, realizată sub patronajul militar sovietic, prin colaborarea organizaţiilor locale ale partidului comunist şi -este extrem de important- prin îndrumarea de partid de la Bucureşti, germenul mult doritei autoguvernări. Visătorii mai colerici au pomenit de o Transilvanie autonomă sau de realipirea Transilvaniei de Nord la Ungaria. Acum au simţit cu adevărat importantă fraza din armistiţiu, în care doar partea cea mare a Transilvaniei a fost promisă României. Astfel de voci au fost făcute publice în presă (...) numai sub forma unor dezminţiri. (...) Corespunzător raporturilor demografice de atunci, pe Pământul Secuiesc, noua administraţie publică, poliţia au căpătat un caracter maghiar, au fost conduse de comunişti maghiari, limba utilizată fiind cea maghiară. In zonele mixte s-a respectat proporţia etnică a locuitorilor, mai mult chiar, la împărţirea funcţiilor de conducere i-au favorizat pe români. (...) La Cluj, unde vechea administraţie română nici nu a avut posibilitatea să se instaleze -a fost prezentă doar armata română- s-a format un fel de centru administrativ al Transilvaniei de Nord, la începutul lunii noiembrie 1944, când pe Pământul Secuiesc vechile autorităţi române încă mai erau la putere. „Beke Gyorgy, Schimbare de destin în Transilvania în 1944 / Iluzia graniţelor ‚transparente’”, în „Haromszek”, nr.4693 - 09.02.2006
„....Vasile Luca a evidenţiat că, profitând de contradicţiile naţionale, imperialiştii ar dori să declanşeze un război, invocând Transilvania de Nord. ‚Se spune că se va anexa un anume teritoriu Ungariei pentru a tăia din nou în două Transilvania, în Transilvania de Nord şi Transilvania de Sud, că între acestea ar exista un coridor, asemănător celui polonez, care pune faţă-n faţă cele două popoare, ca pe nişte duşmani. Dacă s-ar restabili -într-o măsură oricât de mică şi în orice formă -decizia de la Viena, aceasta ar crea aici un nou focar de război, ceea ce ne-ar duce înapoi (...). Această cale reprezintă soluţionarea imperialistă a problemei Transilvaniei (...). Acest lucru nu ar fi nici în interesul poporului maghiar şi nici al celui român. După care lasă să-i scape: ‚Noi nu ne putem prezenta ca duşmani la conferinţa de pace, când ambele popoare sunt ameninţate de un pericol extern’. In opinia lui Luca, imperialismul internaţional vrea să şantajeze poporul român şi pe cel maghiar. Intr-o astfel de atmosferă, conducătorii Uniunii Populare Maghiare (MNSZ) puteau să se opună argumentului zămislit la Moscova, când aveau în buzunare carnete de partid comunist? (...) „Beke Gyorgy, Schimbare de destin în Transilvania în 1944 / Iluzia graniţelor ‚transparente’ (4.), în „Haromszek” (Covasna), nr.4711 - 02.03.2006
Intenţiile lor politice erau evidente: au dorit să rezolve definitiv contradicţiile şi discuţiile pe marginea naţionalităţii, care se amplificau din ce în ce mai tare. Propunerile lor au fost întărite de analize ştiinţifice, şi nu de materiale de propagandă. Efectuarea într-un mod tendenţios a recensământului, documentarea acestuia, evaluarea economică, administrativă, de naţionalitate şi confesională totală din Ardeal a reprezentat singura cale de urmat. Amintindu-ne de Dictatul de la Viena, vă comunicăm amintirile colaboratorilor şi prietenilor lui dr. Ronai Andras «vezi Ronai Andras: Istoria arătată pe hartă, Editura Puski (n. n. Ungaria) 1993», care a elaborat documentaţia Dictatului, fiind martorul întregii istorii a Dictatului de la Viena.
În septembrie 1939, sub influenţa convenţiei germano-sovietice, Ungaria a constituit din nou relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. Situaţia noastră a devenit destul de sensibilă faţă de puterile din Europa Occidentală. În război, Ungaria şi-a păstrat neutralitatea, dar germanii au cerut sprijin economic, iar englezii ameninţau că vor trece la represalii în cazul în care, transporturile ar fi depăşit cadrul de pace stabilit. Intre timp, problema româno-ungară a înceut să se amplifice. Mica antantă a căzut, istoria aducând la suprafaţă nedreptăţile din 1918 în ceia ce priveşte principiul de naţionalitate.
Problema din Ardeal a reprezentat pentru Ungaria povara cea mai grea a Trianonului. România a revendicat un teritoriu mai mare, şi l-a primit la Trianon în numele a trei milioane de locuitori români, celor opt milioane de unguri rămânăndu-le din ţară o parte egală cu cea revendicată de România. Astfel, în România, 1,7 milioane de maghiari au devenit minoritari, iar acest destin a reprezentat asuprirea şi considerea lor ca fiind cetăţeni de rangul doi. Ardealul era renumit nu numai din punct de vedere al numărului de locuitori maghiari sau al economiei sale, ci şi datorită rolului său de păstrare a culturii, pe timp îndelungat fiind singurul susţinător al statului ungar. Problema României nu a fost numai Ardealul. Bulgaria a revendicat retrocedarea părţii de sud a Dobrogei, Uniunea Sovietică a considerat revendicarea ungurilor ca fiind oportună şi îndreptăţită, deoarece a avut în vedere Basarabia, care a fost alipită României în anul 1918.
Dacă armata ungară, care a traversat graniţa de sud ar fi atacat în acelaşi timp cu Uniunea Sovietică şi cu Bulgaria, mai mult ca sigur că, la data de 28 iunie, ar fi putut intra nestingherită în Ardeal. România nu ar fi rezistat acestui haos. Dar, Teleki nu a atacat. El a dorit să încheie o convenţie, o înţelegere cu România. Astfel, a acceptat invitaţia la tratative a guvernului român. Aceste tratative au fost amânate de către guvernul român timp de două luni. In acest timp, situaţia s-a schimbat foarte mult. Situaţia guvernului român s-a arănjat într-o anumită măsură, Germania fiind mai atentă asupra evenimentelor pentru apărarea propriilor sale interese.
La Turnu-Severin au început tratativele româno-ungare despre destinul-Ardealului. (16-24 august 1940.) Părţile negociatoare nu au ajuns la nici o înţelegere. Pentru ambele părţi, Ardealul reprezenta mai mult decât teritoriu şi populaţie. Ambele armate s-au aliniat lângă graniţă. In final, Germania şi Italia şi-au asumat rolul de arbitru. Nu putea fi vorba despre alte state, având în vedere că, în Europa nu existau alte puteri care să dicteze. Propunerea de arbitraj a Germaniei a fost acceptată imediat de către România, în cele din urmă fiind acceptată şi de unguri. La data de 30 august 1940 a luat fiinţă cel de-al doilea Dictat de la Viena, în urma căruia partea de nord a Ardealului a fost înapoiată Ungariei.
Ardealul a fost caracterizat şi de caracterul naţional al oraşelor, care era diferit de cel al satelor. Este de înţeles acest fapt, deoarece deosebirile de naţionalitate au fost determinate de modul diferit de viaţă, respectiv de agricultura zonelor, iar oraşele s-au format din târgurile existente. Hotarele lingvistice nu sunt bune hotare economice, în cazul în care separă locuri care trăiesc din munca comună.
Şi în Ardeal au fost oraşe cu hotare lingvistice, ca de exemplu, Oradea, Arad, Timişoara, Satu-Mare, dar, populaţia Clujului locuit în majoritate de maghiari şi satele învecinate locuite în majoritate de români a fost completată de locuitori de pe Pământul Secuiesc şi din zonele maghiare mai îndepărtate de Câmpie. Tot la fel şi Braşovul a fost un oraş locuit în majoritate de maghiari, cu toate că în împrejurimile acestuia au trăit într-un număr mare saşi şi români. Din punct de vedere politic, Ardealul nu a putut fi împărţit conform naţionalităţilor. De aceea, acolo s-a pus de mai multe ori problema îmfăptuirii convieţuirii naţionalităţilor. După cum, secole de-a rândul naţionalităţile maghiare, săseşti şi secuieşti au constituit organizaţia politică a Ardealului, tot la fel, urmaşii au căutat o oarecare formă constituţională de convieţuire a maghiarilor, românilor şi saşilor. Acest ideal cu lozinca transilvanismul a fost considerat, de mai multe ori, ca fiind o soluţie optimă. Începând din mijlocul secolului trecut problema părţii de est a Elveţiei, respectiv a convieţuirii diferitelor minorităţi egale în drepturi, chiar şi în autonomiile teritoriale a fost preluată de maghiari, saşi şi români. In ultimele secole s-a intensificat, în Ardeal, ca un nou fenomen, naţionalismul exagerat şi intoleranţa, unde toleranţa religioasă, lingvistică şi naţională a fost o tradiţie. În acest sens, Ardealul s-a evidenţiat nu doar în ţările vecine, ci şi în cele ale Europei occidentale. Această tensiune a fost determinată de creşterea numărului românilor şi de plecarea lor de la sate în oraşe. Recensământul naţional din 1941 efectuat în actualele teritorii de nord şi de răsărit a fost primul recensământ al maghiarilor, de după 1910.
Teleki, în calitate de premier, a dorit în mod special ca recensământul să fie efectuat conform naţionalităţii şi limbii materne. La efectuarea recensământului a fost luată în evidenţă nu doar limba maternă, ci şi naţionalitatea, dar bineînţeles că, acest recensământ nu ar fi putut compensa un referendum general şi de valoare completă, deoarece, în vremea aceea listele nominale nu erau lipsite de nume. Dar, recensământul conform limbii materne şi a naţionalităţii a reprezentat un progres în ceea ce priveşte practicarea dreptului individual şi de apartenenţă suverană, iar comunicarea exactă a naţionalităţii a exclus posibilitatea de a include persoanele, datorită pronunţiei numelui de familie sau a originii acestora, în cadrul unor naţionalităţi de care nu vroiau să aparţină. (Recensămăntul românesc din anul 1930 a dispus de mijloace ale analizei numelor.
Printre mai multe posibilităţi, pe primul loc s-a aflat independenţa economică a Ardealului în interiorul României sau al Ungariei, respectiv autonomia culturală din punctul de vedere al minorităţilor şi al administraţiei publice. S-a propus şi constituirea unui stat independent, având în vedere faptul că, în Europa nu ar fi fost singurul stat cu un teritoriu redus, dar, această idee, nu s-a considerat a fi realizabilă. A existat un proiect, conform căruia, Ardealul ar fi fost o regiune autonomă între România şi Ungaria. A fost abordată problema privind autonomia româno-ungară-săsească.
Punctul de pornire a fost acela că, problema Ardealului nu poate fi rezolvată conform graniţelor etnice. Aici nu există în apropierea graniţelor teritorii de mărime semnificativă locuite numai de maghiari, ca în Slovacia. Teritoriile locuite numai de maghiari se aflau la o distanţă mare de graniţă, în jurul lor existând teritorii cu populaţie mixtă, respectiv cu populaţie majoritară română. Baza organizării putea fi considerată un principiu al naţionalităţii, numai în cazul, în care, sarcinile s-ar fi împărţit pe baza proporţiei naţionalităţilor, fiecare ajungând să aibă un rol. Imaginea teritoriului nu a permis o împărţire clară, trebuia luată în considerare dăinuirea şi tratarea corespunzătoare a teritoriilor mixte.
Pe parcursul pregătirilor, în Institutul de Politică Ştiinţifică de Stat am analizat posibilităţile de rezolvare din patru poziţii normale.
1. Dacă întregul teritoriu al Ardealului ar fi realipit de Ungaria, cum poate fi asigurată egalitatea în drepturi şi autoguvernarea locuitorilor români şi de altă naţionalitate în zonele locuite de acestea în majoritate.
2. Dacă întregul teritoriu al Ardealului rămâne României, cum poate fi asigurată egalitatea în drepturi şi autoguvernarea maghiarimii în zonele locuite în majoritate de maghiari, respectiv cum pot fi organizate zonele în care există o populaţie mixtă.
3. Dacă Ardealul primeşte statutul de stat independent, având în vedere mărimea teritorului său şi numărul locuitorilor (este de trei ori cât Olanda sau Belgia), ce fel de Constituţie şi organizaţie internă i-ar trebui pentru a asigura dezvoltarea liberă a populaţiei ce trăieşte aici.
4. Dacă teritoriul Ardealului va trebui împărţit între România şi Ungaria, care sunt liniile de separare propuse, luându-se în considerare relaţiile etnice, dar şi cerinţele economice, politice şi culturale.
În Viena, membrii guvernului german erau foarte activi. Înainte de masă s-au desfăşurat dezbaterile - separat cu fiecare delegaţie -, acestea având ca scop, aducerea ambelor delegaţii la o masă de prânz comună. Ambele delegaţii s-au opus unei mese de prânz în comun. După-amiază, arbitrii, miniştrii de externe Ribbentrop şi Ciano au discutat cu specialiştii lor şi într-un târziu au luat o decizie, înmânând conducătorilor celor două delegaţii câte o hartă la scara 1:500.000.
Teleki şi-a dat imediat seama de faptul că, în partea de nord a Pământului Secuiesc nu exista nici o legătură feroviară. A observat şi faptul că, Pământul Secuiesc, sub formă de sac îngust pătrunde în interiorul României, iar din partea sud-vestică, fiind lipsit de apărare. Dar decizia a trebuit acceptată de ambele guverne din timp: nu se mai putea face nimic, chiar dacă această decizie ar fi fost refuzată”. Paraszka Boroka, În urmă cu 60 de ani a avut loc cel de-al II-lea Dictat de la Viena, în „Hargita Nepe”, nr. 204 din 30.08.2000.
În 27 iunie, ministrul de externe, Csaky Istvan, l-a primit pe ambasadorul german Otto von Erdmennsdorff, iar apoi pe cel italian, Giuseppe Talamo. In faţa celor doi, el a declarat că Budapesta nu-şi asumă responsabilitatea consecinţelor dacă România va renunţa în favoarea Uniunii Sovietice la teritorii mai mari, refuzând în schimb să înceapă negocierile sincere cu Ungaria. Erdmennsdorff a sfătuit Ungaria să rămână în aşteptare. Csaky a întrebat: în acest caz, vor sprijini puterile axei pretenţiile teritoriale ale Ungariei vis-a-vis de România şi ce se va întâmpla dacă Ungaria va fi nevoită să intervină cu forţe armate? Ambii ambasadori au promis că vor înainta aceste probleme.
Nu a fost gândit ca un fel de coridor în cazul numeroşilor etnici maghiari ce locuiesc în Estul Ardealului, ci la admiterea unei astfel de zone care s-ar întinde de-a lungul hotarului româno-ungar din Nord, din nord-est spre est. Dorinţa Ungariei este aceea de a fi cât mai puţini români, pe cât posibil, a arătat Erdmennsdorff la Berlin. Teleki şi Csaky s-au gândit la un schimb de populaţie limitat între cele două ţări, în primul rând în ceea ce-i priveşte pe maghiarii ce trăiesc în România şi în Bucovina de Sud, al căror număr a fost estimat la 300000. Conducătorii ungari au asigurat ambasadorul german că Budapesta nu vrea să forţeze astfel românii, fapt ce i-ar pune în opoziţie pentru totdeauna. Acest lucru nu ar fi o politică înţeleaptă, având în vedere pericolul iminent reprezentant de Rusia pentru ambele ţări.
Măsurat cu paşi istorici, cea de-a doua decizie de la Viena, a avut o viaţă relativ scurtă. Cu toate acestea, a reprezentat o povară grea pentru relaţia dintre statele român şi ungar, crescând deservirea celor două ţări faţă de Germania lui Hitler”. 62 de ani de la Dictatul de la Viena, în „Szabadsag”, nr. 199 din 31.08.2002
Evenimentele ce au urmat primului război mondial, Comuna din Paris, tratatele de pace din sec. a XX-lea au adus în Europa cele mai mari modificări ale graniţelor mai multor state, atât pentru tabăra câştigătoare cât şi pentru cei ce au pierdut războiul.
Cei care au pierdut: Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, cu excepţia Turciei, au simţit că sunt nevoite să accepte condiţiile de pace, însă această situaţie nu le-a împăcat şi au aşteptat clipa tratatelor de pace. Aceasta s-a întrevăzut în jurul anilor 30, când Germania, în care cancelar era Hitler - 1933, a accentuat tot mai mult pretenţiile teritoriale faţă de statele nordice, în primul rând Franţa şi Anglia, care s-au arătat binevoitoare faţă de cererile lui Hitler. Au trecut cu vederea faptul că Germania a început să facă pregătiri de război, apoi înglobând Austria şi tocmai ei au determinat înglobarea Cehoslovaciei. Aliaţii Cehoslovaciei, Polonia şi Ungaria, au venit cu pretenţii teritoriale şi au avut şi rezultate: în ceea ce priveşte Ungaria - Prima Hotărâre de la Viena, din 2 noiembrie 1939, conform căreia i-a fost retrocedată Ungariei, Voievodina (din punctul de vedere al Slovaciei - Slovacia de Sud), care este populată în majoritate, de maghiari. Apoi, peste o jumătate de an, şi Ucraina Subcarpatică a ajuns din nou sub stăpânire maghiară, atunci când Germania a acaparat Cehia şi Slovacia (în decursul istoriei a devenit pentru prima oară independentă).
- Premisele care au dus la încheierea celei de-a Doua Hotărâri de la Viena:
Ungaria, care era condusă din 1920 de Horty Miklos - ca guvernator, nu s-a împăcat niciodată cu condiţiile nedrepte impuse de tratatul de pace de la Trianon. Cu toate acestea, în ultimul deceniu şi jumătate nu a putut face nimic întrucât - pe de o parte - Franţa şi Anglia au obstrucţionat alianţele din răsărit: Iugoslavia, România şi Cehoslovacia, care au ţinut cu dinţii de propriile teritorii, pe care le-a considerat că le aparţin de drept şi firesc. Ba, mai mult, nu au fost tocmai mulţumite întrucât pretenţiile lor iniţiale au fost mai mari, decât cele acordate urmare a tratatelor de pace încheiate.
Dintre ţările păgubite, Ungaria a aşteptat şi sperat mult timp revenirea momentului revizuirii tratatului de pace. Începând cu 1938, conducerile ungare, s-au angajat într-o politică revizionistă, atât pe tărâm diplomatic, cât şi pe cel al armatei, pe care a început s-o dezvolte. Unii politicieni au sperat că, cu sprijinul Germaniei, vor reuşi să iniţieze o revizuire, iar alţii au căutat soluţii diplomatice sau militare, pentru a nu rămâne îndatoraţi Germaniei.
Voivodina şi Ucraina Subcarpatică au fost obţinute fără vărsare de sânge, cu toate că în cazul Ucrainei Subcarpatice au fost confruntaţi cu o oarecare opoziţie armată şi asta a determinat Guvernul Ungariei să ia poziţii tot mai ferme vis-a-vis de pretenţiile lor teritoriale în România şi şi-a continuat programul de pregătire a armatei, început mai devreme.
În septembrie 1939, prin atacarea Poloniei, a început cel de-al doilea Război Mondial, faţă de care Ungaria a rămas neutră pentru mult timp, întrucât a considerat mai importantă redobândirea Ardealului, pentru care se pregătea din primăvara acelui an. România a întrevăzut intenţiile ungare şi a început exerciţii de manevră pe linia graniţei cu Ungaria. Conducerea maghiară şi-ar fi dorit să redobândească Ardealul cu propriile forţe, dar, a fost convinsă că pentru acest scop are nevoie şi de acordul Germaniei şi de un contact direct cu România. Între timp, România şi Ungaria au început să iniţieze relaţii economice cu Germania, pentru a o atrage de partea lor, de asemenea, România a primit promisiuni de la Anglia şi Franţa că o vor sprijini în cazul în care va fi atacată de Germania.
După înfrângerea Poloniei, Germania s-a pregătit să înfrângă Europa de Răsărit, iar România şi Ungaria erau vizate să fie atrase ca şi aliaţi, România în mod special era vizată pentru ţiţei. De aceea, s-a grăbit să determine Ungaria să atace România. Ungaria a fost încurajată şi prin faptul că Uniunea Sovietică, după tratatul Germano-Sovietic, a primit mână liberă de la Germania în intenţia recâştigării de la România - Basarabia. Şi Germania a vizat petrolul românesc iar pentru aceasta a intenţionat atacarea ţării. Ungaria şi Italia s-au grăbit să obţină sprijinul Angliei pentru a ataca România, dar Anglia a respins cererea ungară.
În vara anului 1940, au sosit împrejurări prielnice pentru vecini: aliatul cel mai important al României - Franţa a fost înfrântă de Germania şi drept urmare, Rusia a dat un ultimatum României pentru retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, care au şi fost invadate de trupele ruse în iunie 1940. In acele zile, România a renunţat la garanţiile anglo-franceze, care nu s-au făcut simţite vis-a-vis de pretenţiile sovietice, apropiindu-se de Germania. Intrucât Hitler nu a avut interes ca doi aliaţi ai săi să se războiască între ei, de aceea, a solicitat guvernului maghiar să nu atace România şi României i-a cerut, domnitor fiind Carol al II-lea, să încerce să ajungă la înţelegere cu Ungaria şi Bulgaria, aceasta din urmă avea pretenţii la teritoriul Dobrogei de Sud.
- De la tratatele de pace româno-maghiare până la a doua hotărâre de la Viena:
Hitler a sugerat ca părţile româno-maghiare să se împace, prin tratate, în privinţa pretenţiilor teritoriale. In perioada 16-24 august, la Turnu-Severin au avut loc primele tratative româno-maghiare, diferenţele de opinii au fost atât de mari încât discuţiile s-au încheiat fără rezultate. Partea maghiară a pretins 80% din Ardeal, partea română a revendicat ca teritoriile locuite de români să nu rămână la partea ungară.
Germania, care se pregătea de război, a avut interesul de a grăbi încheierea înţelegerilor româno-ungare, de aceea le-a impus celor două ţări să accepte hotărârea germano-italiană. Dacă acceptă aceste condiţii, le-a promis că va garanta integritatea teritorială a României şi chiar sprijin militar.
Ministerele de externe italian şi german au invitat, la Viena, reprezentanţii guvernului maghiar şi român, făcând cunoscute miniştrilor de externe, hotărârea din 30 august 1940. In baza acesteia, Ardealul de Nord, împreună cu secuimea, a fost ataşată Ungariei. Tot atunci, Germania şi-a asumat responsabilitatea pentru garantarea integrităţii teritoriale a României. Teritoriul de 43 mii kilometri pătraţi a trebuit să fie cedat de România,în termen de 15 zile.
Pentru România această pierdere a fost foarte însemnată. Politicienii români şi populaţia română au crezut că întinderea teritoriului luat va fi mai mică. (Intreg teritoriul Ardealului, mai exact, cel menţionat în Tratatul de pace de la Trianon a ajuns la România, teritoriul Ardealului fiind de 102000 mp.) Pe teritoriile cedate atunci au trăit 2,6 milioane oameni. După sursele româneşti, majoritatea acestei populaţii a fost constituită din români, Conform izvoarelor istorice maghiare, 51% din populaţie au fost maghiari şi numai 43% români.
În urma acestor hotărâri istorice, Ungaria şi România au devenit mai îndatorate faţă de Germania. Hitler a atras atenţia românilor că dacă nu va sprijini suficient Germania în războiul mondial, atunci îi va lua alte teritorii. Dacă va rămâne un aliat credincios, atunci va putea primi înapoi din ceea ce a pierdut în vara anului 1940. Ungariei i s-a atras atenţia de către Germania că a redobândit fără mari eforturi o parte însemnată din teritoriile pierdute cu Trianonul, iar dacă va sprijini în continuare Germania, va mai primi şi altele.
Hotărârea de la Viena a deteriorat şi mai mult relaţiile nu prea bune româno-maghiare: a rămas sub stăpânire maghiară mai bine de un milion de români, iar în Ardealul de Sud - sub stăpânire română au rămas încă câteva sute de mii de maghiari. România şi Ungaria au practicat o politică de reciprocitate în perioada anilor 1940-1944: dacă într-o parte au închis şcoală de minorităţi, în cealaltă ţară s-a recurs la aceleaşi măsuri. Dacă de aici au expulzat intelectualitatea minoritară, la fel s-a întâmplat şi de cealaltă parte. Pe lângă aceasta, au fost şi refugii spontane: la primirea veştii Hotărârii de la Viena, din Ardealul de Sud, până în 1944, au emigrat zeci de mii de maghiari în Nord, iar din Ardealul de Nord românii au emigrat în Ardealul de Sud, adică în România.
Planul de punere în aplicare a hotărârii de la Viena a fost aşa de bine organizat încât armata română care se retrăgea din Ardealul de Nord să nu se poată întâlni cu armata honvezilor care intra în Ardeal. Cetăţenii români au primit cu supărare această veste a hotărârii de la Viena. Locuitorii maghiari care au trăit pe aceste teritorii au primit cu bucurie vestea că s-au reîntors la Ungaria.
Întrucât pe teritoriul Sălajului au fost două incidente între armata honvezilor maghiari şi populaţia română de la Ip şi Treznea, pentru asta, populaţia română de la Ip şi Treznea este sensibilă faţă de Hotărârea de la Viena. Nu detaliez cursul acestora decât, după părerea mea, izvoarele care redau aceste fapte, (Istoria Prescurtată a Ardealului, de autorul Kopeczi Bela) doar citez: Armatei maghiare, care intra la începutul lunii septembrie, nu i-a fost opusă rezistenţă, totuşi, au avut loc mai multe incidente, la Ip şi Treznea au avut loc atrocităţi grave, pe care le-a înfăptuit o subunitate militară, ucigând nenumăraţi locuitori români. (Citatul provine din ediţia 1993, pagina 596). Evenimentele tragice, în limba română sunt foarte detaliate, dar oricine poate să înţeleagă asta...
Starea de spirit a românilor, după vara lui 1940, a fost foarte afectată întrucât a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Dobrogea de Sud, întrucât 100 mii de kilometri pătraţi i-au fost luaţi ţării, în nici două luni de zile, fără nici o rezistenţă militară. Datorită acestor evenimente, Carol al II-lea a fost catalogat drept trădător şi marginalizat. Acesta l-a numit pe generalul Ion Antonescu, prim ministru, iar acesta, a cedat în favoarea lui Mihai I. În scurt timp, au sosit pe teritoriul României şi trupe germane, într-un ritm rapid au recurs pregătirile pentru războiul antisovietic, în care România şi Ungaria, împreună Germania şi-a luat revanşa....
Pentru maghiarimea din Ardealul de Nord, eliberarea adusă prin Hotărârea de la Viena a însemnat un pas în faţă spre câştigarea drepturilor: s-au înfiinţat instituţii şi şcoli maghiare. S-au înrăutăţit relaţiile maghiarilor cu românii localnici, iar acum românii au ajuns ca minoritate, lucru nefavorabil lor, dar această situaţie a survenit după 22 de ani în care ei au fost în situaţia de stăpâni. In perioada 1940-1944, în Parlamentul maghiar, dintr-un milion de români nu a fost nici un reprezentant din Ardeal, pe când din rândul maghiarilor din Ardeal, pe bază de invitaţii au fost numiţi reprezentanţi parlamentari. Tot atunci, în şcolile medii maghiare din Ardealul de Nord, s-a impus limba română, însă aceasta totuşi aceasta nu a compensat limitarea drepturilor românilor.
Dacă pentru maghiari, Tratatul de pace de la Trianon a fost o uriaşă traumă, pe care încă mulţi, nici până astăzi, nu au putut-o concepe, atunci este de înţeles că în cazul Trianonului, pentru România câştigătoare, cel de-al doilea tratat de la Viena şi vara din 1940, cu pierderea teritoriilor, se aseamănă, fiind un episod dureros, la această problemă raportându-se din punct de vedere sentimental. Şi la acei patru ani, 1940-1944, la acea scurtă perioadă cât a ţinut lumea maghiară, mai apoi, întreaga maghiarime din Ardeal, i-a plătit preţul.
Atunci ne raportăm din plin la evenimente, atunci poate fi vorba într-adevăr de împăcare româno-maghiară (româno-rusă şi altele) dacă Trianonul, Hotărârea de la Viena, Pactul Molotov-Ribentrop şi altele ( dacă cu aceste întrebări sensibile nu se vor ocupa ziariştii, nici politicienii, ci istoricii dar şi ei, dacă e posibil, obiectiv şi nu unilateral)”. Laszlo Laszlo, în publicaţia săptămânală Szilagysag, nr. 35 din 29.08.2003
Retragerea trupelor româneşti din nordul Ardealului s-a făcut fără ripostă, cu toate că trupele ar fi vrut să lupte însă, ordinul de la Bucureşti era ca să se retragă fără ripostă deoarece, în caz contrar, ar fi intrat în conflict cu Germania, ceea ce ar fi însemnat pieirea (sfârşitul) României. S-a avut grijă ca în timpul retragerii celor două armate, cea maghiară, respectiv cea a regatului României să nu se întâlnească pe drum. Cetăţenii români au primit cu multă tristeţe vestea tratatului de la Viena, în ultima zi din august şi prima zi din septembrie, în principalele oraşe din Ardeal, şi în Bucureşti, au avut loc manifestaţii de protest şi au jurat să se împotrivească. Despre aceste manifestaţii se scria în presă, iar armata era încurajată să riposteze. Guvernul, în special regele a fost catalogat ca trădător deoarece, fără să tragă un singur glonţ. au renunţat la teritoriile obţinute, în primul război mondial, cu sacrificiul a peste 800.000 de soldaţi.
Cetăţenii maghiari care erau în teritoriile stăpânite de maghiari se bucurau, ei trăiau clipa eliberării în momentul revenirii la Ungaria. Armata a fost primită cu flori, iar pereţii oraşelor, la intrarea trupelor, erau îmbrăcaţi în roşu-alb-verde.
Cum menţionam, intrarea trupelor s - a făcut, în general, în linişte, însă, pe teritoriul judeţului Sălaj au avut loc două incidente între armata maghiară şi populaţia română din comunele Ip şi Treznea. In preajma comemorării acestor evenimente, presa română s-a agitat de nenumărate ori, politicienii le evidenţiază des, aceste evenimente cu adevărat sângeroase, nu au fost omise nici din manualele de istorie. Nu voi intra în amănunt în descrierea evenimentelor din septembrie 1940 din cele două localităţi ci, voi cita din sursa mea de informare (Scurtă istorie a Ardealului - Kopeczi Bela): Intrarea trupelor maghiare la începutul lunii septembrie n-a fost primită cu ostilitate, totuşi, au avut loc mai multe incidente, în Ip şi Treznea s-au produs grave atrocităţi comise de o subunitate militară, ucigând un mare număr de locuitori români. (Citatul est din amintita lucrare, ediţia 1993, şi se găseşte la pagina 596). Numărul locuitorilor civil ucişi în cele două localităţi se apropie de 300. Acest număr este, în realitate, însemnat (important).
Starea de spirit, a populaţiei, în vara anului 1940, era foarte nefavorabilă şi datorită pierderii a peste 100.000 km pătraţi de teritorii, fără ripostă militară (Basarabia, nordul Bucovinei, nordul Ardealului şi sudul Dobrogei). Acest fapt reprezenta o deziluzie pentru români şi datorită faptului că România dispunea de o armată însemnată, iar între cel două războaie mondiale, politicienii şi presa susţineau că nu vor ceda nici o palmă de pământ.” Laszlo Laszlo, Al II-lea tratat de la Viena - 30 august 1940, în publicaţia săptămânală Arkad, nr. 26 din 31.08.2006
Dacă în momentul încheierii dictatului de pace care a pus capăt primului război mondial s-ar fi acţionat în spiritul autodeterminării, revizuirile teritoriale nu ar mai fi avut loc. Dacă dictatul de la Trianon (1920) ar fi fost cu adevărat just, ar fi permis organizarea unui referendum pe teritoriile condamnate la dezlipire. Cel mai bun exemplu pentru nedreptatea de la Trianon este situaţia Pământului Secuiesc. Locuitorii săi nu au fost întrebaţi dacă vor sau nu, în baza dreptului la autodeterminare, să ajungă sub dominaţie română. Poporului secuio-maghiar, care număra peste 500.000 de suflete şi care reprezenta mult peste 80% din locuitorii Pământului Secuiesc, i s-ar fi cuvenit dreptul la întemeierea unui stat independent. Dacă analizăm obiectiv această problemă, mai putem spune şi că acest lucru ar fi fost mai motivat în cazul acestor locuitori decât anexarea Transilvaniei - cu 53,8% locuitori români- la România.
Dacă marile puteri ar fi urmat spiritul dreptăţii istorice şi s-ar fi gândit (şi) la faptul că nedreptul dictat de pace ar putea reprezenta sursa unor noi războaie, ar fi trebuit să oblige statele succesoare să asigure autonomii lărgite, pentru garantarea egalităţii în drepturi a grupurilor etnice mânate sub dominaţia lor. În Transilvania ar fi existat posibilitatea înfiinţării autoguvernărilor teritoriale, pentru că întâlnim şi aici regiuni majoritar româneşti şi regiuni majoritar maghiare. Judeţele Alba de Jos, Făgăraş şi Hunedoara, locuite de români, ar fi putut fi organziate într-o regiune autonomă română, iar judeţele secuieşti -într-o regiune autonomă maghiară, în timp ce regiunile cu populaţie mixtă puteau deveni regiuni administrative cu limbă mixtă. Insă în locul unei politici naţionale cinstite, România a aplicat politica asimilării, românizării forţate.
Cu ocazia primei decizii de la Viena, în 1938, i-a fost restituită Ungariei fâşia de graniţă din Ţinutul de Sus, locuită în procent de 87% de maghiari, în 1939 -Ucraina Subcarpatică -cu populaţie majoritară rusină şi maghiară, iar în primăvara lui 1941 -teritoriile cu populaţie majoritar maghiară din Voivodina. Teritoriile nord-transilvănene cu populaţie majoritar maghiară, printre care şi Pământul Secuiesc -una din cele mai maghiare regiuni ale Ungariei istorice- s-au unit cu Ungaria după cea de-a doua decizie de la Viena, în 30 august 1940. Cunoscând toate acestea, putem stabili că în perioada 1938-1941, Ungaria nu a ocupat teritorii străine, ci şi-a primit înapoi regiuni cu populaţie majoritar maghiară din propriile sale teritorii naţionale milenare, iar acest lucru a estompat puţin nedreptatea de la Trianon. Revendicarea acestor teritorii a fost legitimă.
Nu este permis să condamnăm conducerea politică a Ungariei şi pe guvernatorul Horthy Miklos pentru solicitarea anulării, revizuirii nedreptului dictat de la Trianon. Prin aceasta s-a urmărit de fapt restabilirea, pe căi paşnice, a unităţii teritoriale a statului ungar istoric, iar în caz că acest lucru nu era posibil, redobândirea teritoriilor locuite de populaţie majoritar maghiară.
Pentru eliberarea teritoriilor cu populaţie majoritar maghiară, guvernatorul Horthy Miklos este şi azi numit fascist şi batjocorit cu apelativul marinar călare. Se poate spune că propaganda plevei comuniste şi a elitei politice a statelor succesoare, de denigrare a guvernatorului, a avut un succes atât de mare încât în ziua sărbătoririi Sfântului Stefan, subsemnatul a constatat că la auzul numelui lui Horthy, până şi maghiarii de pe Pământul Secuiesc coboară vocea. Interesant este că acest lucru s-a întâmplat în timpul unei excursii, anul acesta, şi nu era vorba deloc despre politică ci doar s-a menţionat că drumul judeţean care leagă Sfântu Gheorghe de Bazinul Baraolt (via Aita Medie) a fost construit pe vremea lui Horthy.
Mulţi consideră redobândirea teritoriilor maghiare o greşeală deoarece în felul acesta explică împingerea Ungariei în război, exterminarea unor evrei, pierderile ungare de război, asuprirea minorităţilor.
În timp ce holocaustul este binecunoscut în gândirea publică a societăţii ungare, societatea română abia îl ia cunoştinţă, deoarce poporului român nu i-a fost creat sentimentul de naţiune vinovată. In Ungaria s-a sugerat că poporul maghiar este apăsat de o vină mult mai mare decât alte popoare. Presa din Ungaria a pomenit rar faptul că exterminarea evreilor se răspândise în aproape toată Europa. In momentul prezentării suferinţelor evreilor ungari nu a fost subliniat suficient faptul că deportarea lor a avut loc după data de 19 martie 1944, când Germania nazistă ocupase Ungaria, care fusese condusă de un guvern-marionetă dirijat de germani. Incă mai sunt unii care îl învinuiesc pe Horthy pentru soarta evreilor.
În tot acest răstimp, un procent însemnat din numărul locuitorilor României sunt şi azi de părere că mareşalul Ion Antonescu a fost un erou naţional şi salvator al evreilor. Toate acestea în condiţiile în care măcelărirea evreilor a început în România şi nu în Germania. Neobligată de nimeni, armata statului român suveran i-a măcelărit, la porunca mareşalului Antonescu, pe majoritatea evreilor nord-bucovineni şi transnistreni, pentru ca ulterior, sub efectul succeselor armatei sovietice, să organizeze deportarea celor rămaşi. Deşi o publicaţie-document scrisă de Matatias Carp şi apărută între anii 1946-1948 la Bucureşti prezintă holocaustul românesc pe date şi localităţi, poporul român nu s-a confruntat cu faptele istorice, deoarece această publicaţie a devenit, imediat după apariţia sa, inaccesibilă. Cunoscând toate acestea, se înţelege de ce în anii 90 i-au ridicat o statuie lui Antonescu şi au botezat străzi, pieţe şi instituţii cu numele lui.
În urma unor presiuni internaţionale, situaţia s-a schimbat puţin în ultimele decenii. Conducerea politică română s-a văzut nevoită să tempereze cultul Antonescu din ce în ce mai puternic şi să accepte realitatea holocaustului. In final, România a fost nevoită, în anul 2003, să înfiinţeze o comisie de cercetare care să prezinte împrejurările în care s-a derulat holocaustul. Comisia condusă de laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, a constatat că în timpul războiului, pe teritoriul de atunci al României şi-au pierdut viaţa 270.000 de evrei români şi ucraineni. Deşi în octombrie 2009 a fost amplasat chiar şi un monument al holocaustrului -la Bucureşti-, se pare gândirea publică încă mai este străbătută de ideea că maghiarii i-au ucis la grămadă pe evrei, în timp ce românii i-au salvat.
Semnatarul acestor rânduri speră că popoarele, grupruile etnice nu vor mai fi niciodată exterminate, maltratate doar pe motiv că au altă cultură, altă religie, altă limbă. Trecutul istoric trebuie acceptat aşa cum a fost el, şi trebuie să se ştie că nu există naţiune vinovată, în schimb există politică de stat vinovată şi au fost şi persoane vinovate. Horthy, deportat şi el de germani, le-a asigurat mult timp protecţie evreilor din Ungaria şi de altfel de numele său se leagă salvarea a sute de mii de evrei”. Kadar Gyula, 70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare, în cotidianul Haromszek, nr. 6073 din 31.08.2010
Mulţi nu ştiu nici că încă de la izbucnirea războiului, Ungaria a adăpostit sute de mii de polonezi care se refugiau din calea nemţilor şi le-a oferit mult timp o siguranţă şi evreilor. In timpul războiului, până în toamna anului 1944, liderii organizaţiei mondiale a evreilor considerau că întoarcerea Ungariei împotriva nemţilor ar fi repreznetat cel mai mare pericol pentru evreii din Ungaria. Pe atunci erau de părere că Ungaria este refugiul evreilor. Nu pot fi negate, bineînţeles, legile evreieşti care îngrădeau libertatea personală a evreilor, care lezau demnitatea umană, însă Ungaria oficială nu a urmărit distrugerea (evreilor).
Trebuie să mai pomenim un lucru pe care mulţi ar dori să-l dea uitării, şi anume că ajungerea Ungariei în sfera de interes germană a fost prefigurată de marile puteri care au distrus la 1920 statul ungar care se întindea în întreg Bazinul Carpatic. A te aşepta ca o Ungarie redusă la 28,5% din teritoriul său să înfrunte Germania, este o frivolitate.
De asemenea, mulţi uită că dintre toţi vasalii Germaniei, Ungaria a fost cea care a intrat cel mai târziu şi forţat în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Bineînţeles că puţini sunt şi cei cărora le face plăcere să spună că liderii ţării care îşi pierduse suveranitatea s-au străduit să reducă numărul soldaţilor ungari trimişti pe front şi au reuşit să împiedice deportarea evreilor din Budapesta. Si mai puţini ştiu că Ungaria începuse încă în anul 1943 negocierile pentru ieşirea din război.
Printre păcatele reproşate aşa-numitei dominaţii horthyste se numără şi asuprirea minorităţilor. Se poate afirma că la nivelul politicii de stat, acest lucru nu s-a înfăptuit. Luând ca bază de calcul Transilvania, se poate constata că în timp ce reprezentanţii de sex masculin din totalul de 500-700.000 locuitori maghiari din Transilvania de Sud -rămasă sub dominaţie română- au ajuns în lagăre de lucru, iar învăţământul, presa şi cultura de limbă maghiară s-au atrofiat, în Transilvania de Nord -aflată sub tuleră ungară- aveau loc, la nivelul politicii de stat, strădanii de colaborare cu minorităţile. În cazul în care erau repartizaţi în aşezări cu populaţie românească, poliţiştii trebuiau să cunoască limba localnicilor. În liceele maghiare, de exemplu la Colegiul Szekely Miko din Sfântu Gheorghe, li se pretindea elevilor maghiari să înveţe limba română. Existau aşezări româneşti în care predarea limbii statului, maghiara, era doar formală. Toate acestea sunt inimaginabile în România de azi, deşi nu trăim în vreme de război. Azi, apariţia într-un document oficial a denumirii vechi de 800 de ani a Pământului Secuiesc a stârnit un val de furie, iar pentru noii noştri vecini români colonişti este ceva firesc ca maghiarul indigen să salute în limba română, fără a i se răspunde în limba maghiară.
În timpul scurtelor vremuri maghiare (1940-1944), Partidul Maghiar Transilvănean a insistat asupra unei mai strânse colaborări cu românii, recunoscând că interesele poporului român şi ale poporului maghiar sunt aceleaşi pe pământul pe care au convieţuit secole de-a rândul. S-a insistat şi asupra ieşirii din război.
Tratatul de pace de la Paris a fost mai nedrept chiar decât cel de la Trianon, deoarece de această dată nu un stat multinaţional ci teritoriile unei ţări locuite în majoritate de maghiari le-au fost transferate unor ţări ale căror principale obiective erau demaghiarizarea, înfiinţarea aşa-numitelor state naţionale omogene.
La fel ca şi cel de la Trianon, dictatul de pace de la Paris i-a pedepsit mai aspru pe maghiari decât pe alte popoare. Si de această dată au fost ignorate principiul autodeterminării, dreptatea istorică. Hotarele Ungariei -considerate stat naţional- înfiinţate prin intermediul unor teritorii cu populaţie maghiară, redobândite cu mijloace în general paşnice în perioada 1938-1941, nu au fost recunoscute.
Ironia istoriei a fost că simpatia, sprijinul marilor puteri au fost câştigate şi de această dată de state care în timpul războiului au comis păcate mult mai mari decât Ungaria. Statului slovac fascist i-a fost dată regiunea de graniţă a Şinutului de Sus, cu populaţie aproape complet maghiară, iar teritoriul autonom rusino-maghiar, Ucraina Subcarpatică, i-a fost anexat Ucrainei. Deşi mareşalul Tito dispusese măcelărirea populaţiei satelor complet maghiare, fiind ucişi aproximativ 40-50.000 de maghiari, Voivodina i-a fost anexată Iugoslaviei. Deşi conducerea armatei sovietică a exilat administraţia română din cauza acţiunilor sângeroase ale gardiştilor lui Maniu, Transilvania de Nord cu populaţie majoritar maghiară, locuită la sfârşitul războiului (şi) de un procent de 37% români, i-a fost dată României. România era o ţară care din iunie 1941 până în 23 august 1944 a luptat cu o forţă armată numeroasă de partea germanilor, în timp ce armata sa a ucis, neobligată de nimeni, sute de mii de evrei.
Cum stăm oare la capitolul păcatelor maghiare pentru care Ungaria ar trebui pedepsită? Dacă Trianonul a lezat autodeterminarea, a avut un caracter de dictat şi a fost nedrept, cum poate fi calificată pacea de la Paris, din 1947, care a împărţit în sânga şi-n dreapta teritorii locuite în majoritate de maghiari?
Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la a doua decizie de la Viena, putem constata că ultima oară, problema maghiară a fost soluţionată în mod onorabil la nivel internaţional cam prin anii 1940, iar nouă, cetăţenilor de rangul al doilea din statele succesoare, nu trebuie să ne fie ruşine pentru acest lucru! Putem afirma că în schimbul păstrării regiunilor locuite de maghiari, dezmembrate prin dictatele de pace, avem pretenţia ca marile puteri să oblige statele ajunse în posesia teritoriilor maghiare istorice să le asigure maghiarilor indigeni, în funcţie de numărul acestora, autonomii culturale şi locale. Semnatarul acestor rânduri susţine cu convingere că prin acordarea acestor autonomii, amintirea va soluţiona paşnic vicisitudinile trectului istoric.” Sursa: cotidianul Haromszek, nr. 6074 din 01.09.2010, autor Kadar Gyula
Nici prima şi nici a doua decizie de la Viena nu au avut o viaţă lungă. In 13 martie 1939, Hitler i-a comunicat guvernatorului Horthy Miklos dorinţa sa ca trupele ungare să intre fără întârziere în Ucraina Subcarpatică. In câteva zile, acest lucru s-a realizat. România a reacţionat nervoasă Când în iunie 1940, Moscova a considerat că a sosit timpul să recupereze Basarabia şi Bucovina de Nord nu a întâmpinat rezistenţă din partea Bucureştiului. Acesta din urmă nu şi-a asumat trei conflicte armate -cu Uniunea Sovietică, cu Ungaria şi cu Bulgaria în legătură cu Dobrogea de Sud.
În 28 iunie 1940, ministrul de externe italian Galeazzo Ciano i-a comunicat, pe cale diplomatică, Budapestei, că atât Berlinul cât şi Roma au sfătuit România să fie îngăduitoare, dar nici Ungaria să nu facă vreun pas cu consecinţe grave. Mobilizarea în Ungaria generează îngrijorare, la fel şi vestea incidentelor de la frontieră. Ministrul de externe Csaky a promis că partea ungară va urma sfatul puterilor Axei dar a pus în vedere intervenţia ungară în următoarele cazuri: dacă România se destramă complet;dacă în România vor avea loc mişcări revoluţionare; dacă refugiaţii din Basarabia vor năvăli în Transilvania;dacă armata sovietică ar înainta spre Carpaţi.
În 7 iulie 1940, Hitler l-a primit la Berlin pe ministrul de externe italian, exprimându-şi nemulţumirea generată de manifestările haotice de intoleranţă ungară, consimţind, ca la data de 10 iulie, să-i primească, la Munchen, pe Teleki şi Csaky. De faţă cu oamenii de stat ungari, el a declarat: Dacă Ungaria consideră că poate lua poziţie cu propriile forţe împotriva României şi este gata să-şi asume consecinţele, atunci nimic nu stă în calea intervenţiei războinice împotriva României. Hitler a menţionat: Nici din punct de vedere material şi nici al forţei numerice a trupelor sale, Ungaria nu se afla în situaţia de a putea conta pe o victorie sigură împotriva României.
După ce partea ungară şi-a dat seama că Hitler este împotriva soluţiei militare, şi-a schimbat poziţia, în direcţia soluţionării pe calea tratativelor, cu condiţia participării directe a Germaniei şi Italiei. Hitler a prevestit cu o sinceritate cinică: In mod firesc, indiferent de modul cum s-ar realiza divizarea, una din părţi se va văita întotdeauna, în cazul Transilvaniei, probabil amândouă.
Tratativele ungaro-române din perioada 16-24 august 1940, de la Turnu Severin, au purtat semnele unui dialog al surzilor Devenea din ce în ce mai evident că disputa ungaro-română va putea fi soluţionată doar prin arbitrajul puterilor axei sau printr-o acţiune militară.
Hitler aştepta ca tensiunea dintre cele două ţări să fie pe punctul de a exploda, dar înainte de aceasta, să aibă loc un arbitraj care, prin puterile axei, să impună voinţa germană asupra celor două ţări.
Drept rezultat al celei de a doua decizii de la Viena, Ungaria a obţinut o suprafaţă de aproape patru ori mai mare decât în urma primei decizii, Budapesta fiind însă pusă în slujba Germaniei hitleriste. In capitala austriacă, Ribbentrop şi-a pus colegul ungar şi pe cel român să semneze angajamente, potrivit cărora, minorităţile germane din cele două ţări îşi pot păstra neîngrădiţi identitatea, că pot contacta în mod liber marea ţară-mamă germană.
A doua decizie de la Viena nu putea să corespundă din start aşteptărilor, din cauza relaţiilor etnice complicate din Transilvania de Nord, a distanţei mari la care se afla Pământul Secuiesc de graniţele ungare de la Trianon. Decizia a creat o nouă nedreptate prin faptul că a dat Ungariei peste un milion de locuitori români şi a lăsat în România aproximativ 400.000 de maghiari.” Pirityi Sandor, A doua decizie de la Viena - Revizuirea Trianonului, în cotidianul Haromszek, nr. 4558 din 31.08.2005.
La sfârşitul lunii iunie 1940 a ajuns pe ordinea de zi şi problema Transilvaniei. Vjaceslav Molotov, comisar sovietic al poporului, însărcinat cu probleme externe, i-a cerut guvernului român, printr-o notă din 28 iunie, cedarea Basarabiei anexate României la 1918, respectiv a Bucovinei de Nord. Ultimatumul redactat pe un ton cât se poate de războinic i-a dat Bucureştiului 48 de ore pentru a părăsi teritoriile în cauză. Deoarece al Treilea Reich nu le-a promis românilor nici un ajutor, aceştia au fost nevoiţi să bată în retragere. Nu au pierdut însă decât regiunile revendicate de ruşi, însă au creat un precedent şi în privinţa modificării hotarelor trasate de păcile încheiate în jurul Parisului.
Bineînţeles că nu puteau scăpa această oportunitate nici restul vecinilor României, din ale căror teritorii aceasta primisese o parte după primul război mondial. Astfel, Bulgaria şi-a anunţat pretenţia la Dobrogea de Sud, iar Ungaria -pretenţia la teritoriile transilvănene locuite de maghiari. Armata regală Ungară ar fi avut, în iunie 1940, şanse reale de succes în faţa armatei române. In situaţia existentă, Ungaria nu a putut însă decide să acţioneze unilateral fără acordul Berlinului şi al Romei.
În ziua de 10 iulie, groful Csaky Istvan, ministru de externe, şi premierul grof Teleki Pal s-au deplasat la Munchen, unde alături de Fuhrer şi de ministrul german de externe, Ribbentrop, era prezent şi omologul italian al acestuia, groful Ciano. Cu ocazia negocierilor, partea ungară a afirmat clar că este gata să intervină chiar şi armat în cazul în care existenţa minorităţii maghiare ar fi fost periclitată sau dacă se va încerca denaturarea relaţiilor etnice transilvănene prin colonizarea de români basarabeni. Germania şi Italia s-au angajat să-l convingă pe regele român Carol al II-lea să poarte tratative.
În final, întâlnirea a avut loc la Turnu Severin, în ziua de 16 august. Ea a fost precedată de săptămâni tensionate la maxim. Armata Regală Ungară era în stare de alertă încă de la începutul lui iulie. O atmosferă asemănătoare domina şi de partea cealaltă a barierei. Linia Carol, creată în 1937 de-a lungul graniţei, era plină de soldaţi, în toate instituţiile publice erau afişate pancarte pe care scria Nici o brazdă! şi Nu avem nici de luat, nici de dat!
Conducerea română ascunsă în spatele propagandei şovine a fost însă nevoită să constate că aliaţii germani şi italieni aşteptau din partea ei satisfacerea cel puţin parţială a pretenţiilor maghiare îndreptăţite şi că nu o vor apăra în cazul unui conflict armat. Chiar şi în astfel de condiţii, la Turnu Severin s-au arătat dispoziţii doar pentru cedarea unor teritorii mai mici (doar 14.000 kmp), propunându-se în primul rând un schimb de locuitori. Bineînţeles că Teleki şi ai săi au refuzat acest lucru, delegaţia lor ridicându-se în 25 august de la masa tratativelor fără nici un rezultat esenţial.
Toate semnele arătau că tot armele vor avea ultimul cuvânt. Ziua atacului ungar fusese deja fixată pe 28 august, însă în această zi, Hitler i-a convocat la Viena, pentru negocieri, pe miniştrii de externe ai celor două ţări. Aici nu au mai avut loc negocieri serioase între Budapesta şi Bucureşti, iar Ribbentrop şi Ciano au arătat clar că ei dictează condiţiile. In ziua de 30 şi-au comunicat decizia: Ungaria a primit înapoi un teritoriu în suprafaţă de 43.541 kmp, cu 2.633.000 locuitori. Majoritatea lor absolută -53,7%- erau maghiari, 40,7% români, iar 5,6% -alte naţionalităţi, în primul rând germani (saşi). Privind la noile hotare ale patriei sale, ministrului român de externe, Mihail Manoilescu, i s-a făcut rău şi a leşinat. Ungaria şi locuitorii maghiari de pe teritoriile reanexate au sărbătorit.
În palatul Belvedere din Viena a avut loc cel mai mare succes diplomatic ungar din secolul al XX-lea. S-a întâmplat rar în istoria europeană ca un teritoriu atât de mare şi cu o populaţie atât de numeroasă să-şi schimbe stăpânul fără a se recurge la arme. În trasarea hotarelor, Ribbentrop şi Ciano nu au fost conduşi însă de obligaţia simţită faţă de soarta maghiarimii. În lupta lor împotriva Marii Britanii vroiau să asigure pacea - cel puţin vremelnică - în regiunea est-europeană. Teleki Pal şi-a dedicat întreaga sa carieră politică revizuirii dictatului nedrept de la Trianon, însă în mod tragic, a putut realiza acest lucru doar prin sacrificarea celuilalt pilon al strategiei sale naţionale: spaţiul ungar de mişcare extern, de sine stătător”. Sursa: cotidianul Szekely hirmondo, nr. 136 din 30.08.2010, autor Balogh Gabor.
Vorbim de şcoala înaltă a făţărniciei, care îşi face simţit efectul şi azi. Etichetarea fascismului horthyst a fost o metodă a propagandei naţional-comuniste antimaghiare, prezente -în fază incipientă- şi înainte de preluarea puterii de către comunişti. Atât în trecut cât şi în prezent, istoriografia şi conştiinţa publică româneşti au apreciat decizia de la Viena altfel decât comunitatea maghiară. Nu am pomenit şi de istoriografia ungară deoarece în perioada lui Rakosi şi a lui Kadar, aceasta a fost scrisă în spirit internaţionalist, a fost falsificată. Aceasta este una din cele mai grave moşteniri ale societăţii maghiare de azi, în vădită contradicţie cu exclusivismul ideologic al tuturor statelor vecine.
Perioada celei de-a doua decizii de la Viena, din 1940, de dizolvare în rândul maghiarimii nord-transilvănene a traumei trianoniene, a lăsat urme durabile. Progresul economic înregistrat în decurs de patru ani, consolidarea identităţii naţionale, construirea infrastructurii nord-transilvănene şi avansarea culturii maghiare sunt nişte lucru evidente, fără de care azi nu am fi aşa cum suntem”. Sursa: cotidianul Haromszek, nr. 6073 din 31.08.2010, autor Sylvester Lajos
Sunt cu duiumul cei cărora le vin în minte doar prigonirea şi uciderea evreilor atunci când vine vorba de al doilea război mondial. Permiteţi-mi să fac referire doar la câteva fapte, gânduri din volumul lui Matatias Carp! In timp ce evreii din toate colţurile lumii se refugiau în Ungaria, România fascistă făcea, cu o ură vecină cu nebunia, cea mai inumană muncă, şi o făcea cu mâna goală, cu cuţitul, cu gloanţele şi cu focul -chiar înainte de Hitler.In 29 şi 30 iunie 1941, poliţiştii, soldaţii români şi germani au ucis la Iaşi câteva mii de evrei...Pe cei 4.400 de bărbaţi care au supravieţuit băii de sânge, i-au trimis în lagărele de concentrare... După 12 ore şi 20 de km, au scos din vagoane 1.194 de cadavre. Garda de Fier a primit de la evrei 6.000.000 lei pentru încetarea măcelăririi.
Nu putem enumera cifre. Aproximativ 300.000 de evrei au fost ucişi în România în lipsa oricărei constrângeri germane. Încă înainte de război şi chiar la începutul acestuia. Să nu uităm că unul dintre partidele maghiare transilvănene se află din nou la guvernare, în toiul prigonirii maghiare.
În a doua zi a deciziei de la Trianon, slugile marilor puteri recunoscuseră deja că o decizie mai nedreaptă decât cea din 1920, care a destrămat Ungaria, nu s-a mai născut în Europa. Din când în când, suntem obligaţi să ne identificăm cu câte ceva, să ne delimităm de câte ceva. UE nu este însă nici acum dispusă să ia la cunoştinţă faptul că o naţiune, naţiunea maghiară, este prigonită şi condamnată încetul cu încetul la pustiire de politicieni -slovaci, români şi sârbi- care într-o democraţie cinstită, în orice colţ al lumii ar fi ea, nu ar merita nici măcar să cureţe veceuri publice.
Despre ce ne batem gura acasă şi despre ce se vorbeşte? Inclusiv în Ungaria, unde partidele decăzute, ticăloşite, latră despre dictatura FIDESZ, despre pericolul sistemului unipartit şi despre neofascism.Membrii maghiari ai guvernului stau coloraţi în vitrina României în întrega Europă.Iar afară, maghiarimea stă în alb-negru, atrofiată numeric şi frântă.Speranţa încă mai trăieşte, însă puterea ne este tot mai slabă. Cam atât despre cizma spaniolă”. Sursa: Czego Zoltan, Bătuta, cu cizme spaniole, în cotidianul Haromszek, nr. 6076 din 03.09.2010
Referitor la acest aspect, Pete Robert, preşedintele filialei Jobbik din Zalaegerszeg, a declarat că manifestarea este importantă pentru că după primul război mondial Ungaria a ajuns într-o situaţie catastrofală, dar regimul Horthy a reuşit să restabilească demnitatea maghiarimii. Acesta a adăugat că în prezent ţara se află din nou într-o situaţie critică, datorită socialiştilor aflaţi la putere, astfel încât noul guvern va avea o mare responsabilitate, de a reabilita economia statului şi de a reda oamenilor încrederea în Ungaria”. Sursa: www.kuruc.info
În 20.08.2009, situaţia a fost cu totul alta, autorităţile locale din Zajta au deschis, pentru o zi, frontiera cu România. Prietenii noştri din Ardeal şi din Ungaria au aşteptat cu braţele deschise pe toţi maghiarii, pe reprezentanţii Jobbik, ai Gărzii Ungare... de ambele părţi ale frontierei. Mărşăluiam pe strada principală din Zajta (Ungaria) când am fost abordaţi, într-o manieră agresivă, de dr. Tilki Attila, preşedintele filialei judeţene FIDESZ şi Szesztak Oszkar, preşedintele Consiliului Judeţean şi el membru FIDESZ, care ne-au acuzat că profităm de astfel de acţiuni organizate din banii publici.Noi însă ne-am continuat drumul.
Manifestările aniversare au început de ambele părţi ale frontierei, discursurile curgând unul după altul... Cu toate că am stat oarecum retraşi, prezenţa noastră a fost remarcată datorită faptului că am fost singurii care aveam la noi drapele arpadiene. Stăteam la 4-5 metri de frontieră şi în mintea noastră se contura intrebarea oare ce sentimente îi încercau pe ostaşii maghiari care după 69 de ani de la dictatul de la Viena, mărşăluiau din nou în Ardeal?
Deodată, poliţiştii maghiari s-au postat în faţa noastră şi ne-au solicitat actele de identitate. Am fost singurii care am fost verificaţi, din sutele de persoane prezente la faţa locului. Toţi cei de faţă au urmărit incidentul în ochii lor putându-se remarca revolta surdă! Intre timp panglica inaugurală a fost tăiată şi noi am trecut printre primii frontiera românească, alături de alte persoane.
Poliţistul de frontieră român l-a salutat politicos pe căpitanul filialei judeţene a Gărzii Ungare...Dincolo, familiile şedeau pe băncuţe în faţa caselor, în mijlocul comunei trona un cuib de barză pe un stâlp de electricitate, în faţa bisericii femeile în vârstă îşi ştergeau lacrimile... Poate câţiva dintre ei, copii fiind, au trăit frumoasele zile de acum 69 de ani, la care ne-am gândit şi noi... Oriunde am umblat prin comună am întâlnit maghiari fericiţi! Am simţit că am venit acasă! Că ne-am întors la ai noştri! Pe ei nu i-a preocupat fotografiatul, înregistrările şi filmările, tăierea panglicii... doar noi le-am rămas... simpatizanţii Jobbik, membrii Gărzii Ungare... bucuria solidarităţii maghiare oneste ne-a rămas, am trăit-o doar noi”. Pentru maghiarii sătmăreni, în www.magyargarda.hu
În urmă cu 69 de ani, soldaţii celei de-a doua armate maghiare au trecut graniţa comitatului / Atmosfera din Trei Scaune înainte de intrarea lui Horthy
„...Potrivit deciziei de la Viena din data de 30 august 1940, din teritoriul Transilvaniei -anexat României, prin decizia de la Trianon- o suprafaţă de 43 de mii de kmp, cu 2,5 milioane de locuitori, a reintrat în posesia Ungariei, iar dintre marile oraşe, Carei, Oradea, Cluj, Satu Mare, Târgu Mureş, întreg teritoriul din zona Maramureş şi Pământul Secuiesc. Unităţile armatei maghiare au intrat pe teritoriul reprimit în perioada 5-13 septembrie, teritoriu pe care -potrivit recensământului din anul 1940- au trăit 1.344.000 maghiari, 1.069 000 români şi 47.000 de locuitori germani (In Transilvania de Nord au rămas aproximativ 400 de mii de maghiari). Soldaţii lui Horthy Miklos au sosit în Trei Scaune în data de 12 septembrie, spre marea bucurie a locuitorilor maghiari”. cotidianul „Szekely hirmondo”, nr. 36 din 11-17.09.2009
Expoziţia, organizată cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la cel de al Doilea Arbitraj de la Viena, va evoca, cu ajutorul unor documente de arhivă, materiale de presă şi de propagandă din România şi Ungaria, amintiri şi jurnale personale, emisiuni de radio, precum şi a unor fotografii şi filme realizate de fotografi amatori, nepublicate până în prezent, cum au trăit oamenii de rând acest eveniment. Nu vrem să ascundem sau să retuşăm nimic. Scopul nostru este ca, la împlinirea a 70 de ani de la Dictatul de la Viena, să contribuim la o confruntare obiectivă cu trecutul şi la vindecarea traumelor din relaţiile româno-maghiare, fără nicio atitudine părtinitoare. Din acest motiv, expoziţia se bazează pe munca comună a istoricilor români şi maghiari, se scrie în comunicatul dat publicităţii de arhiva OSA. Al Doilea Arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, a influenţat decisiv poziţia celor două ţări în cursul celui de-al doilea război mondial, lăsând unele traume încă vii în memoria colectivă a ambelor naţiuni. Ca urmare a dictatului impus de Germania nazistă, a fost anexat Ungariei un teritoriu de aproximativ 43 de mii de kilometri pătraţi, aşa-numita Transilvanie de Nord, dar care cuprindea şi Tinutul Secuiesc. Partea de sud a Transilvaniei, cu o suprafaţă de 60 de mii de kilometri pătraţi a rămas în posesia României.” Sursa: www.mti.hu
Expoziţia încercă în sfârşit să discute această perioadă tulburată şi controversată cu detaşare, cu obiectivitatea ştiinţifică atât de necesară. Mi se pare o iniţiativă foarte bună. Rediscutarea istoriei comune în mod obiectiv, ajungerea la compromisurile necesare este un pas foarte important în drumul spre o conciliere europeană între cele două popoare. Dacă germanii şi francezii au reuşit, putem reuşii şi noi.Felicit iniţiatorii şi finanţatorii expoziţiei şi îi cer să aducă această ezpoziţie şi la Bucureşti şi la Cluj. Este o nevoie la fel de mare de aceste perspective raţionale şi la noi”. Sursa: www.transindex.ro, autor Czika Tihamer
Din cele prezentate se poate observa cu uşurinţă, diferenţa dintre acuzele aduse istoricilor şi publiciştilor români pentru faptul că nu prezintă cu obiectivitate evenimentele istorice legate de Dictatul de la Viena şi, modul efectiv în care adevărul istoric este respectat de intelectualii maghiari. De fiecare dată, elita maghiară caută cele mai diverse justificări. Până în prezent nu a existat o exprimare clară a regretului pentru cele întâmplate, sau aşa cum au procedat alte naţiuni şi naţionalităţi în situaţii asemănătoare, nu s-a cerut scuze românilor pentru suferinţele pricinuite.
În acest contex subliniem, excepţia reprezentată de scritorul Domokos Geza, care amintindu-şi de anii copilăriei petrecuţi în satul bunicilor săi, Zagon, mărturisea în 1972, în convorbirea cu Beke György (publicată în volumul Fără interpret) următoarele: „Din păcate, mai târziu a trebuit să fac cunoştinţă şi cu această realitate (deosebirea dintre români şi secui, ca «izvor de duşmănie şi neîncredere»). Am văzut cum, în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, o parte dintre flăcăii unguri au organizat un fel de progrom printre românii (…). Am mai avut o experienţă care m-a rănit adânc. Îmi revine uneori, şi face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instrucţii premilitare, tinerii maghiari şi cei români au fost împărţiţi în grupe separate (…). Parcă-i văd pe locuitorii români care treceau cântând - şi erau obligaţi să cânte - faimosul cântec despre Horthy, care, dacă-mi aduc bine aminte se încheia cam aşa «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah». Şi această oroare trebuiau s-o cânte pe ungureşte tinerii români! Spun asta acum, aici, pentru că, din păcate, şi asta face parte din trecutul nostru. Şi acum, când noi ne străduim să netezim calea de apropiere…este nevoie însă de multă rabdare şi înţelepciune”.
Aşa cum s-a subliniat şi în celelate lucrări, care au abordat aceiaşi problematică ( a se vedea rubrica apariţii editoriale de pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş: www. Forumharghitacovasna.ro), din articolele care au făcut obiectul prezentei analize, se desprind următoarele concluzii:
- practicarea unui discurs hiperetnicizat şi unei politici identitare agresive, de către principalii formatori de opinie; sunt predominante articolele care pun accentul pe forţele centrifuge, atomizatoare, autonomiste şi nu cele armonizatoare, integrative care au ca obiectiv comunicarea interculturală, respectiv multiculturalitatea;
- folosirea unui ton arogant, lipsit de respect faţă de istoria, cultura şi civilizaţia românilor. Sunt foarte puţine articolele cu mesaj pozitiv De regulă, sunt susţinute mediatic „procesele colective de victimizare”. În conştiinţa de grup a etniei maghiare se cultivă formule resentimentare
- promovarea unui discursul caracterizat de cercetători ca „discurs majoritar”, respectiv „discurs de băştinaş”; aceste două valenţe ale acestui tip de discurs, promovează supremaţia, primordialitatea şi vechimea maghiarilor în această zonă şi, considerarea românilor ca „venetici”, „colonizatori” ş.a.
- folosirea istoriei ca argument pentru dezideratele politice actuale: autonomia teritorială şi drepturile colective; există o legătură între refulările trecutului şi consecinţele acestora reactivate în contemporaneitate; modelul cultural-politic divergent al stabilităţilor de competenţă, este resuscitat periodic şi reconfigurat societar în mentalul colectiv de către unele elite politice şi intelectuale maghiare din zona Covasna - Harghita.
- sunt reluate teme precum: specificul şi superioritatea „doctrinei transilvanismului”, „secuiul indigen - românul colonizat”, „nerespectarea promisiunilor făcute la Alba Iulia” ş.a
- este pusă în evidenţa diferenţa dintre „naţiunea maghiară tolerantă”, „modelul democraţiei care a existat în Ungaria” şi „naţionalismul românesc extremist”; precum şi aspectele referitoare la „cât de mult datorează românii, pentru sprijinul acordat de maghiari, în decursul istoriei”.
- este premărită istoria glorioasă a secuilor, ca argumente pentru abordările nostalgice, şi cele cu mesaj de autovictimizare şi revizioniste; se pledează pentru reactualizarea organizării administrative tradiţionale, pe scaune secuieşti, fără a ţine cont că aceste structuri au corespuns unei anumite perioade istorice, astăzi fiind perimate, fapt dovedit de desfiinţarea lor, din considerente ce ţineau de modernizarea administraţiei, în anii 1885, 1849, şi definitiv în 1876; în timpul dualismului austro-ungar;
- o constantă a majorităţii abordărilor privind problematica Dictatului de la Viena, o reprezintă accentuarea spaţiului de sciziune, subliniind numai ceea ce îi desparte pe români de maghiari şi nimic din ceea ce îi uneşte prin traiul laolaltă de sute de ani.
O altă constantă o reprezintă intoleranţa, ostilitatea şi ura faţă de români, mesajele cu caracter antiromânesc exprimate în termeni greu de acceptat, într-o ţară membră a Uniunii Europene.
Profitând de necunoaşterea limbii maghiare de către majoritatea populaţiei româneşti, şi de lipsa oricăror replici din partea mediilor româneşti, intelectualii maghiari, deopotrivă, atât cei „moderaţi”, cât şi cei „radicali”, şi pe această problematică, practică discursuri hiperetnicizate, specifice unei politici identitare agresive, cu mesaj nostalgic, revizionist, şi mai grav, în multe cazuri, se îndeamnă făţiş la luptă armată, la acţiuni violente pentru obţinerea dezideratelor autonomiste.
În timp ce instituţiile şi organizaţiile civice româneşti, monitorizează cu atenţie şi sancţionază prompt, discursurile care promovează discriminările etnice, violenţele, şovinismul şi intoleranţa, în presa de limbă maghiară, în mod deosebit cele dintr-o zonă aflată în inima României, acest tip de discurs se practică nestingherit, influenţând negativ, pe termen lung, normalizarea climatului de convieţuire interetnică.
Toate acestea fac parte din promovarea unei politici identitare agresive, care excede cadrului drepturilor legitime juridic acceptate de normele de drept internaţional, prin invocarea cu obstinaţie a „nedreptăţii Tratatului de la Trianon” şi a „binefacerilor Arbitrajului de la Viena”, prin inducerea în rândul minorităţii maghíare şi alimentarea unui sentiment de autovictimizare, exacerbându-se cu persuasiune ideea «apăsătorului destin minoritar».
Se urmăreşte o manipulare emoţională, introducerea şi/sau amplificarea sentimentelor antinomice (simpatia/antipatia), prin folosirea „teoriilor şoc”, de mare impact psihologic, a imaginilor simbol, realizate prin codificare ostilă. Este folosită dihotomia Ei-Noi, de regulă Ei fiind „ţapul ispăşitor”, pentru toate neîmplinirile Noastre. Triada informare, dezinformare şi manipulare informaţională este „glonţul” care îşi caută „ţinta”, lovind în sistemul de referinţă al persoanei, grupului de persoane sau a unei socio-organizări.
În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult libertatea de acţiune şi de gândire a actorilor sociali, care sunt obligaţi să parcurgă anumite instanţe de socializare, să achiziţioneze anumite tabu-uri culturale, prejudecăţi, resentimente, nostalgii. Controlul comunităţii asupra presei de limbă maghiară este aproape total. În numele şi pe altarul interesului comunităţii maghiare, redacţiile publică de regulă doar materialele care se înscriu în abordările etnocentriste. Nici urmă de pluralitatea punctelor de vedere şi a opiniilor. Există practic o cenzură evidentă.
Cei patru ani care au urmat Doctatului de la Viena, au întărit convingerea liderilor populaţiei maghiare din Transilvania, că unirea de la 1 decembrie 1918 nu este veşnică, că se poate spera la anularea consecinţelor Tratatului de la Trianon. De aceea, după terminarea celui de al doilea război mondial, cu deznodământul cunoscut, aceştia nu au acceptat revenirea la situaţia din perioada interbelică, respectiv la statutul de minoritari, în cadrul statului român. Referindu-se la perioada ce a urmat Distatului de la Viena, dar şi la cea de după terminraea celui de al doilea război mondial, istoricul Petre Ţurlea sublinia: „În toată această perioadă, problema principală, în funcţie de care a evoluat regiunea în toate domeniile, a fost aceea a raporturilor dintre români şi unguri şi, în acest context, se poate constata continuitatea absolută în acţiunile tuturor maghiarilor, în direcţia refacerii Ungariei mari”. Petre Ţurlea, Transilvania de Nord- Est. 1944 -1955, Editura România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2005, p.426
Şi de această dată, lectura articolelor, dovedeşte cu prisosinţă faptul că, nu ne aflăm în faţa unor opinii izolate, exprimate public de către câţiva intelectuali maghiari, care beneficiază din plin de libertatea reală de exprimare existentă în România de astăzi. Temele menţionate, sunt prezente sistematic în mass-media locală în limba maghiară din judeţele Covasna şi Harghita, şi fac parte dintr-o serie de demersuri care urmăresc formarea şi consolidarea, la nivelul mentalului colectiv al populaţiei de etnie maghiară a unor convingeri, potrivit cărora, acest spaţiul din inima României trebuie să le aparţină, dar nu în înţelesul actual, european al teoriei şi practicii politice, al toleranţei şi coabitării în spaţii multietnice şi pluriconfesionale, ci a unor cutume şi practici medievale, anacronice, cuprinse în dezideratul obţinerii autonomiei teritoariale pe criterii etnice a aşa zisului „ţinut secuiesc”, şi a autonomiei culturale pentru maghiarii „din diasporă” (aşa cum se raportează liderii maghiari la comunităţile maghiare din celelalte judeţe ardelene, situate în afara „ţinutului secuiesc”).
Deoarece articolele prezentate vorbesc convingător despre conţinutul şi mesajul lor, alte comentarii sunt de prisos. Traducerea în limba română şi introducerea acestora în circuitul public, permite cunoaşterea conţinutului şi mesajului trasmis, atât de către specialiştii români, cât şi de publicul larg din România şi nu numai, oferind posibilitatea formulării unor replici, din perspectivă românească, din partea mediului academic, al societăţii civile şi al reprezentanţilor mass-media şi a unui alt tip de comportament din partea oamenilor politici, care trebuie să renunţe la practicile păguboase, conjucturale, politicianiste, din ultimii douăzeci de ani şi să elaboreze strategii pe termen mediu şi lung, în interesul tuturor cetăţenilor ţării, cărora trebuie să li se asigure condiţii optime de trai şi împliniri spirituale, în medii multietnice şi pluriconfesionale şi nu în encalve etnice.
În anexa nr. 2, prezentăm o sinteză documentară referitoare la ecourile în mass-media a sărbătoririi, pentru prima dată, în unele localităţi din România a a 70 de ani de la Dictatul de la Viena, şi de la intrarea trupelor fascisto-horthyste conduse de Horthy Miklos în Miercurea Ciuc - 11 septembrie 2010, şi în alte localităţi din Transilvania. Sinteza, întocmită sub egida Centrul European de Studii Covasna-Harghita, este structurată pe trei capitole, respectiv: articole din presa română, articole din presa maghiară, luări de poziţie ale unor asociaţii civice şi personalităţi ale vieţii publice, atâtea cât au fost acestea.
În anexa nr. 3, am reţinut principalele extrase din conferinţa istoricului literar Tompa Laszlo despre „Al doilea tratat de la Viena şi momentul intrării în Ardeal a guvernatorului Horthy Miklos”, susţinută la Casa de Cultură „Vigado” Târgu Secuiesc, în data de 13 septembrie 2010.
Din lectura articolelor cuprinse în analiza de faţă, se desprind următoarele aspecte:
La fel ca şi în cazul altor evenimente şi momente istorice importante din istoria comună, cum ar fi: revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan; revoluţia de la 1848/1849 din Transilvania; Unirea de la 1 Decembrie 1918; politica României faţă de minorităţi din perioada interbelică, problematica Dictatului de la Viena, este abordată, dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei româneşti. Din perspectivă maghiară, nu există diferenţe majore dintre poziţia istoricilor, ziariştilor şi cea a oamenilor politici.
De remarcat că în materialele de presă la care ne referim, Tratatul de pace de la Paris, încheiat la terminarea celui de al doile război mondial este denumit „Dictatul de pace de la Paris, în schimb, seria dictatelor de la Viena, apare sub denumirea „tratatele de la Viena din 1938-1939, respectiv 1940”, respectiv „hotărîrea de la Viena”.
„Pentru maghiari acest act a însemnat hotărâre iar pentru români a fost un dictat; ungurilor le-a adus bucurie iar românilor o mare tristeţe (doliul)....Sigur, se poate vorbi despre hotărârea luată la Viena ca despre ziua cea mai neagră din istoria României, Dar, odată cu trecerea secolului cel mai sângeros al omenirii, se poate spune că şi pentru maghiarime, în modul cel mai firesc, atât Trainonul cât şi Parisul pot fi considerate tot zile de doliu naţional”
Pentru maghiari, mişcare revizionistă din perioada interbelică, este o acţiune, legitimă, îndreptăţită, în timp ce acţiunile antirevizioniste româneşti, sunt catalogate „propagandă şovină”. În abordările istoricilor şi publiciştilor maghiari, este formulată legimitatea istorică a Dictatului de la Viena: „Ungaria nu a ocupat teritorii străine, ci şi-a primit înapoi regiuni cu populaţie majoritar maghiară din propriile sale teritorii naţionale milenare, iar acest lucru a estompat puţin nedreptatea de la Trianon. Pământul Secuiesc -una din cele mai maghiare regiuni ale Ungariei istorice- s-au unit cu Ungaria după cea de-a doua decizie de la Viena, în 30 august 1940”.
„Ungaria, care era condusă din 1920 de Horty Miklos - ca guvernator, nu s-a împăcat niciodată cu condiţiile nedrepte impuse de tratatul de pace de la Trianon....Dintre ţările păgubite,... Ungaria a aşteptat şi sperat mult timp revenirea momentului revizuirii tratatului de pace”.
„...Nu este permis să condamnăm conducerea politică a Ungariei şi pe guvernatorul Horthy Miklos pentru solicitarea anulării, revizuirii nedreptului dictat de la Trianon”.
Dictatul de la Viena, este prezentat ca o necesară reparaţie a pierderilor de la Trianon. „..Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la a doua decizie de la Viena, putem constata că ultima oară, problema maghiară a fost soluţionată în mod onorabil la nivel internaţional cam prin anii 1940, iar nouă, cetăţenilor de rangul al doilea din statele succesoare, nu trebuie să ne fie ruşine pentru acest lucru”
„....Hotărârea luată acum 62 de ani reprezintă unul dintre momentele de importanţă cheie al secolului XX al relaţiei româno-ungare, având urmări până în ziua de astăzi, chiar dacă în măsură diferită şi cu semnificaţie contrară, a rămas în amintirea colectivă a celor două popoare”.
Este reprodus pasajul din care rezultă că, ministrul de externe Csaky a promis că partea ungară va urma sfatul puterilor Axei dar a pus în vedere că intervenţia ungară este posibilă în următoarele cazuri: dacă România se destramă complet; dacă în România vor avea loc mişcări revoluţionare; dacă refugiaţii din Basarabia vor năvăli în Transilvania; dacă armata sovietică ar înainta spre Carpaţi”.
Este formulată afirmaţia conform căreia, „Horthy, le-a asigurat mult timp protecţie evreilor din Ungaria şi de altfel de numele său se leagă salvarea a sute de mii de evrei, în acelaşi timp, statul român suveran i-a măcelărit, la porunca mareşalului Antonescu, pe majoritatea evreilor nord-bucovineni şi transnistreni, pentru ca ulterior, sub efectul succeselor armatei sovietice, să organizeze deportarea celor rămaşi”.
Nici în ceea ce priveşte structura etnică a populaţiei Ardealului de Nord, cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, punctele de vedere nu coincid. „După sursele româneşti, majoritatea acestei populaţii a fost constituită din români, Conform izvoarelor istorice maghiare, 51% din populaţie au fost maghiari şi numai 43% români”. În acelaşi timp, potrivit surselor din presa maghiară, numărul maghiarilor rămaşi în Ardealul de Sud, în toamna anului 1940, variază între 400.000 şi 800.000 persoane.”
În nici un articol, nu se vorbeşte despre politica intolerantă şi atrocităţile săvârşite faţă de români, în perioada ocupaţiei hothyste, ce a urmat Dictatului de la Viena din toamna anului 1940; Lucrările şi articolele publiciştilor maghiari care abordează aceste aspecte, diminuează la maxim suferinţele românilor (sau chiar contestă existenţa lor, considerându-le „opera” naţionaliştilor români), punând accentul exagerat pe „suferinţele şi umilinţele maghiarilor” suportate din parte „statului român” în perioada 1919-1940.
Rar, dar totuşi, sunt recunoscute şi atrocităţile comise de armata maghiară. „Armatei maghiare, care intra la începutul lunii septembrie, nu i-a fost opusă rezistenţă, totuşi, au avut loc mai multe incidente, la Ip şi Treznea au avut loc atrocităţi grave, pe care le-a înfăptuit o subunitate militară, ucigând nenumăraţi locuitori români”.
Sunt eludate sau minimalizate consecinţele dramatice ale trecerilor cu forţa la religiile de expresie maghiară, a românilor ortodocşi şi greco –catolici. „După schimbarea de imperiu din septembrie 1940, castelele din cărţi de joc româneşti de pe Pământul Secuiesc s-au dărâmat. Cei convertiţi în timpul imperiului român, s-au reconvertit imediat la vechea religie”
Este subliniată reciprocitatea actelor de intoleranţă săvârşite de maghiari în Ardealul de Nord şi cele comise de români în Ardealul de Sud. Este formulat reproşul pentru faptul că, până în prezent nu au fost elaborate lucrări privind situaţia maghiarilor rămaşi în cadrul României, în perioada 1940 -1944.
„...România şi Ungaria au practicat o politică de reciprocitate în perioada anilor 1940-1944: dacă într-o parte au închis o şcoală de minorităţi, în cealaltă ţară s-a recurs la aceleaşi măsuri. Dacă de aici au expulzat intelectualitatea minoritară, la fel s-a întâmplat şi de cealaltă parte. Pe lângă aceasta, au fost şi refugii spontane”.
„...În legătură cu opoziţia de care a beneficiat, din partea autorităţilor române, maghiarimea rămasă în Ardealul de Sud, nu a apărut nici o carte, nici un articol, deşi în rapoartele comisiei neutre germano-italiană amintită s-ar fi găsit numeroase dovezi”...
Se poate observa o raportare critică la lucrările româneşti apărute pe această temă, până în 1989; autorii sunt etichetaţi ca fiind „personalităţi cunoscute pentru politica antimaghiară”.
Nu lipsesc acuzaţiile de falsificare a adevărului istoric, din partea istoricilor români. „Falsificarea istoriei atribuie eliberării Ardealului de Nord din 1940 cincizeci de mii de victime din rândul românilor. Aceasta este pur şi simplu o minciună deoarece confruntări au existat doar în câteva locuri, iar acolo unde acestea au avut loc s-au datorat faptului că partizanii români au tras în honvezii unguri”.
„...După 1945, în special după preluarea puterii de către comunişti în urma încheierii războiului, experienţa negativă a deciziei de la Viena i-a fost întipărită maghiarimii nord-transilvănene decenii de-a rândul în şcoli, la cursuri, în libertate sau în închisori, ca o faptă oribilă comisă de fascismul horthyst împotriva statului român unitar şi indivizibil chiar şi din punct de vedere istoric”.
Frustrările, „umilinţele” şi insatisfacţiile trăite de maghiari în timpul celor 20 de ani de „stăpânire românească” sunt prezentate drept cauzele evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena.
Este pusă în evidenţă, importanţa Ţinutului Secuiesc, pentru interesele geostrategice ale statului ungar. „...În orice caz noi trebuie să refacem firele maghiare din ţesătura plasei care ne leagă: cu orice preţ trebuie să creăm o legătură naţională nemijlocită între Şesul Ungar şi Pământul Secuiesc şi dorim cu sinceritate ca această problemă s-o realizăm nu împotriva românilor, ci alături de ei..”
Fară a prezenta date concrete, este sublinată amploarea mişcării migratorii, provocată de Dictatul de la Viena, în ambele sensuri: „...la aflarea tratatului de la Viena, din partea de sud a Ardealului, până în 1944, maghiarii, cu zecile de mii, se refugiau în nord, iar românii din nord se refugiau în sud, adică în România. Numărul persoanelor refugiate din nord spre sud şi din sud spre nord, după unele surse româneşti, a fost în jur de o jumătate de milion”.
Sunt puse în evidenţă consecinţele benefice ale Dictaului de la Viena şi ale Regiunii Autonome Maghiare, asupra dăinuirii maghiare în Transilvania şi în mod deosebit pe „Pământul Secuiesc”. „....Acei doar patru ani ai ‚micii lumi maghiare’ au fundamentat dăinuirea maghiarimii de pe Pământul Secuiesc - şi din întreaga Transilvanie de Nord -, deoarece cunoaştem acele idei de nimicire, de asimilare definitivă a maghiarimii, a căror punere în aplicare era - în cazul în care acest lucru nu ar fi reuşit în momentul celei de-a doua decizii de la Viena - doar o chestiune de timp. Dacă nu ar fi existat RAM, maghiarimea din această regiune ar fi ajuns şi ea să fie diasporizată”.
„....Perioada celei de-a doua decizii de la Viena, din 1940, de dizolvare în rândul maghiarimii nord-transilvănene a traumei trianoniene, a lăsat urme durabile. Progresul economic înregistrat în decurs de patru ani, consolidarea identităţii naţionale, construirea infrastructurii nord-transilvănene şi avansarea culturii maghiare sunt nişte lucruri evidente, fără de care azi nu am fi aşa cum suntem”.
Prezentarea în evoluţia lor cronologică a Trataului de pace de la Trianon, Dictatului de la Viena şi Tratatul de pace de la Paris, din anul 1948, acesta din urmă este considerat ca o altă mare nedreptate făcută Ungariei. „Tratatul de pace de la Paris a fost mai nedrept chiar decât cel de la Trianon, deoarece de această dată nu un stat multinaţional ci teritoriile unei ţări locuite în majoritate de maghiari le-au fost transferate unor ţări ale căror principale obiective erau demaghiarizarea, înfiinţarea aşa-numitelor state naţionale omogene. La fel ca şi cel de la Trianon, dictatul de pace de la Paris i-a pedepsit mai aspru pe maghiari decât pe alte popoare. Si de această dată au fost ignorate principiul autodeterminării, dreptatea istorică. Hotarele Ungariei - considerate stat naţional - înfiinţate prin intermediul unor teritorii cu populaţie maghiară, redobândite cu mijloace în general paşnice în perioada 1938-1941, nu au fost recunoscute”.
- Nu lipsesc analizele pertinente care abordează detaliat probleme precum: contextul istoric favorabil, activitatea diplomaţiei maghiare, implicarea instituţiilor academice în formularea variantelor de soluţionare a problemei complexe a Transilvaniei. Iată un exemplu. „Pe parcursul pregătirilor, în Institutul de Politică Stiinţifică de Stat a analizat posibilităţile de rezolvare din patru poziţii normale.
1. Dacă întregul teritoriu al Ardealului ar fi realipit de Ungaria, cum poate fi asigurată egalitatea în drepturi şi autoguvernarea locuitorilor români şi de altă naţionalitate în zonele locuite de acestea în majoritate.
2. Dacă întregul teritoriu al Ardealului rămâne României, cum poate fi asigurată egalitatea în drepturi şi autoguvernarea maghiarimii în zonele locuite în majoritate de maghiari, respectiv cum pot fi organizate zonele în care există o populaţie mixtă.
3. Dacă Ardealul primeşte statutul de stat independent, având în vedere mărimea teritorului său şi numărul locuitorilor (este de trei ori cât Olanda sau Belgia), ce fel de Constituţie şi organizaţiei internă i-ar trebui pentru a asigura dezvoltarea liberă a populaţiei ce trăieşte aici.
4. Dacă teritoriul Ardealului va trebui împărţit între România şi Ungaria, care sunt liniile de separare propuse, luându-se în considerare relaţiile etnice, dar şi cerinţele economice, politice şi culturale”.
„...În palatul Belvedere din Viena a avut loc cel mai mare succes diplomatic ungar din secolul al XX-lea. S-a întâmplat rar în istoria europeană ca un teritoriu atât de mare şi cu o populaţie atât de numeroasă să-şi schimbe stăpânul fără a se recurge la arme”.
Sub forma unor modalităţi jurnalistice diverse (documentare, reportaje, interviuri, ştiri ş.a.) materialele analizate cuprind o multitudine de alte idei, dintre care menţionăm: impactul Dictatului de la Viena asupra deteriorării relaţii româno-maghiare; amploarea mişcării migratorii, în ambele sensuri; aprecieri asupra modului cum a fost organizată retragerea din Ardealul de Nord, a administraţiei româneşti ş.a
Se apreciază că „...al Doilea Arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, a influenţat decisiv poziţia celor două ţări în cursul celui de-al doilea război mondial, lăsând unele traume încă vii în memoria colectivă a ambelor naţiuni”.
Este formulată şi ideia potrivit căreia, împăcare româno-maghiară este posibilă dacă „cu probleme sensibile precum Trianonul, Hotărârea de la Viena şi altele, nu se vor ocupa ziariştii, nici politicienii, ci istoricii dar şi ei, dacă e posibil, obiectiv şi nu unilateral”.
Toate aceste idei, şi multe altele, sunt cuprinse în conţinutul articolelor redate în întregime, sau selectiv şi grupate tematic, după cum urmează: pentru uşurarea lecturii, prezentăm articolele amintite, grupate tematic, cu precizarea titlului, autorului şi a publicaţiei în care au apărut.
Acuzaţii de falsificare a adevărului istoric
„...Şi în centrul municipiului Oradea, care, din fericire, mai păstrează din punct de vedere arhitectural vestigii ale stilului secesionist ungar a fost strecurat un asemenea text pe o tăbliţă amplasă în memoria victimelor comunismului: „În memoria martirilor, refugiaţilor şi victimelor din Ardealul de Nord ale Dictatului de la Viena din 1940”. Falsificarea istoriei atribuie eliberării Ardealului de Nord din 1940 cincizeci de mii de victime din rândul românilor. Aceasta este pur şi simplu o minciună deoarece confruntări au existat doar în câteva locuri, iar acolo unde acestea au avut loc s-au datorat faptului că partizanii români au tras în honvezii unguri. Adevărul este că cea de-a doua decizie de la Viena a fost solicitată germanilor şi italienilor de către partea română”. Agoston Balazs, „Mit şi forţă vitală”, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” (Ungaria), nr. 47/ 25.11-01.12 2004.(…) În legătură cu cea de a doua hotărâre de la Viena din 1940, în temeiul căreia nordul Ardealului a revenit Ungariei, este trecut în mod discret sub tăcere faptul că aceasta a fost luată la cererea României Mit şi forţă vitală”, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” (Ungaria), nr. 47/ 25.11-01.12 2004.
„... În urma celei de-a doua decizii de la Viena, din 30 august 1940, Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, prin aceasta, peste un milion de maghiari şi, în mare, tot atâţia români au ajuns sub autoritatea Budapestei. Să amintim şi un lucru despre care se vorbeşte mai puţin în presa românească, cu ocazia aniversării: aproximativ 800 de mii de compatrioţi ai noştri au rămas în Ardealul de Sud, ca cetăţeni ai României. Desigur, Guvernul român nu s-a mulţumit cu noua situaţie şi imediat a făcut primii paşi pentru a-şi exprima către marile puteri conţinutul de nesuportat al deciziei. Pentru aceasta, cel mai potrivit argument a fost soarta chinuită a românilor rămaşi în Ardealul de Nord. După o lună şi jumătate Ministerul de Externe a transmis Puterilor Axei o notă, pentru a semnala: autorităţile ungare, prin acţiuni teroriste, desfăşoară o purificare etnică. Din acest motiv, partea română a propus înfiinţarea unei comisii mixte italiano-germană, cu sediul la Cluj Napoca, pentru ca, imediat, la faţa locului, să poată analiza plângerile populaţiei româneşti. Faptul că şi în Ardealul de Sud, cu centrul la Braşov, s-a constituit o asemenea comisie neutră a provocat o anumită dezamăgire, deoarece şi populaţia maghiară de aici a avut de suferit din partea autorităţilor româneşti. Si mai mare a fost dezamăgirea atunci când a reieşit că, comisia de la Cluj nu ia de bune toate plângerile româneşti, ci, cu o meticulozitate germană, analizează adevărul. Aşa s-a putut întâmpla ca, în prima jumătate a anului 1944, din 97 de cazuri doar 15 au fost luate în considerare, restul fiind considerate nefundamentate. La fel cum nu s-au găsit dovezi în legătură cu faptul că Ungaria ar dori să alunge populaţia românească din Ardealul de Nord.
Odată cu încheierea războiului, respectiv în urma deciziei lui Stalin, România a primit înapoi Ardealul de Nord, astfel comisia italiano-germană şi-a încetat activitatea. Totuşi, atrocităţile maghiare antiromâneşti au primit o nouă actualitate - în 1985. Pentru aceasta - după 30 de ani - a fost nevoie pentru ca, România să convingă lumea că: autorii morali ai demonstraţiei împotriva lui Nicolae Ceauşescu, organizată în America, sunt aceeaşi iredentişti cu mâini însângerate, care după decizia de la Viena, au ucis, la grămadă, populaţia românească paşnică, din Ardealul de Nord. Acest lucru au dorit să îl documenteze mai multe cărţi, apărute una după cealaltă, prima fiind lucrarea Cuvânt despre Transilvania, a cunoscutului şovin Ion Lăncrăjan.
Cu punctul de vedere oficial al aparatului propagandistic de partid s-a produs o greşeală, pe care merită să o amintim cu ocazia comemorării deciziei de la Viena, pentru a ne forma o imagine despre metodele lipsite de limite ale falsificării istoriei. In 1985, în îngrijirea Editurii Politice din Bucureşti a apărut în limbile română, engleză, franceză şi germană, un volum ce cuprinde o însumare a dezvăluirilor de până atunci, sub titlul: Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, 1940-1944 (în anii 80, în România nu era permisă folosirea denumirii Ardeal). Toţi cei cinci membrii ai colectivului de redacţie erau activişti de frunte ai conducerii de partid de vârf, în frunte cu profesorul Mircea Muşat, consilierul-istoric al lui Ceauşescu, care după 1989 a devenit (şi a rămas până la moartea sa) portavocea Partidului România Mare, şovin-naţionalist. Campania antimaghiară a savanţilor amintiţi s-a dovedit, repede, a fi un autogol. S-a întâmplat ca, în Canada, un ziarist ce frunzărea varianta în limba engleză, să devină suspicios: unul dintre morţii ce pot fi văzuţi într-o fotografie, a cărei explicaţie era faptul că a fost adus în această soartă de către fasciştii lui Horthy, semăna foarte mult cu un manechin, pe care se aşează hainele în vitrina unui magazin. Ziaristul - bănuind un articol de senzaţie - i-a solicitat legistului, expert în fotografie, Vera Philips, să analizeze imaginile din carte. Acest lucru s-a şi întâmplat, ca un rezultat, în raport se spune că 23 de fotografii sunt trucate: fundalul cadavrelor din plastic a fost montat din alte fotografii, unii răniţi apar şi în fotografii făcute în locuri diferite. La fel, presupuşii români alungaţi din Ardealul de Nord, 7 bărbaţi apar în fotografii făcute când în judeţul Ciuc, când în judeţul Mureş.
În toamna anului 1987, televiziunile de limbă engleză şi franceză din Toronto au acordat o emisiune separată acestui eveniment. In aceasta, Vera Philips a spus că, în interesul clarificării situaţiei, a solicitat ambasadei României din Canada, negativele imaginilor, însă, nu a primit nici un răspuns la scrisorile sale pe un ton curtenitor, astfel îşi menţine opinia: o mare parte a fotografiilor sunt falsuri proaspete, realizatepentru ilustrarea acestei cărţi. Istorici ungari au demonstrat că, în mai multe cazuri, scriitorii luptători ai marelui partid, au aruncat iresponsabil cu dezvăluiri. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul localităţilor Frumoasa şi Sânmartin: autorii cărţii prezintă în culori dramatice modul în care locuitorii români de aici, anterior agresaţi, chinuiţi, au devenit pribegi, deşi conform datelor oficiale, din 1939, de la Bucureşti, aceste localităţi erau complet maghiare.
În legătură cu opoziţia de care a beneficiat, din partea autorităţilor române, maghiarimea rămasă în Ardealul de Sud, nu a apărut nici o carte, nici un articol, deşi în rapoartele comisiei neutre germano-italiană amintită s-ar fi găsit numeroase dovezi, iar despre măcelurile gărzii lui Maniu, de la Aita Seacă, Sândominic, Aghiruşu, după 1944, publicaţia de partid Scânteia, a publicat un şir de articole. Grupul de autori condus de Mircea Muşat nu a dorit să ia la cunoştinţă de acestea, au fost preocupaţi doar de evenimentele din 1940-1944, din Nord-vestul României. Am văzut în ce mod”. Barabas Istvan, Morţi de mai multe ori, în cotidianul Hargita Nepe, nr. 197 din 26.08.2008.
Contextul istoric favorabil
„...Premierul ungar, contele Bethlen Istvan, a amintit pentru prima oară, în anul 1928, în renumita sa cuvântare de la Debreţin, faptul că pentru Ungaria graniţele sunt inacceptabile şi problema trebuie soluţionată. Acest principiu şi l-au asumat şi viitorii premieri. (…) Oportunitatea punerii în practică s-a ivit cu ocazia tratatelor de la Viena din 1938-1939, respectiv 1940”.- Bogoly Zolt- Erdelyi Naplo, „Nu poate fi exclusă ideea revizuirii Trianonului/Discuţie cu istoricul profesor despre Trianon şi despre Wass Albert”, în „Europa –Ido”, nr 3/februarie 2005.Importanţa Ţinutului Secuiesc
Problema „intrândului secuiesc” a fost invocată în faţa lui Hitler şi Musolini, înaintea Dictatului de la Viena. Soluţionarea „problemei secuieşti” a dus la „deciziunea nefirească de la Viena”. Preocupările pentru soluţionarea realizării unei legături între Secuime şi Ungaria sunt prezente şi în presa maghiară din anii ce au urmat Dictatului de la Viena. Un astfel de articol este publicat în cotidianul „Ellenjek” din 1 februarie 1941, sub semnătura lui Gyorgy Bodor: „…. În orice caz noi trebuie să refacem firele maghiare din ţesătura plasei care ne leagă: cu orice preţ trebuie să creăm o legătură naţională nemijlocită între Şesul Ungar şi Pământul Secuiesc şi dorim cu sinceritate ca această problemă s-o realizăm nu împotriva românilor, ci alături de ei…” (Şorban, 2001)Motivarea atrocităţilor
Dacă efectele schimbărilor de după 1 Decembrie 1918, au fost puternic resimţite de comunitatea maghiară, prioritar în plan simbolic, ele nefiind însoţite de violenţe fizice propriu-zise, evenimentele din toamna anului 1940 şi cele care au urmat în perioada 1940-1944, au fost dramatice pentru românii din „secuime”. Frustrările, „umilinţele” şi insatisfacţiile trăite de maghiari în timpul celor 20 de ani de „stăpânire românească” sunt prezentate drept cauzele evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena. (Bruno)Pentru unii a fost hotărâre, pentru alţii dictat...
De remarcat că în materialele de presă la care ne referim, Tratatul de pace de la Paris, încheiat la terminarea celui de al doilea război mondial este denumit „Dictatul de pace de la Paris, în schimb, seria dictatelor de la Viena, apare sub denumirea „tratatele de la Viena din 1938-1939, respectiv 1940”, respectiv „hotărîrea de la Viena”.„...Ochii mei căutau arcuirea de-a lungul graniţei vestice. A trebuit să-mi dau seama că era vorba despre mult mai mult. Am urmărit pe hartă, orientându-mă după Oradea, graniţa de la răsărit şi am înţeles că este inclus şi Clujul. Când am realizat că, ţinând linia imaginară spre răsărit, au fost cuprinşi şi secuii am căutat în disperare şi Braşovul. Am simţit o oarecare uşurare când am constatat că şi Braşovul a rămas al nostru, dar când am aruncat o privire de ansamblu asupra întregului Ardeal şi am realizat că a fost practic împărţit, m-au lăsat puterile. Totul în jurul meu era învăluit în ceaţă, galbenul se transformase în gri iar din gri se făcuse negru. În acea clipă mi-am pierdut cunoştinţa. Autorul acestor rânduri este Mihail Manoilescu, care a fost timp de 60 de ani ministrul de externe al României, în 1940, la 30 august când la Palatul Belvedere din Viena se semna acordul. În 21, nu mult după miezul nopţii, se întrunea Consiliul de Coroană, spre a adopta hotărârea ce reglementa situaţia Ardealului de Nord, hotărâre ce a fost supusă la vot şi a întrunit zece voturi împotrivă şi o abţinere.
Pentru maghiari acest act a însemnat hotărâre, iar pentru români a fost un dictat; ungurilor le-a adus bucurie iar românilor o mare tristeţe (doliul). Şi faptul că România a conştientizat repede situaţia avantajoasă şi a şi ştiut să se folosească, la timp, de această situaţie s-a văzut cu ocazia încheierii Tratatului de Pace de la Paris când iar a fost câştigătoare la reîmpărţirea teritorială. În timp ce Ungaria era din nou perdanta.
Sigur, se poate vorbi despre hotărârea luată la Viena ca despre ziua cea mai neagră din istoria României. Dar, odată cu trecerea secolului cel mai sângeros al omenirii, se poate spune că şi pentru maghiarime, în modul cel mai firesc, atât Trianonul cât şi Parisul pot fi considerate tot zile de doliu naţional. A fost o condiţie nefirească şi înjositoare, şi aşa va şi rămâne, faptul că în calitate de naţiune majoritară au pretins şi au constrâns maghiarimea ajunsă în situaţia de minoritate să se raporteze în mod corespunzător la această schimbare a sorţii lor. Pentru că dacă ministrul de externe român, la vederea hărţii după încheierea Tratatului de la Viena, a avut şocul care l-a dus până la pierderea cunoştinţei, ce au putut simţi acei oameni de stat maghiari care au văzut că au pierdut două treimi din teritoriul Ungariei, sau cei care au retrăit momentul ciuntirii?
Să ne aducă alinare, să ne dea siguranţă, să fie siguranţă şi înţelegere reciprocă în mult visata Europă comună. Dar atunci, măcar, şi România să-şi accelereze acţiunile ce trebuie să le întreprindă în vederea integrării pentru ca nu cumva să se rupă definitiv de către Ungaria, atunci nu mai putem nici măcar spera la încredere şi înţelegere reciprocă”.Szilagyi Aladar, Pentru unii a fost hotărâre, pentru alţii dictat..., în cotidianul „Bihari Naplo”, nr. 203 din 30.08.2000.
Consecinţele Dictaului
„...Să reţinem din cele întâmplate ceea ce este util, să ne delimităm de ceea ce este dăunător. Dacă acei doar patru ani ai ‚micii lumi maghiare’ au fundamentat dăinuirea maghiarimii de pe Pământul Secuiesc - şi din întreaga Transilvanie de Nord -, deoarece cunoaştem acele idei de nimicire, de asimilare definitivă a maghiarimii, a căror punere în aplicare era - în cazul în care acest lucru nu ar fi reuşit în momentul celei de-a doua decizii de la Viena - doar o chestiune de timp. Dacă nu ar fi existat RAM, maghiarimea din această regiune ar fi ajuns şi ea să fie diasporizată. Să ne amintim ce a făcut, în momentul distrugerii RAM, conducerea regională Braşoveană cu raioanele Kezdi şi Sepsi care i-au fost anexate. …Atât România cât şi românii au interesul ca din cauza planului diabolic al perspectivei dispariţiei celor 1,5 milioane de maghiari, România să nu ajungă în instanţa forurilor internaţionale”. Sursa: Haromszek, nr.5908 - 16.02.2010Trecerile interconfesionale
„După schimbarea de imperiu din septembrie 1940, castelele din cărţi de joc româneşti de pe Pământul Secuiesc s-au dărâmat. Cei convertiţi în timpul imperiului român, s-au reconvertit imediat la vechea religie”. Ei au fost urmaţi de cei din căsătoriile mixte şi de toţi cei care „nu numai lingvistic, dar şi în simţământe erau maghiari şi care simţeau că aparteneneţa lor la confesiunea română nu se împacă cu situaţia lor de maghiari” (Varga).Kovacs Piroska consideră că, în ciuda ademenirilor cu favoruri materiale pentru a se converti, mulţi dintre greco-catolicii din Satu-Mare (localitate în judeţul Harghita) au rămas credincioşi maghiarizării pe care şi-au enunţat-o voluntar, respectiv credinţei romano-catolice de la care au fost convertiţi. Alţii au acceptat funcţiile de conducere oferite şi diferitele avantaje şi venituri materiale. Pentru aceste avantaje juridice şi materiale aceştia au redevenit români. Între 1940-1944, ca urmare a deciziei de la Viena, ei au devenit din nou unguri. (Kovacs)
Intoleranţă faţă de maghiari, în Transilvania de Sud, strădanii de colaborare cu minorităţile în Transilv ania de Nord.
„Printre păcatele reproşate aşa-numitei dominaţii horthyste se numără şi asuprirea minorităţilor. Se poate afirma că la nivelul politicii de stat, acest lucru nu s-a înfăptuit. Luând ca bază de calcul Transilvania, se poate constata că în timp ce reprezentanţii de sex masculin din totalul de 500-700.000 locuitori maghiari din Transilvania de Sud - rămasă sub dominaţie română - au ajuns în lagăre de lucru, iar învăţământul, presa şi cultura de limbă maghiară s-au atrofiat, în Transilvania de Nord - aflată sub tutelă ungară - aveau loc, la nivelul politicii de stat, strădanii de colaborare cu minorităţile. In cazul în care erau repartizaţi în aşezări cu populaţie românească, poliţiştii trebuiau să cunoască limba localnicilor. In liceele maghiare, de exemplu la Colegiul Szekely Miko din Sfântu Gheorghe, li se pretindea elevilor maghiari să înveţe limba română. Existau aşezări româneşti în care predarea limbii statului, maghiara, era doar formală. (….) În timpul scurtelor vremuri maghiare (1940-1944), Partidul Maghiar Transilvănean a insistat asupra unei mai strânse colaborări cu românii, recunoscând că interesele poporului român şi ale poporului maghiar sunt aceleaşi pe pământul pe care au convieţuit secole de-a rândul. S-a insistat şi asupra ieşirii din război”. Kadar Gyula, 70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare (2), în „Haromszek”, nr. 6074 din 01.09.2010
Dictatul de la Viena, ca o necesară reparaţie a pierderilor de la Trianon
„...Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la a doua decizie de la Viena, putem constata că ultima oară, problema maghiară a fost soluţionată în mod onorabil la nivel internaţional cam prin anii 1940, iar nouă, cetăţenilor de rangul al doilea din statele succesoare, nu trebuie să ne fie ruşine pentru acest lucru!” Kadar Gyula, 70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare (2), în „Haromszek”, nr. 6074 din 01.09.2010.„...Ne îndreptăm spre Ungaria noastră ciuntită pentru a sărbători ziua Sfântului Ştefan... Deoarece s-a născut în perioada când românii erau la putere, numele său nu s-a putut înregistra în limba maghiară în registrul stării civile şi nici în certificatul de naştere. Astfel, puterea stabilită pe pământul său natal de peste 1100 de ani l-a transformat într-un maghiar din România care poartă un prenume valah: Alexandru. După Verdictul de la Viena, alerga şi el ca un copil fericit să răspândească vestea potrivit căreia Horthy Miklos a intrat pe un calul alb în Cluj, apoi în oraşul Târgu Mureş. Partea de nord a Transilvaniei a fost retrocedată din nou proprietarului de drept, Ungariei. Şi Zona Nirajului a fost reanexată. Adevărul e că partea de jos a acestei zone se învecina cu hotarul valah, astfel satul Ungheni, unde Nirajul se varsă în Mureş, putea fi păstrată de români în interiorul ţării lor încropite. Important a fost că acest copil secui-maghiar s-a putut înscrie la şcoala visurilor sale: la Colegiul Reformat ‚Bolyai Farkas’ din Târgu Mureş. Până în ziua de azi şi-a păstrat diploma emisă în limba maghiară. Faptul că tatăl său a fost închis, l-a determinat să se întoarcă acasă. Nu a lăsat fără stăpân proprietatea moştenită. A vrut să păstreze ţărâna cucerită de strămoşii săi.” Csiki Sandor, Fuga secuilor..., în publicaţia bilunară „Europai-Ido”, nr. 19 - septembrie 2007
„...În urmă cu 70 de ani, la 2 noiembrie 1938 a fost luată prima decizie de la Viena, care i-a reatribuit Ungariei teritoriile locuite de maghiari, din Ţinutul de Sus (-Slovacia), anexate la Trianon.Pacea de la Trianon, semnată după înfrângerea suferită în primul război mondial, le-a conferit statelor învecinate două treimi din teritoriul Ungariei şi o treime din numărul populaţiei maghiare. După toate acestea, principalul obiectiv al politicii ungare l-a constituit revizuirea teritorială. In interesul acesteia, a creat strânse legături cu Italia fascistă şi cu Germania. Prima decizie de la Viena a înfăptuit de fapt revizuirea etnică. In intervalul 5-10 noiembrie 1938, armata ungară a intrat pe teritoriile reatribuite. Guvernatorul Horthy a vizitat localităţile Komarno şi Kosice (-Slovacia). În urma revizuirilor ulterioare, teritoriul a crescut cu 12.012 kmp. Revizuirea teritorială a continuat.” MTI / Szekeres Attila, Prima decizie de la Viena a împlinit 70 de ani, în „Haromszek”, nr. 5521 - 01.11.2008
Nedreptatea Tratatul de pace de la Paris, din anul 1948
„Tratatul de pace de la Paris a fost mai nedrept chiar decât cel de la Trianon, deoarece de această dată nu un stat multinaţional ci teritoriile unei ţări locuite în majoritate de maghiari le-au fost transferate unor ţări ale căror principale obiective erau demaghiarizarea, înfiinţarea aşa-numitelor state naţionale omogene. La fel ca şi cel de la Trianon, dictatul de pace de la Paris i-a pedepsit mai aspru pe maghiari decât pe alte popoare. Si de această dată au fost ignorate principiul autodeterminării, dreptatea istorică. Hotarele Ungariei - considerate stat naţional - înfiinţate prin intermediul unor teritorii cu populaţie maghiară, redobândite cu mijloace în general paşnice în perioada 1938-1941, nu au fost recunoscute.Ironia istoriei a fost că simpatia, sprijinul marilor puteri au fost câştigate şi de această dată de state care în timpul războiului au comis păcate mult mai mari decât Ungaria. Statului slovac fascist i-a fost dată regiunea de graniţă a Ţinutului de Sus, cu populaţie aproape complet maghiară, iar teritoriul autonom rusino-maghiar, Ucraina Subcarpatică, i-a fost anexat Ucrainei. Deşi mareşalul Tito dispusese măcelărirea populaţiei satelor complet maghiare, fiind ucişi aproximativ 40-50.000 de maghiari, Voivodina i-a fost anexată Iugoslaviei. Deşi conducerea armatei sovietice a exilat administraţia română din cauza acţiunilor sângeroase ale gardiştilor lui Maniu, Transilvania de Nord cu populaţie majoritar maghiară, locuită la sfârşitul războiului (şi) de un procent de 37% români, i-a fost dată României. România era o ţară care din iunie 1941 până în 23 august 1944 a luptat cu o forţă armată numeroasă de partea germanilor, în timp ce armata sa a ucis, neobligată de nimeni, sute de mii de evrei.
Cum stăm oare la capitolul păcatelor maghiare pentru care Ungaria ar trebui pedepsită? Dacă Trianonul a lezat autodeterminarea, a avut un caracter de dictat şi a fost nedrept, cum poate fi calificată pacea de la Paris, din 1947, care a împărţit în sânga şi-n dreapta teritorii locuite în majoritate de maghiari?” Kadar Gyula, 70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare (2), în „Haromszek”, nr. 6074 din 01.09.2010
„...Transilvania a fost sursa conflictelor, atât în ultima parte a celui de-al doilea război mondial, cât şi în timpul destrămării din 1918. Marile puteri care au decis destinul lumii, au aruncat -relativ repede- destinul Transilvaniei din coşul relaţiilor şi colaborărilor lor (...). Convenţia română privind armistiţiul, semnată la Moscova în 12 septembrie 1944, (...) a anulat a doua decizie de la Viena din 1940, care a acordat Ungariei 43.541 kmp de teren transilvănean. Decizia a fost solicitată de guvernul României. O prevedere mult controversată şi deloc neclară a acestui armistiţiu românesc din 1944 este că Transilvania, sau mare parte a ei -în funcţie de încheierea păcii- va fi a României. Este greu să scapi de suspiciunea că portiţa privind destinul părţii mai mici a Transilvaniei a fost o amăgire pentru Ungaria - aflată încă în război - ca să urmeze exemplul României, Franţei şi Bulgariei, să întoarcă armele împotriva Germaniei hitleriste. Evident, un astfel de demers înseamnă şi anexarea Ţinutului de Sus obţinut de la Cehoslovacia prin prima decizie de la Viena, precum şi a Ţinutului de Jos ocupat de la Iugoslavia destrămată în 1941. Chiar dacă în urma ieşirii din război -cerută de puterile aliate- Ungaria va pierde întreaga Transilvanie, nici un guvern nu-şi va asuma trecerea de partea cealaltă. Ieşirea ghinionistă în 15 octombrie 1944 a fost un eşec, iar armistiţiul ungar, semnat în 20 ianuarie 1945, la Moscova, nici nu a mai pomenit de apartenenţa la Ungaria a părţii mai mici din Transilvania, ci a formulat o poziţie fermă, susţinând restabilirea graniţelor de la Trianon din 1938.
Doar în viaţa celor două popoare vizate -maghiar şi român- nu a devenit evidentă imediat această realitate istorică. Paşii guvernului de la Bucureşti (...), de la sfârşitul lunii august 1944 şi până la sfârşitul lunii februarie 1945, la fel ca şi paşii lui dr. Petru Groza, au vizat asigurarea stăpânirii Transilvaniei. Pentru Bucureşti au fost acceptabile toate metodele, începând cu promisiunile deschise făcute maghiarilor şi terminând cu încurajarea tăinuită a naţionalismului românesc.
Diferitele grupuri ale maghiarilor transilvăneni au perceput în mod diferit această schimbare istorică (...), lucru ce rezultă din primele exemplare ale publicaţiei ‚Nepi Egyseg’ (n.n. -’Unitate Populară’). Aparent neutră, armata sovietică nu a intervenit în politica internă. Apariţia pe Pământul Secuiesc a trupelor româneşti de teroare, sosite în numele liderului de partid Maniu, şi băile de sânge provocate în serie au determinat clasele şi păturile care s-au confruntat din punct de vedere social să-şi dea seama că au ajuns într-un pericol naţional comun, la marginea pieririi fizice. (...) La mijlocul lunii noiembrie, guvernul sovietic a dat ordin administraţiei publice române, jandarmeriei şi gărzilor-Maniu să părăsească Transilvania de Nord. Demersul a fost motivat (...) prin faptul că trupele teroriste române ‚i-au jefuit şi i-au terorizat pe cei de naţionalitate maghiară, organizând o mârşavă vânătoare de capete împotriva celor de naţionalitate maghiară. Aceste bande apărute în Transilvania înseamnă un pericol serios în spatele frontului Armatei Roşii.’
Maghiarii din Transilvania au primit schimbarea în speranţa că vor scăpa. Au şi supraapreciat-o, văzând în administraţia publică locală, realizată sub patronajul militar sovietic, prin colaborarea organizaţiilor locale ale partidului comunist şi -este extrem de important- prin îndrumarea de partid de la Bucureşti, germenul mult doritei autoguvernări. Visătorii mai colerici au pomenit de o Transilvanie autonomă sau de realipirea Transilvaniei de Nord la Ungaria. Acum au simţit cu adevărat importantă fraza din armistiţiu, în care doar partea cea mare a Transilvaniei a fost promisă României. Astfel de voci au fost făcute publice în presă (...) numai sub forma unor dezminţiri. (...) Corespunzător raporturilor demografice de atunci, pe Pământul Secuiesc, noua administraţie publică, poliţia au căpătat un caracter maghiar, au fost conduse de comunişti maghiari, limba utilizată fiind cea maghiară. In zonele mixte s-a respectat proporţia etnică a locuitorilor, mai mult chiar, la împărţirea funcţiilor de conducere i-au favorizat pe români. (...) La Cluj, unde vechea administraţie română nici nu a avut posibilitatea să se instaleze -a fost prezentă doar armata română- s-a format un fel de centru administrativ al Transilvaniei de Nord, la începutul lunii noiembrie 1944, când pe Pământul Secuiesc vechile autorităţi române încă mai erau la putere. „Beke Gyorgy, Schimbare de destin în Transilvania în 1944 / Iluzia graniţelor ‚transparente’”, în „Haromszek”, nr.4693 - 09.02.2006
„....Vasile Luca a evidenţiat că, profitând de contradicţiile naţionale, imperialiştii ar dori să declanşeze un război, invocând Transilvania de Nord. ‚Se spune că se va anexa un anume teritoriu Ungariei pentru a tăia din nou în două Transilvania, în Transilvania de Nord şi Transilvania de Sud, că între acestea ar exista un coridor, asemănător celui polonez, care pune faţă-n faţă cele două popoare, ca pe nişte duşmani. Dacă s-ar restabili -într-o măsură oricât de mică şi în orice formă -decizia de la Viena, aceasta ar crea aici un nou focar de război, ceea ce ne-ar duce înapoi (...). Această cale reprezintă soluţionarea imperialistă a problemei Transilvaniei (...). Acest lucru nu ar fi nici în interesul poporului maghiar şi nici al celui român. După care lasă să-i scape: ‚Noi nu ne putem prezenta ca duşmani la conferinţa de pace, când ambele popoare sunt ameninţate de un pericol extern’. In opinia lui Luca, imperialismul internaţional vrea să şantajeze poporul român şi pe cel maghiar. Intr-o astfel de atmosferă, conducătorii Uniunii Populare Maghiare (MNSZ) puteau să se opună argumentului zămislit la Moscova, când aveau în buzunare carnete de partid comunist? (...) „Beke Gyorgy, Schimbare de destin în Transilvania în 1944 / Iluzia graniţelor ‚transparente’ (4.), în „Haromszek” (Covasna), nr.4711 - 02.03.2006
Perspectiva maghiară. Analiza Institutului de Politică Ştiinţifică de Stat
„...Acum 60 de ani a luat fiinţă, prin intermediul germanilor, la Viena convenţia româno-ungară ce modifica graniţele stabilite la Trianon. Această decizie înţeleaptă a reprezentat pentru ambele părţi o mare încercare, dar - după cum ştim - nu a dus la nimic. Totuşi, această convenţie forţată a avut roade. Premierul Teleki Pal şi colaboratorii acestuia au recunoscut că este nevoie de o concepţie ştiinţifică, care să facă vizibilă problema, tensiunea Ardealului multinaţional, şi care să fie acceptată şi confirmată de fiecare ardelean. Instituţia constituită de Teleki a efectuat analize sociografice, care reprezintă cea mai de preţ moştenire în ceea ce priveşte crearea autoidentităţii noastre.Intenţiile lor politice erau evidente: au dorit să rezolve definitiv contradicţiile şi discuţiile pe marginea naţionalităţii, care se amplificau din ce în ce mai tare. Propunerile lor au fost întărite de analize ştiinţifice, şi nu de materiale de propagandă. Efectuarea într-un mod tendenţios a recensământului, documentarea acestuia, evaluarea economică, administrativă, de naţionalitate şi confesională totală din Ardeal a reprezentat singura cale de urmat. Amintindu-ne de Dictatul de la Viena, vă comunicăm amintirile colaboratorilor şi prietenilor lui dr. Ronai Andras «vezi Ronai Andras: Istoria arătată pe hartă, Editura Puski (n. n. Ungaria) 1993», care a elaborat documentaţia Dictatului, fiind martorul întregii istorii a Dictatului de la Viena.
PRECEDENTELE DICTATULUI DE LA VIENA
În perioada 1939-1940, în Europa au fost tuluburate acele stări, care stagnau de două decenii, evenimentele aşteptate şi neaşteptate succedându-se unul după altul. Guvernul-Teleki a trebuit să-şi desfăşoare activitatea în învălmăşeala raportului de forţe armate şi a sferei de interese, cu toate că nici viaţa internă a ţării nu se poate spune că era mai liniştită. Mişcările extremei de dreapta au început să prindă putere, ameninţând din mai multe părţi guvernarea.În septembrie 1939, sub influenţa convenţiei germano-sovietice, Ungaria a constituit din nou relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. Situaţia noastră a devenit destul de sensibilă faţă de puterile din Europa Occidentală. În război, Ungaria şi-a păstrat neutralitatea, dar germanii au cerut sprijin economic, iar englezii ameninţau că vor trece la represalii în cazul în care, transporturile ar fi depăşit cadrul de pace stabilit. Intre timp, problema româno-ungară a înceut să se amplifice. Mica antantă a căzut, istoria aducând la suprafaţă nedreptăţile din 1918 în ceia ce priveşte principiul de naţionalitate.
Problema din Ardeal a reprezentat pentru Ungaria povara cea mai grea a Trianonului. România a revendicat un teritoriu mai mare, şi l-a primit la Trianon în numele a trei milioane de locuitori români, celor opt milioane de unguri rămânăndu-le din ţară o parte egală cu cea revendicată de România. Astfel, în România, 1,7 milioane de maghiari au devenit minoritari, iar acest destin a reprezentat asuprirea şi considerea lor ca fiind cetăţeni de rangul doi. Ardealul era renumit nu numai din punct de vedere al numărului de locuitori maghiari sau al economiei sale, ci şi datorită rolului său de păstrare a culturii, pe timp îndelungat fiind singurul susţinător al statului ungar. Problema României nu a fost numai Ardealul. Bulgaria a revendicat retrocedarea părţii de sud a Dobrogei, Uniunea Sovietică a considerat revendicarea ungurilor ca fiind oportună şi îndreptăţită, deoarece a avut în vedere Basarabia, care a fost alipită României în anul 1918.
Dacă armata ungară, care a traversat graniţa de sud ar fi atacat în acelaşi timp cu Uniunea Sovietică şi cu Bulgaria, mai mult ca sigur că, la data de 28 iunie, ar fi putut intra nestingherită în Ardeal. România nu ar fi rezistat acestui haos. Dar, Teleki nu a atacat. El a dorit să încheie o convenţie, o înţelegere cu România. Astfel, a acceptat invitaţia la tratative a guvernului român. Aceste tratative au fost amânate de către guvernul român timp de două luni. In acest timp, situaţia s-a schimbat foarte mult. Situaţia guvernului român s-a arănjat într-o anumită măsură, Germania fiind mai atentă asupra evenimentelor pentru apărarea propriilor sale interese.
La Turnu-Severin au început tratativele româno-ungare despre destinul-Ardealului. (16-24 august 1940.) Părţile negociatoare nu au ajuns la nici o înţelegere. Pentru ambele părţi, Ardealul reprezenta mai mult decât teritoriu şi populaţie. Ambele armate s-au aliniat lângă graniţă. In final, Germania şi Italia şi-au asumat rolul de arbitru. Nu putea fi vorba despre alte state, având în vedere că, în Europa nu existau alte puteri care să dicteze. Propunerea de arbitraj a Germaniei a fost acceptată imediat de către România, în cele din urmă fiind acceptată şi de unguri. La data de 30 august 1940 a luat fiinţă cel de-al doilea Dictat de la Viena, în urma căruia partea de nord a Ardealului a fost înapoiată Ungariei.
CARACTERUL CELUI DE-AL DOILEA DICTAT DE LA VIENA
Împărţirea în două a Ardealului, cu hotarele sale surprinzătoare, a provocat o mare senzaţie în toată Europa, fapt ce a fost apreciat în mod diferit. S-a recunoscut cât de complicate sunt relaţiile dintre naţionalităţi în localităţile din Ardeal. Acolo au trăit 2 milioane de maghiari, 3 milioane de români, peste 500 de mii de germani, aproape 500 de mii de evrei şi alţii. Majoritatea maghiarilor nu au trăit lângă hotarele Trianonului, ca în Slovacia, ci în partea sud-estică a Ardealului, respectiv pe Pământul Secuiesc, şi în zonele de lângă graniţe au fost teritorii cu populaţie majoritară maghiară, dar relativ în zone mici, reprezentând doar o mică parte a maghiarimii din Ardeal. Lângă zonele mici de graniţă ei erau destul de rari, dar s-au aliniat teritoriilor cu populaţie majoritară română. In mijlocul Ardealului au fost multe comune, în jumătatea cărora au locuit maghiari, iar în cealaltă jumătate români, trăind împreună secole de-a rândul, dar totuşi, având biserică, şcoală şi crâşmă separată.Ardealul a fost caracterizat şi de caracterul naţional al oraşelor, care era diferit de cel al satelor. Este de înţeles acest fapt, deoarece deosebirile de naţionalitate au fost determinate de modul diferit de viaţă, respectiv de agricultura zonelor, iar oraşele s-au format din târgurile existente. Hotarele lingvistice nu sunt bune hotare economice, în cazul în care separă locuri care trăiesc din munca comună.
Şi în Ardeal au fost oraşe cu hotare lingvistice, ca de exemplu, Oradea, Arad, Timişoara, Satu-Mare, dar, populaţia Clujului locuit în majoritate de maghiari şi satele învecinate locuite în majoritate de români a fost completată de locuitori de pe Pământul Secuiesc şi din zonele maghiare mai îndepărtate de Câmpie. Tot la fel şi Braşovul a fost un oraş locuit în majoritate de maghiari, cu toate că în împrejurimile acestuia au trăit într-un număr mare saşi şi români. Din punct de vedere politic, Ardealul nu a putut fi împărţit conform naţionalităţilor. De aceea, acolo s-a pus de mai multe ori problema îmfăptuirii convieţuirii naţionalităţilor. După cum, secole de-a rândul naţionalităţile maghiare, săseşti şi secuieşti au constituit organizaţia politică a Ardealului, tot la fel, urmaşii au căutat o oarecare formă constituţională de convieţuire a maghiarilor, românilor şi saşilor. Acest ideal cu lozinca transilvanismul a fost considerat, de mai multe ori, ca fiind o soluţie optimă. Începând din mijlocul secolului trecut problema părţii de est a Elveţiei, respectiv a convieţuirii diferitelor minorităţi egale în drepturi, chiar şi în autonomiile teritoriale a fost preluată de maghiari, saşi şi români. In ultimele secole s-a intensificat, în Ardeal, ca un nou fenomen, naţionalismul exagerat şi intoleranţa, unde toleranţa religioasă, lingvistică şi naţională a fost o tradiţie. În acest sens, Ardealul s-a evidenţiat nu doar în ţările vecine, ci şi în cele ale Europei occidentale. Această tensiune a fost determinată de creşterea numărului românilor şi de plecarea lor de la sate în oraşe. Recensământul naţional din 1941 efectuat în actualele teritorii de nord şi de răsărit a fost primul recensământ al maghiarilor, de după 1910.
Teleki, în calitate de premier, a dorit în mod special ca recensământul să fie efectuat conform naţionalităţii şi limbii materne. La efectuarea recensământului a fost luată în evidenţă nu doar limba maternă, ci şi naţionalitatea, dar bineînţeles că, acest recensământ nu ar fi putut compensa un referendum general şi de valoare completă, deoarece, în vremea aceea listele nominale nu erau lipsite de nume. Dar, recensământul conform limbii materne şi a naţionalităţii a reprezentat un progres în ceea ce priveşte practicarea dreptului individual şi de apartenenţă suverană, iar comunicarea exactă a naţionalităţii a exclus posibilitatea de a include persoanele, datorită pronunţiei numelui de familie sau a originii acestora, în cadrul unor naţionalităţi de care nu vroiau să aparţină. (Recensămăntul românesc din anul 1930 a dispus de mijloace ale analizei numelor.
DE LA CHIBZUINŢA DE PRINCIPIU PÂNĂ LA DECIZIA POLITICĂ
Institutul de Politică Ştiinţifică de Stat a prelucrat o serie de variante privind soluţionarea problemei din Ardeal, oferind în permanenţă documente şi hărţi. Variantele aveau în vedere problemele privind realipirea teritoriilor mai restrânse din afara Ardealului. Fiind analizate separat problemele Maramureşului, a teritoriului Satu-Mare, a părţii de vest a munţilor Bihor, respectiv problema Banatului. Au prelucrat în mod amănunţit pe tabele şi hărţi situaţia Ardealului din punct de vedere al mineritului, industriei de formare a fabricilor, agriculturii, organizării creditelor, situaţia cooperativelor, a populaţiei, a naţionalităţii, statistica din punct de vedere al limbii materne şi al confesiunilor, al şcolilor, transportului şi al relaţiilor administraţiei publice.Printre mai multe posibilităţi, pe primul loc s-a aflat independenţa economică a Ardealului în interiorul României sau al Ungariei, respectiv autonomia culturală din punctul de vedere al minorităţilor şi al administraţiei publice. S-a propus şi constituirea unui stat independent, având în vedere faptul că, în Europa nu ar fi fost singurul stat cu un teritoriu redus, dar, această idee, nu s-a considerat a fi realizabilă. A existat un proiect, conform căruia, Ardealul ar fi fost o regiune autonomă între România şi Ungaria. A fost abordată problema privind autonomia româno-ungară-săsească.
Punctul de pornire a fost acela că, problema Ardealului nu poate fi rezolvată conform graniţelor etnice. Aici nu există în apropierea graniţelor teritorii de mărime semnificativă locuite numai de maghiari, ca în Slovacia. Teritoriile locuite numai de maghiari se aflau la o distanţă mare de graniţă, în jurul lor existând teritorii cu populaţie mixtă, respectiv cu populaţie majoritară română. Baza organizării putea fi considerată un principiu al naţionalităţii, numai în cazul, în care, sarcinile s-ar fi împărţit pe baza proporţiei naţionalităţilor, fiecare ajungând să aibă un rol. Imaginea teritoriului nu a permis o împărţire clară, trebuia luată în considerare dăinuirea şi tratarea corespunzătoare a teritoriilor mixte.
Pe parcursul pregătirilor, în Institutul de Politică Ştiinţifică de Stat am analizat posibilităţile de rezolvare din patru poziţii normale.
1. Dacă întregul teritoriu al Ardealului ar fi realipit de Ungaria, cum poate fi asigurată egalitatea în drepturi şi autoguvernarea locuitorilor români şi de altă naţionalitate în zonele locuite de acestea în majoritate.
2. Dacă întregul teritoriu al Ardealului rămâne României, cum poate fi asigurată egalitatea în drepturi şi autoguvernarea maghiarimii în zonele locuite în majoritate de maghiari, respectiv cum pot fi organizate zonele în care există o populaţie mixtă.
3. Dacă Ardealul primeşte statutul de stat independent, având în vedere mărimea teritorului său şi numărul locuitorilor (este de trei ori cât Olanda sau Belgia), ce fel de Constituţie şi organizaţie internă i-ar trebui pentru a asigura dezvoltarea liberă a populaţiei ce trăieşte aici.
4. Dacă teritoriul Ardealului va trebui împărţit între România şi Ungaria, care sunt liniile de separare propuse, luându-se în considerare relaţiile etnice, dar şi cerinţele economice, politice şi culturale.
În Viena, membrii guvernului german erau foarte activi. Înainte de masă s-au desfăşurat dezbaterile - separat cu fiecare delegaţie -, acestea având ca scop, aducerea ambelor delegaţii la o masă de prânz comună. Ambele delegaţii s-au opus unei mese de prânz în comun. După-amiază, arbitrii, miniştrii de externe Ribbentrop şi Ciano au discutat cu specialiştii lor şi într-un târziu au luat o decizie, înmânând conducătorilor celor două delegaţii câte o hartă la scara 1:500.000.
Teleki şi-a dat imediat seama de faptul că, în partea de nord a Pământului Secuiesc nu exista nici o legătură feroviară. A observat şi faptul că, Pământul Secuiesc, sub formă de sac îngust pătrunde în interiorul României, iar din partea sud-vestică, fiind lipsit de apărare. Dar decizia a trebuit acceptată de ambele guverne din timp: nu se mai putea face nimic, chiar dacă această decizie ar fi fost refuzată”. Paraszka Boroka, În urmă cu 60 de ani a avut loc cel de-al II-lea Dictat de la Viena, în „Hargita Nepe”, nr. 204 din 30.08.2000.
Activitatea diplomaţiei ungare
„...În cadru festiv, în 30 august 1940, în sala de aur a palatului Belvedere din Viena, ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop şi cel italian, Galeazzo Ciano, au adoptat Dictatul de la Viena. astfel, din cei 103093 km pătraţi, ce i-au revenit României în urma Tratatului de Pace de la Trianon din 1920, 43104 km pătraţi, cu circa 2,5 milioane de locuitori, i-au revenit Ungariei. Nordul Ardealului. Hotărârea luată acum 62 de ani reprezintă unul dintre momentele de importanţă cheie al secolului XX al relaţiei româno-ungare, având urmări până în ziua de astăzi, chiar dacă în măsură diferită şi cu semnificaţie contrară, a rămas în amintirea colectivă a celor două popoare.În 27 iunie, ministrul de externe, Csaky Istvan, l-a primit pe ambasadorul german Otto von Erdmennsdorff, iar apoi pe cel italian, Giuseppe Talamo. In faţa celor doi, el a declarat că Budapesta nu-şi asumă responsabilitatea consecinţelor dacă România va renunţa în favoarea Uniunii Sovietice la teritorii mai mari, refuzând în schimb să înceapă negocierile sincere cu Ungaria. Erdmennsdorff a sfătuit Ungaria să rămână în aşteptare. Csaky a întrebat: în acest caz, vor sprijini puterile axei pretenţiile teritoriale ale Ungariei vis-a-vis de România şi ce se va întâmpla dacă Ungaria va fi nevoită să intervină cu forţe armate? Ambii ambasadori au promis că vor înainta aceste probleme.
Nu a fost gândit ca un fel de coridor în cazul numeroşilor etnici maghiari ce locuiesc în Estul Ardealului, ci la admiterea unei astfel de zone care s-ar întinde de-a lungul hotarului româno-ungar din Nord, din nord-est spre est. Dorinţa Ungariei este aceea de a fi cât mai puţini români, pe cât posibil, a arătat Erdmennsdorff la Berlin. Teleki şi Csaky s-au gândit la un schimb de populaţie limitat între cele două ţări, în primul rând în ceea ce-i priveşte pe maghiarii ce trăiesc în România şi în Bucovina de Sud, al căror număr a fost estimat la 300000. Conducătorii ungari au asigurat ambasadorul german că Budapesta nu vrea să forţeze astfel românii, fapt ce i-ar pune în opoziţie pentru totdeauna. Acest lucru nu ar fi o politică înţeleaptă, având în vedere pericolul iminent reprezentant de Rusia pentru ambele ţări.
Măsurat cu paşi istorici, cea de-a doua decizie de la Viena, a avut o viaţă relativ scurtă. Cu toate acestea, a reprezentat o povară grea pentru relaţia dintre statele român şi ungar, crescând deservirea celor două ţări faţă de Germania lui Hitler”. 62 de ani de la Dictatul de la Viena, în „Szabadsag”, nr. 199 din 31.08.2002
Perspectiva maghiară. Poziţia istoricilor
„...Tratatul de la Viena a determinat cea mai amplă încordare în cadrul relaţiilor bilateral româno-ungare, întrucât trecutul (poate şi prezentul) este încărcat de nenumărate întrebări incomode. Dacă nu discutăm despre aceste probleme, ele nu pot fi rezolvate de la sine. Aceste discuţii delicate au ridicat numeroase probleme, însă dacă nu dialogăm şi despre astfel de probleme, cât se poate de civilizat, problemele nu pot fi rezolvate. Relevant este faptul că istoria şi gândirea politică română vorbesc despre Diktatul de la Viena, pe când - cele maghiare, despre Hotărârea de la Viena. Sensul românesc al evenimentului - diktatul - înseamnă un ordin la comandă sau sub presiune, iar al doilea sens - cel maghiar - este o hotărâre arbitrară. Premise:Evenimentele ce au urmat primului război mondial, Comuna din Paris, tratatele de pace din sec. a XX-lea au adus în Europa cele mai mari modificări ale graniţelor mai multor state, atât pentru tabăra câştigătoare cât şi pentru cei ce au pierdut războiul.
Cei care au pierdut: Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, cu excepţia Turciei, au simţit că sunt nevoite să accepte condiţiile de pace, însă această situaţie nu le-a împăcat şi au aşteptat clipa tratatelor de pace. Aceasta s-a întrevăzut în jurul anilor 30, când Germania, în care cancelar era Hitler - 1933, a accentuat tot mai mult pretenţiile teritoriale faţă de statele nordice, în primul rând Franţa şi Anglia, care s-au arătat binevoitoare faţă de cererile lui Hitler. Au trecut cu vederea faptul că Germania a început să facă pregătiri de război, apoi înglobând Austria şi tocmai ei au determinat înglobarea Cehoslovaciei. Aliaţii Cehoslovaciei, Polonia şi Ungaria, au venit cu pretenţii teritoriale şi au avut şi rezultate: în ceea ce priveşte Ungaria - Prima Hotărâre de la Viena, din 2 noiembrie 1939, conform căreia i-a fost retrocedată Ungariei, Voievodina (din punctul de vedere al Slovaciei - Slovacia de Sud), care este populată în majoritate, de maghiari. Apoi, peste o jumătate de an, şi Ucraina Subcarpatică a ajuns din nou sub stăpânire maghiară, atunci când Germania a acaparat Cehia şi Slovacia (în decursul istoriei a devenit pentru prima oară independentă).
- Premisele care au dus la încheierea celei de-a Doua Hotărâri de la Viena:
Ungaria, care era condusă din 1920 de Horty Miklos - ca guvernator, nu s-a împăcat niciodată cu condiţiile nedrepte impuse de tratatul de pace de la Trianon. Cu toate acestea, în ultimul deceniu şi jumătate nu a putut face nimic întrucât - pe de o parte - Franţa şi Anglia au obstrucţionat alianţele din răsărit: Iugoslavia, România şi Cehoslovacia, care au ţinut cu dinţii de propriile teritorii, pe care le-a considerat că le aparţin de drept şi firesc. Ba, mai mult, nu au fost tocmai mulţumite întrucât pretenţiile lor iniţiale au fost mai mari, decât cele acordate urmare a tratatelor de pace încheiate.
Dintre ţările păgubite, Ungaria a aşteptat şi sperat mult timp revenirea momentului revizuirii tratatului de pace. Începând cu 1938, conducerile ungare, s-au angajat într-o politică revizionistă, atât pe tărâm diplomatic, cât şi pe cel al armatei, pe care a început s-o dezvolte. Unii politicieni au sperat că, cu sprijinul Germaniei, vor reuşi să iniţieze o revizuire, iar alţii au căutat soluţii diplomatice sau militare, pentru a nu rămâne îndatoraţi Germaniei.
Voivodina şi Ucraina Subcarpatică au fost obţinute fără vărsare de sânge, cu toate că în cazul Ucrainei Subcarpatice au fost confruntaţi cu o oarecare opoziţie armată şi asta a determinat Guvernul Ungariei să ia poziţii tot mai ferme vis-a-vis de pretenţiile lor teritoriale în România şi şi-a continuat programul de pregătire a armatei, început mai devreme.
În septembrie 1939, prin atacarea Poloniei, a început cel de-al doilea Război Mondial, faţă de care Ungaria a rămas neutră pentru mult timp, întrucât a considerat mai importantă redobândirea Ardealului, pentru care se pregătea din primăvara acelui an. România a întrevăzut intenţiile ungare şi a început exerciţii de manevră pe linia graniţei cu Ungaria. Conducerea maghiară şi-ar fi dorit să redobândească Ardealul cu propriile forţe, dar, a fost convinsă că pentru acest scop are nevoie şi de acordul Germaniei şi de un contact direct cu România. Între timp, România şi Ungaria au început să iniţieze relaţii economice cu Germania, pentru a o atrage de partea lor, de asemenea, România a primit promisiuni de la Anglia şi Franţa că o vor sprijini în cazul în care va fi atacată de Germania.
După înfrângerea Poloniei, Germania s-a pregătit să înfrângă Europa de Răsărit, iar România şi Ungaria erau vizate să fie atrase ca şi aliaţi, România în mod special era vizată pentru ţiţei. De aceea, s-a grăbit să determine Ungaria să atace România. Ungaria a fost încurajată şi prin faptul că Uniunea Sovietică, după tratatul Germano-Sovietic, a primit mână liberă de la Germania în intenţia recâştigării de la România - Basarabia. Şi Germania a vizat petrolul românesc iar pentru aceasta a intenţionat atacarea ţării. Ungaria şi Italia s-au grăbit să obţină sprijinul Angliei pentru a ataca România, dar Anglia a respins cererea ungară.
În vara anului 1940, au sosit împrejurări prielnice pentru vecini: aliatul cel mai important al României - Franţa a fost înfrântă de Germania şi drept urmare, Rusia a dat un ultimatum României pentru retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, care au şi fost invadate de trupele ruse în iunie 1940. In acele zile, România a renunţat la garanţiile anglo-franceze, care nu s-au făcut simţite vis-a-vis de pretenţiile sovietice, apropiindu-se de Germania. Intrucât Hitler nu a avut interes ca doi aliaţi ai săi să se războiască între ei, de aceea, a solicitat guvernului maghiar să nu atace România şi României i-a cerut, domnitor fiind Carol al II-lea, să încerce să ajungă la înţelegere cu Ungaria şi Bulgaria, aceasta din urmă avea pretenţii la teritoriul Dobrogei de Sud.
- De la tratatele de pace româno-maghiare până la a doua hotărâre de la Viena:
Hitler a sugerat ca părţile româno-maghiare să se împace, prin tratate, în privinţa pretenţiilor teritoriale. In perioada 16-24 august, la Turnu-Severin au avut loc primele tratative româno-maghiare, diferenţele de opinii au fost atât de mari încât discuţiile s-au încheiat fără rezultate. Partea maghiară a pretins 80% din Ardeal, partea română a revendicat ca teritoriile locuite de români să nu rămână la partea ungară.
Germania, care se pregătea de război, a avut interesul de a grăbi încheierea înţelegerilor româno-ungare, de aceea le-a impus celor două ţări să accepte hotărârea germano-italiană. Dacă acceptă aceste condiţii, le-a promis că va garanta integritatea teritorială a României şi chiar sprijin militar.
Ministerele de externe italian şi german au invitat, la Viena, reprezentanţii guvernului maghiar şi român, făcând cunoscute miniştrilor de externe, hotărârea din 30 august 1940. In baza acesteia, Ardealul de Nord, împreună cu secuimea, a fost ataşată Ungariei. Tot atunci, Germania şi-a asumat responsabilitatea pentru garantarea integrităţii teritoriale a României. Teritoriul de 43 mii kilometri pătraţi a trebuit să fie cedat de România,în termen de 15 zile.
Pentru România această pierdere a fost foarte însemnată. Politicienii români şi populaţia română au crezut că întinderea teritoriului luat va fi mai mică. (Intreg teritoriul Ardealului, mai exact, cel menţionat în Tratatul de pace de la Trianon a ajuns la România, teritoriul Ardealului fiind de 102000 mp.) Pe teritoriile cedate atunci au trăit 2,6 milioane oameni. După sursele româneşti, majoritatea acestei populaţii a fost constituită din români, Conform izvoarelor istorice maghiare, 51% din populaţie au fost maghiari şi numai 43% români.
În urma acestor hotărâri istorice, Ungaria şi România au devenit mai îndatorate faţă de Germania. Hitler a atras atenţia românilor că dacă nu va sprijini suficient Germania în războiul mondial, atunci îi va lua alte teritorii. Dacă va rămâne un aliat credincios, atunci va putea primi înapoi din ceea ce a pierdut în vara anului 1940. Ungariei i s-a atras atenţia de către Germania că a redobândit fără mari eforturi o parte însemnată din teritoriile pierdute cu Trianonul, iar dacă va sprijini în continuare Germania, va mai primi şi altele.
Hotărârea de la Viena a deteriorat şi mai mult relaţiile nu prea bune româno-maghiare: a rămas sub stăpânire maghiară mai bine de un milion de români, iar în Ardealul de Sud - sub stăpânire română au rămas încă câteva sute de mii de maghiari. România şi Ungaria au practicat o politică de reciprocitate în perioada anilor 1940-1944: dacă într-o parte au închis şcoală de minorităţi, în cealaltă ţară s-a recurs la aceleaşi măsuri. Dacă de aici au expulzat intelectualitatea minoritară, la fel s-a întâmplat şi de cealaltă parte. Pe lângă aceasta, au fost şi refugii spontane: la primirea veştii Hotărârii de la Viena, din Ardealul de Sud, până în 1944, au emigrat zeci de mii de maghiari în Nord, iar din Ardealul de Nord românii au emigrat în Ardealul de Sud, adică în România.
Planul de punere în aplicare a hotărârii de la Viena a fost aşa de bine organizat încât armata română care se retrăgea din Ardealul de Nord să nu se poată întâlni cu armata honvezilor care intra în Ardeal. Cetăţenii români au primit cu supărare această veste a hotărârii de la Viena. Locuitorii maghiari care au trăit pe aceste teritorii au primit cu bucurie vestea că s-au reîntors la Ungaria.
Întrucât pe teritoriul Sălajului au fost două incidente între armata honvezilor maghiari şi populaţia română de la Ip şi Treznea, pentru asta, populaţia română de la Ip şi Treznea este sensibilă faţă de Hotărârea de la Viena. Nu detaliez cursul acestora decât, după părerea mea, izvoarele care redau aceste fapte, (Istoria Prescurtată a Ardealului, de autorul Kopeczi Bela) doar citez: Armatei maghiare, care intra la începutul lunii septembrie, nu i-a fost opusă rezistenţă, totuşi, au avut loc mai multe incidente, la Ip şi Treznea au avut loc atrocităţi grave, pe care le-a înfăptuit o subunitate militară, ucigând nenumăraţi locuitori români. (Citatul provine din ediţia 1993, pagina 596). Evenimentele tragice, în limba română sunt foarte detaliate, dar oricine poate să înţeleagă asta...
Starea de spirit a românilor, după vara lui 1940, a fost foarte afectată întrucât a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Dobrogea de Sud, întrucât 100 mii de kilometri pătraţi i-au fost luaţi ţării, în nici două luni de zile, fără nici o rezistenţă militară. Datorită acestor evenimente, Carol al II-lea a fost catalogat drept trădător şi marginalizat. Acesta l-a numit pe generalul Ion Antonescu, prim ministru, iar acesta, a cedat în favoarea lui Mihai I. În scurt timp, au sosit pe teritoriul României şi trupe germane, într-un ritm rapid au recurs pregătirile pentru războiul antisovietic, în care România şi Ungaria, împreună Germania şi-a luat revanşa....
Pentru maghiarimea din Ardealul de Nord, eliberarea adusă prin Hotărârea de la Viena a însemnat un pas în faţă spre câştigarea drepturilor: s-au înfiinţat instituţii şi şcoli maghiare. S-au înrăutăţit relaţiile maghiarilor cu românii localnici, iar acum românii au ajuns ca minoritate, lucru nefavorabil lor, dar această situaţie a survenit după 22 de ani în care ei au fost în situaţia de stăpâni. In perioada 1940-1944, în Parlamentul maghiar, dintr-un milion de români nu a fost nici un reprezentant din Ardeal, pe când din rândul maghiarilor din Ardeal, pe bază de invitaţii au fost numiţi reprezentanţi parlamentari. Tot atunci, în şcolile medii maghiare din Ardealul de Nord, s-a impus limba română, însă aceasta totuşi aceasta nu a compensat limitarea drepturilor românilor.
Dacă pentru maghiari, Tratatul de pace de la Trianon a fost o uriaşă traumă, pe care încă mulţi, nici până astăzi, nu au putut-o concepe, atunci este de înţeles că în cazul Trianonului, pentru România câştigătoare, cel de-al doilea tratat de la Viena şi vara din 1940, cu pierderea teritoriilor, se aseamănă, fiind un episod dureros, la această problemă raportându-se din punct de vedere sentimental. Şi la acei patru ani, 1940-1944, la acea scurtă perioadă cât a ţinut lumea maghiară, mai apoi, întreaga maghiarime din Ardeal, i-a plătit preţul.
Atunci ne raportăm din plin la evenimente, atunci poate fi vorba într-adevăr de împăcare româno-maghiară (româno-rusă şi altele) dacă Trianonul, Hotărârea de la Viena, Pactul Molotov-Ribentrop şi altele ( dacă cu aceste întrebări sensibile nu se vor ocupa ziariştii, nici politicienii, ci istoricii dar şi ei, dacă e posibil, obiectiv şi nu unilateral)”. Laszlo Laszlo, în publicaţia săptămânală Szilagysag, nr. 35 din 29.08.2003
Al II-lea tratat de la Viena - 30 august 1940
„...Al doilea tratat de la Viena a înrăutăţit şi mai mult deja încordatele relaţii româno-maghiare: în partea de nord a Ardealului, au rămas sub dominaţia autorităţilor maghiare mai bine de un milion de români, iar în partea de sud a Ardealului au rămas sub stăpânire română câteva sute de mii de maghiari. România şi Ungaria, între anii 1940 - 1944, au continuat o politică de reciprocitate: dacă într-un loc se închidea o şcoală a minorităţilor, în cealaltă ţară, se proceda identic. Dacă aici erau marginalizaţi intelectualii, dincolo se contracara acelaşi lucru. Pe lângă aceasta, mai erau şi acţiuni spontane de refugiu: la aflarea tratatului de la Viena, din partea de sud a Ardealului, până în 1944, maghiarii, cu zecile de mii, se refugiau în nord, iar românii din nord se refugiau în sud, adică în România. Numărul persoanelor refugiate din nord spre sud şi din sud spre nord, după unele surse româneşti, a fost în jur de o jumătate de milion.Retragerea trupelor româneşti din nordul Ardealului s-a făcut fără ripostă, cu toate că trupele ar fi vrut să lupte însă, ordinul de la Bucureşti era ca să se retragă fără ripostă deoarece, în caz contrar, ar fi intrat în conflict cu Germania, ceea ce ar fi însemnat pieirea (sfârşitul) României. S-a avut grijă ca în timpul retragerii celor două armate, cea maghiară, respectiv cea a regatului României să nu se întâlnească pe drum. Cetăţenii români au primit cu multă tristeţe vestea tratatului de la Viena, în ultima zi din august şi prima zi din septembrie, în principalele oraşe din Ardeal, şi în Bucureşti, au avut loc manifestaţii de protest şi au jurat să se împotrivească. Despre aceste manifestaţii se scria în presă, iar armata era încurajată să riposteze. Guvernul, în special regele a fost catalogat ca trădător deoarece, fără să tragă un singur glonţ. au renunţat la teritoriile obţinute, în primul război mondial, cu sacrificiul a peste 800.000 de soldaţi.
Cetăţenii maghiari care erau în teritoriile stăpânite de maghiari se bucurau, ei trăiau clipa eliberării în momentul revenirii la Ungaria. Armata a fost primită cu flori, iar pereţii oraşelor, la intrarea trupelor, erau îmbrăcaţi în roşu-alb-verde.
Cum menţionam, intrarea trupelor s - a făcut, în general, în linişte, însă, pe teritoriul judeţului Sălaj au avut loc două incidente între armata maghiară şi populaţia română din comunele Ip şi Treznea. In preajma comemorării acestor evenimente, presa română s-a agitat de nenumărate ori, politicienii le evidenţiază des, aceste evenimente cu adevărat sângeroase, nu au fost omise nici din manualele de istorie. Nu voi intra în amănunt în descrierea evenimentelor din septembrie 1940 din cele două localităţi ci, voi cita din sursa mea de informare (Scurtă istorie a Ardealului - Kopeczi Bela): Intrarea trupelor maghiare la începutul lunii septembrie n-a fost primită cu ostilitate, totuşi, au avut loc mai multe incidente, în Ip şi Treznea s-au produs grave atrocităţi comise de o subunitate militară, ucigând un mare număr de locuitori români. (Citatul est din amintita lucrare, ediţia 1993, şi se găseşte la pagina 596). Numărul locuitorilor civil ucişi în cele două localităţi se apropie de 300. Acest număr este, în realitate, însemnat (important).
Starea de spirit, a populaţiei, în vara anului 1940, era foarte nefavorabilă şi datorită pierderii a peste 100.000 km pătraţi de teritorii, fără ripostă militară (Basarabia, nordul Bucovinei, nordul Ardealului şi sudul Dobrogei). Acest fapt reprezenta o deziluzie pentru români şi datorită faptului că România dispunea de o armată însemnată, iar între cel două războaie mondiale, politicienii şi presa susţineau că nu vor ceda nici o palmă de pământ.” Laszlo Laszlo, Al II-lea tratat de la Viena - 30 august 1940, în publicaţia săptămânală Arkad, nr. 26 din 31.08.2006
70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare
„...Indiferent ce ar spune unii, în perioada 1938-1941, creşterea din punct de vedere teritorial a Ungariei poate fi apreciată, atât istoric, cât şi etnic, drept una legitimă. In acest context a avut loc, în baza unui acord, şi a doua decizie de la Viena, care i-a acordat Ungariei 42% din teritoriile maghiare anexate României prin dictatul de la Trianon, din anul 1920. Teritoriul reanexat constituia o regiune a Transilvaniei, mai săracă însă cu populaţie majoritară maghiară, în timp ce Transilvania de Sud, mai bogată în zăcăminte subterane şi în industrie, a rămas sub tutela României, deoarece era o regiune cu populaţie majoritar română. Decizia de la Viena a ţinut clar cont de componenţa etnică, deşi pe ici, pe colo, unele aşezări maghiare de pe linia de graniţă -cum ar fi partea de sud a Călatei- puteau fi şi ele anexate Ungariei. Dat fiind faptul că noua linie de hotar traversa atât drumuri rutiere cât şi linii de cale ferată, de exemplu între Pământul Secuiesc şi Cluj, ar fi putut suferi unele modificări, însă ele nu au putut fi aplicate deoarece această linie de hotar fusese trasată de o comisie de arbitraj germano-rusă, iar guvernele ambelor ţări se angajaseră să accepte şi să respecte decizia.Dacă în momentul încheierii dictatului de pace care a pus capăt primului război mondial s-ar fi acţionat în spiritul autodeterminării, revizuirile teritoriale nu ar mai fi avut loc. Dacă dictatul de la Trianon (1920) ar fi fost cu adevărat just, ar fi permis organizarea unui referendum pe teritoriile condamnate la dezlipire. Cel mai bun exemplu pentru nedreptatea de la Trianon este situaţia Pământului Secuiesc. Locuitorii săi nu au fost întrebaţi dacă vor sau nu, în baza dreptului la autodeterminare, să ajungă sub dominaţie română. Poporului secuio-maghiar, care număra peste 500.000 de suflete şi care reprezenta mult peste 80% din locuitorii Pământului Secuiesc, i s-ar fi cuvenit dreptul la întemeierea unui stat independent. Dacă analizăm obiectiv această problemă, mai putem spune şi că acest lucru ar fi fost mai motivat în cazul acestor locuitori decât anexarea Transilvaniei - cu 53,8% locuitori români- la România.
Dacă marile puteri ar fi urmat spiritul dreptăţii istorice şi s-ar fi gândit (şi) la faptul că nedreptul dictat de pace ar putea reprezenta sursa unor noi războaie, ar fi trebuit să oblige statele succesoare să asigure autonomii lărgite, pentru garantarea egalităţii în drepturi a grupurilor etnice mânate sub dominaţia lor. În Transilvania ar fi existat posibilitatea înfiinţării autoguvernărilor teritoriale, pentru că întâlnim şi aici regiuni majoritar româneşti şi regiuni majoritar maghiare. Judeţele Alba de Jos, Făgăraş şi Hunedoara, locuite de români, ar fi putut fi organziate într-o regiune autonomă română, iar judeţele secuieşti -într-o regiune autonomă maghiară, în timp ce regiunile cu populaţie mixtă puteau deveni regiuni administrative cu limbă mixtă. Insă în locul unei politici naţionale cinstite, România a aplicat politica asimilării, românizării forţate.
Cu ocazia primei decizii de la Viena, în 1938, i-a fost restituită Ungariei fâşia de graniţă din Ţinutul de Sus, locuită în procent de 87% de maghiari, în 1939 -Ucraina Subcarpatică -cu populaţie majoritară rusină şi maghiară, iar în primăvara lui 1941 -teritoriile cu populaţie majoritar maghiară din Voivodina. Teritoriile nord-transilvănene cu populaţie majoritar maghiară, printre care şi Pământul Secuiesc -una din cele mai maghiare regiuni ale Ungariei istorice- s-au unit cu Ungaria după cea de-a doua decizie de la Viena, în 30 august 1940. Cunoscând toate acestea, putem stabili că în perioada 1938-1941, Ungaria nu a ocupat teritorii străine, ci şi-a primit înapoi regiuni cu populaţie majoritar maghiară din propriile sale teritorii naţionale milenare, iar acest lucru a estompat puţin nedreptatea de la Trianon. Revendicarea acestor teritorii a fost legitimă.
Nu este permis să condamnăm conducerea politică a Ungariei şi pe guvernatorul Horthy Miklos pentru solicitarea anulării, revizuirii nedreptului dictat de la Trianon. Prin aceasta s-a urmărit de fapt restabilirea, pe căi paşnice, a unităţii teritoriale a statului ungar istoric, iar în caz că acest lucru nu era posibil, redobândirea teritoriilor locuite de populaţie majoritar maghiară.
Pentru eliberarea teritoriilor cu populaţie majoritar maghiară, guvernatorul Horthy Miklos este şi azi numit fascist şi batjocorit cu apelativul marinar călare. Se poate spune că propaganda plevei comuniste şi a elitei politice a statelor succesoare, de denigrare a guvernatorului, a avut un succes atât de mare încât în ziua sărbătoririi Sfântului Stefan, subsemnatul a constatat că la auzul numelui lui Horthy, până şi maghiarii de pe Pământul Secuiesc coboară vocea. Interesant este că acest lucru s-a întâmplat în timpul unei excursii, anul acesta, şi nu era vorba deloc despre politică ci doar s-a menţionat că drumul judeţean care leagă Sfântu Gheorghe de Bazinul Baraolt (via Aita Medie) a fost construit pe vremea lui Horthy.
Mulţi consideră redobândirea teritoriilor maghiare o greşeală deoarece în felul acesta explică împingerea Ungariei în război, exterminarea unor evrei, pierderile ungare de război, asuprirea minorităţilor.
În timp ce holocaustul este binecunoscut în gândirea publică a societăţii ungare, societatea română abia îl ia cunoştinţă, deoarce poporului român nu i-a fost creat sentimentul de naţiune vinovată. In Ungaria s-a sugerat că poporul maghiar este apăsat de o vină mult mai mare decât alte popoare. Presa din Ungaria a pomenit rar faptul că exterminarea evreilor se răspândise în aproape toată Europa. In momentul prezentării suferinţelor evreilor ungari nu a fost subliniat suficient faptul că deportarea lor a avut loc după data de 19 martie 1944, când Germania nazistă ocupase Ungaria, care fusese condusă de un guvern-marionetă dirijat de germani. Incă mai sunt unii care îl învinuiesc pe Horthy pentru soarta evreilor.
În tot acest răstimp, un procent însemnat din numărul locuitorilor României sunt şi azi de părere că mareşalul Ion Antonescu a fost un erou naţional şi salvator al evreilor. Toate acestea în condiţiile în care măcelărirea evreilor a început în România şi nu în Germania. Neobligată de nimeni, armata statului român suveran i-a măcelărit, la porunca mareşalului Antonescu, pe majoritatea evreilor nord-bucovineni şi transnistreni, pentru ca ulterior, sub efectul succeselor armatei sovietice, să organizeze deportarea celor rămaşi. Deşi o publicaţie-document scrisă de Matatias Carp şi apărută între anii 1946-1948 la Bucureşti prezintă holocaustul românesc pe date şi localităţi, poporul român nu s-a confruntat cu faptele istorice, deoarece această publicaţie a devenit, imediat după apariţia sa, inaccesibilă. Cunoscând toate acestea, se înţelege de ce în anii 90 i-au ridicat o statuie lui Antonescu şi au botezat străzi, pieţe şi instituţii cu numele lui.
În urma unor presiuni internaţionale, situaţia s-a schimbat puţin în ultimele decenii. Conducerea politică română s-a văzut nevoită să tempereze cultul Antonescu din ce în ce mai puternic şi să accepte realitatea holocaustului. In final, România a fost nevoită, în anul 2003, să înfiinţeze o comisie de cercetare care să prezinte împrejurările în care s-a derulat holocaustul. Comisia condusă de laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, a constatat că în timpul războiului, pe teritoriul de atunci al României şi-au pierdut viaţa 270.000 de evrei români şi ucraineni. Deşi în octombrie 2009 a fost amplasat chiar şi un monument al holocaustrului -la Bucureşti-, se pare gândirea publică încă mai este străbătută de ideea că maghiarii i-au ucis la grămadă pe evrei, în timp ce românii i-au salvat.
Semnatarul acestor rânduri speră că popoarele, grupruile etnice nu vor mai fi niciodată exterminate, maltratate doar pe motiv că au altă cultură, altă religie, altă limbă. Trecutul istoric trebuie acceptat aşa cum a fost el, şi trebuie să se ştie că nu există naţiune vinovată, în schimb există politică de stat vinovată şi au fost şi persoane vinovate. Horthy, deportat şi el de germani, le-a asigurat mult timp protecţie evreilor din Ungaria şi de altfel de numele său se leagă salvarea a sute de mii de evrei”. Kadar Gyula, 70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare, în cotidianul Haromszek, nr. 6073 din 31.08.2010
70 de ani / A doua decizie de la Viena şi păcatele maghiare (2)
„...Pe lista păcatelor figurează şi faptul că Ungaria condusă de Horthy a fost ultimul vasal al Germaniei, însă se uită deseori să se spună că trupele germane ocupaseră Ungaria încă din 19 martie 1944, iar ţara se afla într-o situaţie care nu i-a permis să-şi păstreze neutralitatea. Nici altfel nu ar fi avut parte de un tratament mai bun. Să ne gândim la soarta Poloniei şi a Cehiei. Nu este sigur că dacă Ungaria nu ar fi intrat alături de Germania în războiul împotriva Uniunii Sovietice, ar fi putut evita ocupaţia germană timpurie. Ce s-ar fi întâmplat, în acest caz, cu Ungaria şi cu evreii din Ungaria?Mulţi nu ştiu nici că încă de la izbucnirea războiului, Ungaria a adăpostit sute de mii de polonezi care se refugiau din calea nemţilor şi le-a oferit mult timp o siguranţă şi evreilor. In timpul războiului, până în toamna anului 1944, liderii organizaţiei mondiale a evreilor considerau că întoarcerea Ungariei împotriva nemţilor ar fi repreznetat cel mai mare pericol pentru evreii din Ungaria. Pe atunci erau de părere că Ungaria este refugiul evreilor. Nu pot fi negate, bineînţeles, legile evreieşti care îngrădeau libertatea personală a evreilor, care lezau demnitatea umană, însă Ungaria oficială nu a urmărit distrugerea (evreilor).
Trebuie să mai pomenim un lucru pe care mulţi ar dori să-l dea uitării, şi anume că ajungerea Ungariei în sfera de interes germană a fost prefigurată de marile puteri care au distrus la 1920 statul ungar care se întindea în întreg Bazinul Carpatic. A te aşepta ca o Ungarie redusă la 28,5% din teritoriul său să înfrunte Germania, este o frivolitate.
De asemenea, mulţi uită că dintre toţi vasalii Germaniei, Ungaria a fost cea care a intrat cel mai târziu şi forţat în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Bineînţeles că puţini sunt şi cei cărora le face plăcere să spună că liderii ţării care îşi pierduse suveranitatea s-au străduit să reducă numărul soldaţilor ungari trimişti pe front şi au reuşit să împiedice deportarea evreilor din Budapesta. Si mai puţini ştiu că Ungaria începuse încă în anul 1943 negocierile pentru ieşirea din război.
Printre păcatele reproşate aşa-numitei dominaţii horthyste se numără şi asuprirea minorităţilor. Se poate afirma că la nivelul politicii de stat, acest lucru nu s-a înfăptuit. Luând ca bază de calcul Transilvania, se poate constata că în timp ce reprezentanţii de sex masculin din totalul de 500-700.000 locuitori maghiari din Transilvania de Sud -rămasă sub dominaţie română- au ajuns în lagăre de lucru, iar învăţământul, presa şi cultura de limbă maghiară s-au atrofiat, în Transilvania de Nord -aflată sub tuleră ungară- aveau loc, la nivelul politicii de stat, strădanii de colaborare cu minorităţile. În cazul în care erau repartizaţi în aşezări cu populaţie românească, poliţiştii trebuiau să cunoască limba localnicilor. În liceele maghiare, de exemplu la Colegiul Szekely Miko din Sfântu Gheorghe, li se pretindea elevilor maghiari să înveţe limba română. Existau aşezări româneşti în care predarea limbii statului, maghiara, era doar formală. Toate acestea sunt inimaginabile în România de azi, deşi nu trăim în vreme de război. Azi, apariţia într-un document oficial a denumirii vechi de 800 de ani a Pământului Secuiesc a stârnit un val de furie, iar pentru noii noştri vecini români colonişti este ceva firesc ca maghiarul indigen să salute în limba română, fără a i se răspunde în limba maghiară.
În timpul scurtelor vremuri maghiare (1940-1944), Partidul Maghiar Transilvănean a insistat asupra unei mai strânse colaborări cu românii, recunoscând că interesele poporului român şi ale poporului maghiar sunt aceleaşi pe pământul pe care au convieţuit secole de-a rândul. S-a insistat şi asupra ieşirii din război.
Tratatul de pace de la Paris a fost mai nedrept chiar decât cel de la Trianon, deoarece de această dată nu un stat multinaţional ci teritoriile unei ţări locuite în majoritate de maghiari le-au fost transferate unor ţări ale căror principale obiective erau demaghiarizarea, înfiinţarea aşa-numitelor state naţionale omogene.
La fel ca şi cel de la Trianon, dictatul de pace de la Paris i-a pedepsit mai aspru pe maghiari decât pe alte popoare. Si de această dată au fost ignorate principiul autodeterminării, dreptatea istorică. Hotarele Ungariei -considerate stat naţional- înfiinţate prin intermediul unor teritorii cu populaţie maghiară, redobândite cu mijloace în general paşnice în perioada 1938-1941, nu au fost recunoscute.
Ironia istoriei a fost că simpatia, sprijinul marilor puteri au fost câştigate şi de această dată de state care în timpul războiului au comis păcate mult mai mari decât Ungaria. Statului slovac fascist i-a fost dată regiunea de graniţă a Şinutului de Sus, cu populaţie aproape complet maghiară, iar teritoriul autonom rusino-maghiar, Ucraina Subcarpatică, i-a fost anexat Ucrainei. Deşi mareşalul Tito dispusese măcelărirea populaţiei satelor complet maghiare, fiind ucişi aproximativ 40-50.000 de maghiari, Voivodina i-a fost anexată Iugoslaviei. Deşi conducerea armatei sovietică a exilat administraţia română din cauza acţiunilor sângeroase ale gardiştilor lui Maniu, Transilvania de Nord cu populaţie majoritar maghiară, locuită la sfârşitul războiului (şi) de un procent de 37% români, i-a fost dată României. România era o ţară care din iunie 1941 până în 23 august 1944 a luptat cu o forţă armată numeroasă de partea germanilor, în timp ce armata sa a ucis, neobligată de nimeni, sute de mii de evrei.
Cum stăm oare la capitolul păcatelor maghiare pentru care Ungaria ar trebui pedepsită? Dacă Trianonul a lezat autodeterminarea, a avut un caracter de dictat şi a fost nedrept, cum poate fi calificată pacea de la Paris, din 1947, care a împărţit în sânga şi-n dreapta teritorii locuite în majoritate de maghiari?
Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la a doua decizie de la Viena, putem constata că ultima oară, problema maghiară a fost soluţionată în mod onorabil la nivel internaţional cam prin anii 1940, iar nouă, cetăţenilor de rangul al doilea din statele succesoare, nu trebuie să ne fie ruşine pentru acest lucru! Putem afirma că în schimbul păstrării regiunilor locuite de maghiari, dezmembrate prin dictatele de pace, avem pretenţia ca marile puteri să oblige statele ajunse în posesia teritoriilor maghiare istorice să le asigure maghiarilor indigeni, în funcţie de numărul acestora, autonomii culturale şi locale. Semnatarul acestor rânduri susţine cu convingere că prin acordarea acestor autonomii, amintirea va soluţiona paşnic vicisitudinile trectului istoric.” Sursa: cotidianul Haromszek, nr. 6074 din 01.09.2010, autor Kadar Gyula
Perspectiva maghiară. Poziţia ziariştilor şi oamenilor politici
„...În spiritul deciziei de la Viena, o parte din nordul Ardealului, 43.000 de km pătraţi şi 2,1 milioane de locuitori (din care 51,4% maghiari) au revenit sub dominaţia Ungariei. Decizia a fost anunţată în Palatul Belvedere din Viena. România a fost nevoită să cedeze, anterior, Uniunii Sovietice Basarabia şi Bucovina de Nord, apoi a trebuit să împartă şi sudul Dobrogei cu Bulgaria. Tot atunci a respins cererea venită din partea maghiară de a renunţa la o mare parte din teritoriul Ardealului. In acest diferend românii le-au cerut nemţilor să fie intermediarii. Nemţii se temeau de un bombardament asupra câmpurilor petroliere de la Ploieşti. De aceea, miniştrii de externe ai Germniei şI Italiei au votat, la Viena, în favoarea maghiarilor. Această înţelegere a fost valabilă până la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial”. Zile importante. 30 august 1940 (s-a întâmplat acum 65 de ani), în publicaţia săptămânală Szilagysag, nr. 34 din 29.08.2005.A doua decizie de la Viena - Revizuirea Trianonului
„...În urmă cu 65 de ani, în ziua de 30 august 1940, la palatul Belvedere din Viena, miniştrii de externe ai puterilor Axei -Germania şi Italia- au anunţat cea de-a doua decizie de la Viena, care, după două decenii de la Trianon, a restituit Ungariei un teritoriu de aproximativ 43.000 kmp, cu 2,5 milioane de locuitori. Arbitrajul formulat în şase puncte, semnat doar de miniştrii de externe ai lui Hitler şi Mussolini, a stabilit o nouă dar definitivă frontieră ungaro-română. In conformitate cu acesta, trupelor româneşti li s-a impus să elibereze, în două săptămâni, teritoriile care trebuiau predate, problema cetăţenilor de naţionalitate română ajunşi în Ungaria precum şi a celor care doreau să se mute în altă ţară trebuia tratată cu generozitate şi cu amabilitate.Nici prima şi nici a doua decizie de la Viena nu au avut o viaţă lungă. In 13 martie 1939, Hitler i-a comunicat guvernatorului Horthy Miklos dorinţa sa ca trupele ungare să intre fără întârziere în Ucraina Subcarpatică. In câteva zile, acest lucru s-a realizat. România a reacţionat nervoasă Când în iunie 1940, Moscova a considerat că a sosit timpul să recupereze Basarabia şi Bucovina de Nord nu a întâmpinat rezistenţă din partea Bucureştiului. Acesta din urmă nu şi-a asumat trei conflicte armate -cu Uniunea Sovietică, cu Ungaria şi cu Bulgaria în legătură cu Dobrogea de Sud.
În 28 iunie 1940, ministrul de externe italian Galeazzo Ciano i-a comunicat, pe cale diplomatică, Budapestei, că atât Berlinul cât şi Roma au sfătuit România să fie îngăduitoare, dar nici Ungaria să nu facă vreun pas cu consecinţe grave. Mobilizarea în Ungaria generează îngrijorare, la fel şi vestea incidentelor de la frontieră. Ministrul de externe Csaky a promis că partea ungară va urma sfatul puterilor Axei dar a pus în vedere intervenţia ungară în următoarele cazuri: dacă România se destramă complet;dacă în România vor avea loc mişcări revoluţionare; dacă refugiaţii din Basarabia vor năvăli în Transilvania;dacă armata sovietică ar înainta spre Carpaţi.
În 7 iulie 1940, Hitler l-a primit la Berlin pe ministrul de externe italian, exprimându-şi nemulţumirea generată de manifestările haotice de intoleranţă ungară, consimţind, ca la data de 10 iulie, să-i primească, la Munchen, pe Teleki şi Csaky. De faţă cu oamenii de stat ungari, el a declarat: Dacă Ungaria consideră că poate lua poziţie cu propriile forţe împotriva României şi este gata să-şi asume consecinţele, atunci nimic nu stă în calea intervenţiei războinice împotriva României. Hitler a menţionat: Nici din punct de vedere material şi nici al forţei numerice a trupelor sale, Ungaria nu se afla în situaţia de a putea conta pe o victorie sigură împotriva României.
După ce partea ungară şi-a dat seama că Hitler este împotriva soluţiei militare, şi-a schimbat poziţia, în direcţia soluţionării pe calea tratativelor, cu condiţia participării directe a Germaniei şi Italiei. Hitler a prevestit cu o sinceritate cinică: In mod firesc, indiferent de modul cum s-ar realiza divizarea, una din părţi se va văita întotdeauna, în cazul Transilvaniei, probabil amândouă.
Tratativele ungaro-române din perioada 16-24 august 1940, de la Turnu Severin, au purtat semnele unui dialog al surzilor Devenea din ce în ce mai evident că disputa ungaro-română va putea fi soluţionată doar prin arbitrajul puterilor axei sau printr-o acţiune militară.
Hitler aştepta ca tensiunea dintre cele două ţări să fie pe punctul de a exploda, dar înainte de aceasta, să aibă loc un arbitraj care, prin puterile axei, să impună voinţa germană asupra celor două ţări.
Drept rezultat al celei de a doua decizii de la Viena, Ungaria a obţinut o suprafaţă de aproape patru ori mai mare decât în urma primei decizii, Budapesta fiind însă pusă în slujba Germaniei hitleriste. In capitala austriacă, Ribbentrop şi-a pus colegul ungar şi pe cel român să semneze angajamente, potrivit cărora, minorităţile germane din cele două ţări îşi pot păstra neîngrădiţi identitatea, că pot contacta în mod liber marea ţară-mamă germană.
A doua decizie de la Viena nu putea să corespundă din start aşteptărilor, din cauza relaţiilor etnice complicate din Transilvania de Nord, a distanţei mari la care se afla Pământul Secuiesc de graniţele ungare de la Trianon. Decizia a creat o nouă nedreptate prin faptul că a dat Ungariei peste un milion de locuitori români şi a lăsat în România aproximativ 400.000 de maghiari.” Pirityi Sandor, A doua decizie de la Viena - Revizuirea Trianonului, în cotidianul Haromszek, nr. 4558 din 31.08.2005.
70 de ani de când Transilvania de Nord s-a reîntors în Ungaria / Decizie dreaptă cu un preţ grav
„...La finele anilor 1930, voinţa conducerii politice ungare ajunsese la maturitate: dacă teritoriile dezlipite la Trianon nu pot fi redobândite pe calea negocierilor, trebuie aleasă calea armată. In toamna anului 1938, Budapesta respinsese oferta lui Hitler, care promisese întregul Ţinut de Sus în schimbul participării la o posibilă acţiune armată împotriva Pragăi. Sase luni mai târziu, la destrămarea Cehoslovaciei, a intrat în acţiune şi forţa armată ungară, dizolvând rapid Ucraina Carpatică ce îşi proclamase unilateral independenţa la 14 martie. Odată cu reanexarea Ucrainei Subcarpatice, Ungaria a făcut să se înţeleagă clar că este gata să-şi valideze inclusiv pe cale armată ideile revizioniste.La sfârşitul lunii iunie 1940 a ajuns pe ordinea de zi şi problema Transilvaniei. Vjaceslav Molotov, comisar sovietic al poporului, însărcinat cu probleme externe, i-a cerut guvernului român, printr-o notă din 28 iunie, cedarea Basarabiei anexate României la 1918, respectiv a Bucovinei de Nord. Ultimatumul redactat pe un ton cât se poate de războinic i-a dat Bucureştiului 48 de ore pentru a părăsi teritoriile în cauză. Deoarece al Treilea Reich nu le-a promis românilor nici un ajutor, aceştia au fost nevoiţi să bată în retragere. Nu au pierdut însă decât regiunile revendicate de ruşi, însă au creat un precedent şi în privinţa modificării hotarelor trasate de păcile încheiate în jurul Parisului.
Bineînţeles că nu puteau scăpa această oportunitate nici restul vecinilor României, din ale căror teritorii aceasta primisese o parte după primul război mondial. Astfel, Bulgaria şi-a anunţat pretenţia la Dobrogea de Sud, iar Ungaria -pretenţia la teritoriile transilvănene locuite de maghiari. Armata regală Ungară ar fi avut, în iunie 1940, şanse reale de succes în faţa armatei române. In situaţia existentă, Ungaria nu a putut însă decide să acţioneze unilateral fără acordul Berlinului şi al Romei.
În ziua de 10 iulie, groful Csaky Istvan, ministru de externe, şi premierul grof Teleki Pal s-au deplasat la Munchen, unde alături de Fuhrer şi de ministrul german de externe, Ribbentrop, era prezent şi omologul italian al acestuia, groful Ciano. Cu ocazia negocierilor, partea ungară a afirmat clar că este gata să intervină chiar şi armat în cazul în care existenţa minorităţii maghiare ar fi fost periclitată sau dacă se va încerca denaturarea relaţiilor etnice transilvănene prin colonizarea de români basarabeni. Germania şi Italia s-au angajat să-l convingă pe regele român Carol al II-lea să poarte tratative.
În final, întâlnirea a avut loc la Turnu Severin, în ziua de 16 august. Ea a fost precedată de săptămâni tensionate la maxim. Armata Regală Ungară era în stare de alertă încă de la începutul lui iulie. O atmosferă asemănătoare domina şi de partea cealaltă a barierei. Linia Carol, creată în 1937 de-a lungul graniţei, era plină de soldaţi, în toate instituţiile publice erau afişate pancarte pe care scria Nici o brazdă! şi Nu avem nici de luat, nici de dat!
Conducerea română ascunsă în spatele propagandei şovine a fost însă nevoită să constate că aliaţii germani şi italieni aşteptau din partea ei satisfacerea cel puţin parţială a pretenţiilor maghiare îndreptăţite şi că nu o vor apăra în cazul unui conflict armat. Chiar şi în astfel de condiţii, la Turnu Severin s-au arătat dispoziţii doar pentru cedarea unor teritorii mai mici (doar 14.000 kmp), propunându-se în primul rând un schimb de locuitori. Bineînţeles că Teleki şi ai săi au refuzat acest lucru, delegaţia lor ridicându-se în 25 august de la masa tratativelor fără nici un rezultat esenţial.
Toate semnele arătau că tot armele vor avea ultimul cuvânt. Ziua atacului ungar fusese deja fixată pe 28 august, însă în această zi, Hitler i-a convocat la Viena, pentru negocieri, pe miniştrii de externe ai celor două ţări. Aici nu au mai avut loc negocieri serioase între Budapesta şi Bucureşti, iar Ribbentrop şi Ciano au arătat clar că ei dictează condiţiile. In ziua de 30 şi-au comunicat decizia: Ungaria a primit înapoi un teritoriu în suprafaţă de 43.541 kmp, cu 2.633.000 locuitori. Majoritatea lor absolută -53,7%- erau maghiari, 40,7% români, iar 5,6% -alte naţionalităţi, în primul rând germani (saşi). Privind la noile hotare ale patriei sale, ministrului român de externe, Mihail Manoilescu, i s-a făcut rău şi a leşinat. Ungaria şi locuitorii maghiari de pe teritoriile reanexate au sărbătorit.
În palatul Belvedere din Viena a avut loc cel mai mare succes diplomatic ungar din secolul al XX-lea. S-a întâmplat rar în istoria europeană ca un teritoriu atât de mare şi cu o populaţie atât de numeroasă să-şi schimbe stăpânul fără a se recurge la arme. În trasarea hotarelor, Ribbentrop şi Ciano nu au fost conduşi însă de obligaţia simţită faţă de soarta maghiarimii. În lupta lor împotriva Marii Britanii vroiau să asigure pacea - cel puţin vremelnică - în regiunea est-europeană. Teleki Pal şi-a dedicat întreaga sa carieră politică revizuirii dictatului nedrept de la Trianon, însă în mod tragic, a putut realiza acest lucru doar prin sacrificarea celuilalt pilon al strategiei sale naţionale: spaţiul ungar de mişcare extern, de sine stătător”. Sursa: cotidianul Szekely hirmondo, nr. 136 din 30.08.2010, autor Balogh Gabor.
Decizia de echilibrare a traumei de la Trianon
„...După 1945, în special după preluarea puterii de către comunişti în urma încheierii războiului, experienţa negativă a deciziei de la Viena i-a fost întipărită maghiarimii nord-transilvănene decenii de-a rândul în şcoli, la cursuri, în libertate sau în închisori, ca o faptă oribilă comisă de fascismul horthyst împotriva statului român unitar şi indivizibil chiar şi din punct de vedere istoric. Au încercat - cu mai mult sau mai puţin succes - să-i determine şi pe numeroşi colaboratori maghiari să treacă de partea cauzei. Pentru unii a fost vorba de o modalitate de a supravieţui, de a dăinui, însă au fost şi unii care s-au achitat mai mult decât trebuia de această sarcină şi au câştigat de pe urma ei - şcolarizare, avansare în plan social.Vorbim de şcoala înaltă a făţărniciei, care îşi face simţit efectul şi azi. Etichetarea fascismului horthyst a fost o metodă a propagandei naţional-comuniste antimaghiare, prezente -în fază incipientă- şi înainte de preluarea puterii de către comunişti. Atât în trecut cât şi în prezent, istoriografia şi conştiinţa publică româneşti au apreciat decizia de la Viena altfel decât comunitatea maghiară. Nu am pomenit şi de istoriografia ungară deoarece în perioada lui Rakosi şi a lui Kadar, aceasta a fost scrisă în spirit internaţionalist, a fost falsificată. Aceasta este una din cele mai grave moşteniri ale societăţii maghiare de azi, în vădită contradicţie cu exclusivismul ideologic al tuturor statelor vecine.
Perioada celei de-a doua decizii de la Viena, din 1940, de dizolvare în rândul maghiarimii nord-transilvănene a traumei trianoniene, a lăsat urme durabile. Progresul economic înregistrat în decurs de patru ani, consolidarea identităţii naţionale, construirea infrastructurii nord-transilvănene şi avansarea culturii maghiare sunt nişte lucru evidente, fără de care azi nu am fi aşa cum suntem”. Sursa: cotidianul Haromszek, nr. 6073 din 31.08.2010, autor Sylvester Lajos
Realizări maghiare, din perioada 1940 -1944
„...Cel care traversează aşa-numitul drum militar, drum care duce dinspre Valea Crişului spre Aita Medie, prin pasul-Vadas, nu întâlneşte decât căruţe, tractoare sau utilaje. Drumul judeţean 121 A traversează localităţile Moacşa, Angheluş, Ghidfalău, Valea Crişului, Aita Medie şi Aita Mare. Tronsonul dintre Valea Crişului şi Aita Medie a fost construit după decizia de la Viena, în perioada 1941-1943, prin muncă silnică, în baza unei dispoziţii date de statul maghiar. Din cauza faptului că drumul a fost construit în perioada războiului, el este numit drum militar.In incinta fostului canton funcţionează Parcul Cercetaşilor-Vadas. Păcat că pe indicator, conform ortografiei româneşti, cuvântul Vadas a fost pus între ghilimele”. Szekeres Attila, Pe drumul militar, în cotidianul Haromszek, nr. 4862 din 31.08.2006Situaţia actuală
„...Ne zbuciumăm aici sub cele 90 de tone ale deciziei trianoniene şi 70 ale celei de-a doua decizii de la Viena. Politicienii noştri aleşi sau autodesemnaţi se mocăie pe dâmbul de gunoi al confruntărilor şi al toleranţei, iar duşmanii maghiarimii înşfacă pâmântul de parcă ar fi al lor. Românul şi slovacul s-au tânguit când teritoriile locuite de maghiari au reajuns, pentru o fracţiune istiorică de secundă, la locul lor istoric iniţial.Sunt cu duiumul cei cărora le vin în minte doar prigonirea şi uciderea evreilor atunci când vine vorba de al doilea război mondial. Permiteţi-mi să fac referire doar la câteva fapte, gânduri din volumul lui Matatias Carp! In timp ce evreii din toate colţurile lumii se refugiau în Ungaria, România fascistă făcea, cu o ură vecină cu nebunia, cea mai inumană muncă, şi o făcea cu mâna goală, cu cuţitul, cu gloanţele şi cu focul -chiar înainte de Hitler.In 29 şi 30 iunie 1941, poliţiştii, soldaţii români şi germani au ucis la Iaşi câteva mii de evrei...Pe cei 4.400 de bărbaţi care au supravieţuit băii de sânge, i-au trimis în lagărele de concentrare... După 12 ore şi 20 de km, au scos din vagoane 1.194 de cadavre. Garda de Fier a primit de la evrei 6.000.000 lei pentru încetarea măcelăririi.
Nu putem enumera cifre. Aproximativ 300.000 de evrei au fost ucişi în România în lipsa oricărei constrângeri germane. Încă înainte de război şi chiar la începutul acestuia. Să nu uităm că unul dintre partidele maghiare transilvănene se află din nou la guvernare, în toiul prigonirii maghiare.
În a doua zi a deciziei de la Trianon, slugile marilor puteri recunoscuseră deja că o decizie mai nedreaptă decât cea din 1920, care a destrămat Ungaria, nu s-a mai născut în Europa. Din când în când, suntem obligaţi să ne identificăm cu câte ceva, să ne delimităm de câte ceva. UE nu este însă nici acum dispusă să ia la cunoştinţă faptul că o naţiune, naţiunea maghiară, este prigonită şi condamnată încetul cu încetul la pustiire de politicieni -slovaci, români şi sârbi- care într-o democraţie cinstită, în orice colţ al lumii ar fi ea, nu ar merita nici măcar să cureţe veceuri publice.
Despre ce ne batem gura acasă şi despre ce se vorbeşte? Inclusiv în Ungaria, unde partidele decăzute, ticăloşite, latră despre dictatura FIDESZ, despre pericolul sistemului unipartit şi despre neofascism.Membrii maghiari ai guvernului stau coloraţi în vitrina României în întrega Europă.Iar afară, maghiarimea stă în alb-negru, atrofiată numeric şi frântă.Speranţa încă mai trăieşte, însă puterea ne este tot mai slabă. Cam atât despre cizma spaniolă”. Sursa: Czego Zoltan, Bătuta, cu cizme spaniole, în cotidianul Haromszek, nr. 6076 din 03.09.2010
Marcarea evenimentului.
„...În data de 28.08.2009, începând cu ora 18:30, filiala locală Jobbik-Zalaegerszeg (Ungaria) împreună cu Garda Ungară organizează o acţiune de comemorare a realipirii Ardealului de Nord şi a Tinutului Secuiesc de Ungaria, în urma celui de-al doilea Consiliu de la Viena, din 1940. Poliţia locală a aprobat organizarea manifestării.Referitor la acest aspect, Pete Robert, preşedintele filialei Jobbik din Zalaegerszeg, a declarat că manifestarea este importantă pentru că după primul război mondial Ungaria a ajuns într-o situaţie catastrofală, dar regimul Horthy a reuşit să restabilească demnitatea maghiarimii. Acesta a adăugat că în prezent ţara se află din nou într-o situaţie critică, datorită socialiştilor aflaţi la putere, astfel încât noul guvern va avea o mare responsabilitate, de a reabilita economia statului şi de a reda oamenilor încrederea în Ungaria”. Sursa: www.kuruc.info
Garda Ungară a intrat în Ardealul de Nord!
„...În 2008, comunitatea din Zajta a devenit celebră prin faptul că nu a organizat niciun fel de manifestare cu prilejul zilei de 20 august, ziua Sfântului Ştefan, ba mai mult, autorităţile locale au organizat ziua ţiganilor. Primarul localităţii ungare a ignorat cu desăvârşire şi faptul că micul nostru grup de patrioţi a intonat Imnul Secuiesc în faţa casei acestuia, în semn de protest. Inregistrarea video postată pe internet a generat o adevărată revoltă în tabăra naţională din întreaga ţară. Numeroşi locuitori ai localităţii mai sus amintite au fost de acord cu patrioţii care au protestat în mod paşnic, în acest fel.În 20.08.2009, situaţia a fost cu totul alta, autorităţile locale din Zajta au deschis, pentru o zi, frontiera cu România. Prietenii noştri din Ardeal şi din Ungaria au aşteptat cu braţele deschise pe toţi maghiarii, pe reprezentanţii Jobbik, ai Gărzii Ungare... de ambele părţi ale frontierei. Mărşăluiam pe strada principală din Zajta (Ungaria) când am fost abordaţi, într-o manieră agresivă, de dr. Tilki Attila, preşedintele filialei judeţene FIDESZ şi Szesztak Oszkar, preşedintele Consiliului Judeţean şi el membru FIDESZ, care ne-au acuzat că profităm de astfel de acţiuni organizate din banii publici.Noi însă ne-am continuat drumul.
Manifestările aniversare au început de ambele părţi ale frontierei, discursurile curgând unul după altul... Cu toate că am stat oarecum retraşi, prezenţa noastră a fost remarcată datorită faptului că am fost singurii care aveam la noi drapele arpadiene. Stăteam la 4-5 metri de frontieră şi în mintea noastră se contura intrebarea oare ce sentimente îi încercau pe ostaşii maghiari care după 69 de ani de la dictatul de la Viena, mărşăluiau din nou în Ardeal?
Deodată, poliţiştii maghiari s-au postat în faţa noastră şi ne-au solicitat actele de identitate. Am fost singurii care am fost verificaţi, din sutele de persoane prezente la faţa locului. Toţi cei de faţă au urmărit incidentul în ochii lor putându-se remarca revolta surdă! Intre timp panglica inaugurală a fost tăiată şi noi am trecut printre primii frontiera românească, alături de alte persoane.
Poliţistul de frontieră român l-a salutat politicos pe căpitanul filialei judeţene a Gărzii Ungare...Dincolo, familiile şedeau pe băncuţe în faţa caselor, în mijlocul comunei trona un cuib de barză pe un stâlp de electricitate, în faţa bisericii femeile în vârstă îşi ştergeau lacrimile... Poate câţiva dintre ei, copii fiind, au trăit frumoasele zile de acum 69 de ani, la care ne-am gândit şi noi... Oriunde am umblat prin comună am întâlnit maghiari fericiţi! Am simţit că am venit acasă! Că ne-am întors la ai noştri! Pe ei nu i-a preocupat fotografiatul, înregistrările şi filmările, tăierea panglicii... doar noi le-am rămas... simpatizanţii Jobbik, membrii Gărzii Ungare... bucuria solidarităţii maghiare oneste ne-a rămas, am trăit-o doar noi”. Pentru maghiarii sătmăreni, în www.magyargarda.hu
În urmă cu 69 de ani, soldaţii celei de-a doua armate maghiare au trecut graniţa comitatului / Atmosfera din Trei Scaune înainte de intrarea lui Horthy
„...Potrivit deciziei de la Viena din data de 30 august 1940, din teritoriul Transilvaniei -anexat României, prin decizia de la Trianon- o suprafaţă de 43 de mii de kmp, cu 2,5 milioane de locuitori, a reintrat în posesia Ungariei, iar dintre marile oraşe, Carei, Oradea, Cluj, Satu Mare, Târgu Mureş, întreg teritoriul din zona Maramureş şi Pământul Secuiesc. Unităţile armatei maghiare au intrat pe teritoriul reprimit în perioada 5-13 septembrie, teritoriu pe care -potrivit recensământului din anul 1940- au trăit 1.344.000 maghiari, 1.069 000 români şi 47.000 de locuitori germani (In Transilvania de Nord au rămas aproximativ 400 de mii de maghiari). Soldaţii lui Horthy Miklos au sosit în Trei Scaune în data de 12 septembrie, spre marea bucurie a locuitorilor maghiari”. cotidianul „Szekely hirmondo”, nr. 36 din 11-17.09.2009
Expoziţie cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la anexarea la Ungaria a nord-vestului Transilvaniei.
„...Luni, 30 august, Arhiva Pentru o Societate Deschisă a Universităţii Central Europene din Budapesta (Open Society Archives - OSA) va inaugura o expoziţie cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la anexarea la Ungaria a nord-vestului Transilvaniei. Scopul expoziţiei, care va putea fi vizitată până pe 10 octombrie, este prezentarea modului cum a fost privită la acea vreme în România şi Ungaria anexarea acestui teritoriu şi a consecinţelor pe termen lung a respectivei decizii, se precizează într-un comunicat al OSA.Expoziţia, organizată cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la cel de al Doilea Arbitraj de la Viena, va evoca, cu ajutorul unor documente de arhivă, materiale de presă şi de propagandă din România şi Ungaria, amintiri şi jurnale personale, emisiuni de radio, precum şi a unor fotografii şi filme realizate de fotografi amatori, nepublicate până în prezent, cum au trăit oamenii de rând acest eveniment. Nu vrem să ascundem sau să retuşăm nimic. Scopul nostru este ca, la împlinirea a 70 de ani de la Dictatul de la Viena, să contribuim la o confruntare obiectivă cu trecutul şi la vindecarea traumelor din relaţiile româno-maghiare, fără nicio atitudine părtinitoare. Din acest motiv, expoziţia se bazează pe munca comună a istoricilor români şi maghiari, se scrie în comunicatul dat publicităţii de arhiva OSA. Al Doilea Arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, a influenţat decisiv poziţia celor două ţări în cursul celui de-al doilea război mondial, lăsând unele traume încă vii în memoria colectivă a ambelor naţiuni. Ca urmare a dictatului impus de Germania nazistă, a fost anexat Ungariei un teritoriu de aproximativ 43 de mii de kilometri pătraţi, aşa-numita Transilvanie de Nord, dar care cuprindea şi Tinutul Secuiesc. Partea de sud a Transilvaniei, cu o suprafaţă de 60 de mii de kilometri pătraţi a rămas în posesia României.” Sursa: www.mti.hu
* Dictatul de la Viena - Se poate şi aşa!
„...S-a deschis recent o expoziţie la Budapesta despre Dictatul de la Viena, sau despre a II. Decizie de la Viena cum zic maghiarii. Expoziţia a fost organizată în comun de către istorici maghiari şi români în cadrul Galeria Centralis de la OSA Archívum. Open Society Archives (OSA) este laboratorul de archivare a Central European University din Budapesta.Expoziţia încercă în sfârşit să discute această perioadă tulburată şi controversată cu detaşare, cu obiectivitatea ştiinţifică atât de necesară. Mi se pare o iniţiativă foarte bună. Rediscutarea istoriei comune în mod obiectiv, ajungerea la compromisurile necesare este un pas foarte important în drumul spre o conciliere europeană între cele două popoare. Dacă germanii şi francezii au reuşit, putem reuşii şi noi.Felicit iniţiatorii şi finanţatorii expoziţiei şi îi cer să aducă această ezpoziţie şi la Bucureşti şi la Cluj. Este o nevoie la fel de mare de aceste perspective raţionale şi la noi”. Sursa: www.transindex.ro, autor Czika Tihamer
Din cele prezentate se poate observa cu uşurinţă, diferenţa dintre acuzele aduse istoricilor şi publiciştilor români pentru faptul că nu prezintă cu obiectivitate evenimentele istorice legate de Dictatul de la Viena şi, modul efectiv în care adevărul istoric este respectat de intelectualii maghiari. De fiecare dată, elita maghiară caută cele mai diverse justificări. Până în prezent nu a existat o exprimare clară a regretului pentru cele întâmplate, sau aşa cum au procedat alte naţiuni şi naţionalităţi în situaţii asemănătoare, nu s-a cerut scuze românilor pentru suferinţele pricinuite.
În acest contex subliniem, excepţia reprezentată de scritorul Domokos Geza, care amintindu-şi de anii copilăriei petrecuţi în satul bunicilor săi, Zagon, mărturisea în 1972, în convorbirea cu Beke György (publicată în volumul Fără interpret) următoarele: „Din păcate, mai târziu a trebuit să fac cunoştinţă şi cu această realitate (deosebirea dintre români şi secui, ca «izvor de duşmănie şi neîncredere»). Am văzut cum, în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, o parte dintre flăcăii unguri au organizat un fel de progrom printre românii (…). Am mai avut o experienţă care m-a rănit adânc. Îmi revine uneori, şi face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instrucţii premilitare, tinerii maghiari şi cei români au fost împărţiţi în grupe separate (…). Parcă-i văd pe locuitorii români care treceau cântând - şi erau obligaţi să cânte - faimosul cântec despre Horthy, care, dacă-mi aduc bine aminte se încheia cam aşa «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah». Şi această oroare trebuiau s-o cânte pe ungureşte tinerii români! Spun asta acum, aici, pentru că, din păcate, şi asta face parte din trecutul nostru. Şi acum, când noi ne străduim să netezim calea de apropiere…este nevoie însă de multă rabdare şi înţelepciune”.
Aşa cum s-a subliniat şi în celelate lucrări, care au abordat aceiaşi problematică ( a se vedea rubrica apariţii editoriale de pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş: www. Forumharghitacovasna.ro), din articolele care au făcut obiectul prezentei analize, se desprind următoarele concluzii:
- practicarea unui discurs hiperetnicizat şi unei politici identitare agresive, de către principalii formatori de opinie; sunt predominante articolele care pun accentul pe forţele centrifuge, atomizatoare, autonomiste şi nu cele armonizatoare, integrative care au ca obiectiv comunicarea interculturală, respectiv multiculturalitatea;
- folosirea unui ton arogant, lipsit de respect faţă de istoria, cultura şi civilizaţia românilor. Sunt foarte puţine articolele cu mesaj pozitiv De regulă, sunt susţinute mediatic „procesele colective de victimizare”. În conştiinţa de grup a etniei maghiare se cultivă formule resentimentare
- promovarea unui discursul caracterizat de cercetători ca „discurs majoritar”, respectiv „discurs de băştinaş”; aceste două valenţe ale acestui tip de discurs, promovează supremaţia, primordialitatea şi vechimea maghiarilor în această zonă şi, considerarea românilor ca „venetici”, „colonizatori” ş.a.
- folosirea istoriei ca argument pentru dezideratele politice actuale: autonomia teritorială şi drepturile colective; există o legătură între refulările trecutului şi consecinţele acestora reactivate în contemporaneitate; modelul cultural-politic divergent al stabilităţilor de competenţă, este resuscitat periodic şi reconfigurat societar în mentalul colectiv de către unele elite politice şi intelectuale maghiare din zona Covasna - Harghita.
- sunt reluate teme precum: specificul şi superioritatea „doctrinei transilvanismului”, „secuiul indigen - românul colonizat”, „nerespectarea promisiunilor făcute la Alba Iulia” ş.a
- este pusă în evidenţa diferenţa dintre „naţiunea maghiară tolerantă”, „modelul democraţiei care a existat în Ungaria” şi „naţionalismul românesc extremist”; precum şi aspectele referitoare la „cât de mult datorează românii, pentru sprijinul acordat de maghiari, în decursul istoriei”.
- este premărită istoria glorioasă a secuilor, ca argumente pentru abordările nostalgice, şi cele cu mesaj de autovictimizare şi revizioniste; se pledează pentru reactualizarea organizării administrative tradiţionale, pe scaune secuieşti, fără a ţine cont că aceste structuri au corespuns unei anumite perioade istorice, astăzi fiind perimate, fapt dovedit de desfiinţarea lor, din considerente ce ţineau de modernizarea administraţiei, în anii 1885, 1849, şi definitiv în 1876; în timpul dualismului austro-ungar;
- o constantă a majorităţii abordărilor privind problematica Dictatului de la Viena, o reprezintă accentuarea spaţiului de sciziune, subliniind numai ceea ce îi desparte pe români de maghiari şi nimic din ceea ce îi uneşte prin traiul laolaltă de sute de ani.
O altă constantă o reprezintă intoleranţa, ostilitatea şi ura faţă de români, mesajele cu caracter antiromânesc exprimate în termeni greu de acceptat, într-o ţară membră a Uniunii Europene.
Profitând de necunoaşterea limbii maghiare de către majoritatea populaţiei româneşti, şi de lipsa oricăror replici din partea mediilor româneşti, intelectualii maghiari, deopotrivă, atât cei „moderaţi”, cât şi cei „radicali”, şi pe această problematică, practică discursuri hiperetnicizate, specifice unei politici identitare agresive, cu mesaj nostalgic, revizionist, şi mai grav, în multe cazuri, se îndeamnă făţiş la luptă armată, la acţiuni violente pentru obţinerea dezideratelor autonomiste.
În timp ce instituţiile şi organizaţiile civice româneşti, monitorizează cu atenţie şi sancţionază prompt, discursurile care promovează discriminările etnice, violenţele, şovinismul şi intoleranţa, în presa de limbă maghiară, în mod deosebit cele dintr-o zonă aflată în inima României, acest tip de discurs se practică nestingherit, influenţând negativ, pe termen lung, normalizarea climatului de convieţuire interetnică.
Toate acestea fac parte din promovarea unei politici identitare agresive, care excede cadrului drepturilor legitime juridic acceptate de normele de drept internaţional, prin invocarea cu obstinaţie a „nedreptăţii Tratatului de la Trianon” şi a „binefacerilor Arbitrajului de la Viena”, prin inducerea în rândul minorităţii maghíare şi alimentarea unui sentiment de autovictimizare, exacerbându-se cu persuasiune ideea «apăsătorului destin minoritar».
Se urmăreşte o manipulare emoţională, introducerea şi/sau amplificarea sentimentelor antinomice (simpatia/antipatia), prin folosirea „teoriilor şoc”, de mare impact psihologic, a imaginilor simbol, realizate prin codificare ostilă. Este folosită dihotomia Ei-Noi, de regulă Ei fiind „ţapul ispăşitor”, pentru toate neîmplinirile Noastre. Triada informare, dezinformare şi manipulare informaţională este „glonţul” care îşi caută „ţinta”, lovind în sistemul de referinţă al persoanei, grupului de persoane sau a unei socio-organizări.
În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult libertatea de acţiune şi de gândire a actorilor sociali, care sunt obligaţi să parcurgă anumite instanţe de socializare, să achiziţioneze anumite tabu-uri culturale, prejudecăţi, resentimente, nostalgii. Controlul comunităţii asupra presei de limbă maghiară este aproape total. În numele şi pe altarul interesului comunităţii maghiare, redacţiile publică de regulă doar materialele care se înscriu în abordările etnocentriste. Nici urmă de pluralitatea punctelor de vedere şi a opiniilor. Există practic o cenzură evidentă.
Cei patru ani care au urmat Doctatului de la Viena, au întărit convingerea liderilor populaţiei maghiare din Transilvania, că unirea de la 1 decembrie 1918 nu este veşnică, că se poate spera la anularea consecinţelor Tratatului de la Trianon. De aceea, după terminarea celui de al doilea război mondial, cu deznodământul cunoscut, aceştia nu au acceptat revenirea la situaţia din perioada interbelică, respectiv la statutul de minoritari, în cadrul statului român. Referindu-se la perioada ce a urmat Distatului de la Viena, dar şi la cea de după terminraea celui de al doilea război mondial, istoricul Petre Ţurlea sublinia: „În toată această perioadă, problema principală, în funcţie de care a evoluat regiunea în toate domeniile, a fost aceea a raporturilor dintre români şi unguri şi, în acest context, se poate constata continuitatea absolută în acţiunile tuturor maghiarilor, în direcţia refacerii Ungariei mari”. Petre Ţurlea, Transilvania de Nord- Est. 1944 -1955, Editura România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2005, p.426
Şi de această dată, lectura articolelor, dovedeşte cu prisosinţă faptul că, nu ne aflăm în faţa unor opinii izolate, exprimate public de către câţiva intelectuali maghiari, care beneficiază din plin de libertatea reală de exprimare existentă în România de astăzi. Temele menţionate, sunt prezente sistematic în mass-media locală în limba maghiară din judeţele Covasna şi Harghita, şi fac parte dintr-o serie de demersuri care urmăresc formarea şi consolidarea, la nivelul mentalului colectiv al populaţiei de etnie maghiară a unor convingeri, potrivit cărora, acest spaţiul din inima României trebuie să le aparţină, dar nu în înţelesul actual, european al teoriei şi practicii politice, al toleranţei şi coabitării în spaţii multietnice şi pluriconfesionale, ci a unor cutume şi practici medievale, anacronice, cuprinse în dezideratul obţinerii autonomiei teritoariale pe criterii etnice a aşa zisului „ţinut secuiesc”, şi a autonomiei culturale pentru maghiarii „din diasporă” (aşa cum se raportează liderii maghiari la comunităţile maghiare din celelalte judeţe ardelene, situate în afara „ţinutului secuiesc”).
Deoarece articolele prezentate vorbesc convingător despre conţinutul şi mesajul lor, alte comentarii sunt de prisos. Traducerea în limba română şi introducerea acestora în circuitul public, permite cunoaşterea conţinutului şi mesajului trasmis, atât de către specialiştii români, cât şi de publicul larg din România şi nu numai, oferind posibilitatea formulării unor replici, din perspectivă românească, din partea mediului academic, al societăţii civile şi al reprezentanţilor mass-media şi a unui alt tip de comportament din partea oamenilor politici, care trebuie să renunţe la practicile păguboase, conjucturale, politicianiste, din ultimii douăzeci de ani şi să elaboreze strategii pe termen mediu şi lung, în interesul tuturor cetăţenilor ţării, cărora trebuie să li se asigure condiţii optime de trai şi împliniri spirituale, în medii multietnice şi pluriconfesionale şi nu în encalve etnice.
Read more: Problematica Dictatului de la Viena în mass-media maghiare | AXA - bilunar al revistei SCARA - revista de oceanografie ortodox http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-47/item/631-problematica-dictatului-de-la-viena-in-mass-media-maghiare#ixzz15AmCUaKh
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu