Şahul inter-etnic dintre români şi maghiari

de Gabriel Andreescu
Luni 21 mar 2011
Adevarul.ro/FP

În ediţia nr.20 a FP România, Gabriel Andreescu, conferenţiar universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA, face un istoric al relaţiilor dintre majoritatea română şi minoritatea maghiară în anii '90. Memoria evenimentelor de la Târgu Mureş avea să joace un rol în atitudinea opoziţiei politice din Ungaria, condusă în acel moment de FIDESZ, susţine Andreescu. 


Articol din dosarul Ungaria, rebelul Europei, publicat în ediţia nr. 20 a FP România (ianuarie/ februarie). 

*

FP România: Cum au evoluat relaţiile dintre români şi maghiari pe parcursul anilor ’90?

Gabriel Andreescu: După primele săptămâni de coabitare în structura CFSN a reprezentanţilor maghiari şi români, la începutul lunii ianuarie 1990, au urmat atacurile de o violenţă extremă, la început verbală, asupra comunităţii maghiare din România. Elita politică din România – FSN şi, în mod special, formaţiuni extremiste de tip PUNR şi PRM - şi-a câştigat capitalul electoral stimulând sentimentele anti-maghiare ale populaţiei româneşti. Instrumentele existau, căci regimul Nicolae Ceauşescu le experimentase de-a lungul timpului. Pentru a legitima recuperarea instituţională a vechilor securişti, prin crearea Serviciului Român de Informaţii, a fost scenarizat conflictul sângeros de la Târgu Mureş, din 19-21 martie 1990. SRI avea să fie înfiinţat, ilegal, la sfârşitul lunii martie 1990: hotărârea biroului CPUN, în acest sens, nu a fost niciodată supusă spre vot proto-parlamentului post-decembrist.

Nota Dan Culcer.
« Nu am știre că Gabriel Andreescu ar cunoaște limba maghiară. În aceste condiții analizele sale suferă de aproximații și pot fi grevate de parțialitatea surselor indirecte. În paragraful anterior, G.A. nu se referă la atmosfera creată de seria de reuniuni pentru înființarea și organizarea UDMR-ului. Fără evocarea acestei atmosfere, s-are putea crede că a apărut din senin o nouă ostilitate față de unguri, ceea ce nu corespunde realității. Nu înseamnă că naționaliștii români ar fi fost paralizați, se știe că se organizau și ei. Naționaliști contra naționaliști.

În ianuarie 1990, am participat și am filmat ca ziarist la două, cea de Cluj și cea de la Sfântu Gheorghe. La reuniunile acestea se manifestaseră cele două curente strategice și tactice din cadrul UDMR, deci din cadrul comunității maghiare din România, cel simbolic reprezentat de lozinca «Most vagy soha», violent, nerăbdător, extremist, care solicita imediata rezolvare a tututor problemelor reale, pendinte, pe de o parte, ca și de cel de negociere, realist, pe care l-am evocat într-un reportaj privind călătoria mea în România, atunci. Ambele curente aveau o îndreptățire în ochii celor care le susțineau. Primii cereau să se utilizeze imediat atmosfera pozitivă creată în relațiile bune de vecinătate interioară, prin căderea regimului de tristă amintire, bine primită de majoritatea populației, de apariția unor noi actori pe scena politică românească, binevoitori dar și complet nepregătiți pentru negocieri pe teme sensibile, să se profite de slăbiciunea instituțională a statului român.  Ceilalți credeau că doar drepturile negociate serios pot devenit drepturi stabile, incontestabile. Dar și unii și alții au profitat politic de manifestațiile, adesea violente, spontane sau provocate, după caz, legate de separarea etnică a școlilor, prin recuperarea liceelor care fuseseră inițial exclusiv maghiare, pentru revenirea la statutul de instituție etnică maghiară a IMF-ului din Târgu Mureș, de pildă. Este de cugetat acum, după 20 de ani, dacă aceste revendicări de separare sau revenire la statu-quo, au folosit sau nu menținerii unor relații interetnice cordiale, cunoașterii reciproce, învățării de către românii tineri, din zonele respective, a limbii maghiare, lucru pe care eu l-am propus de repetate ori.»

Incitările naţionaliste au continuat an de an, până în 1996, ducând mai departe la compromiterea României pe scena internaţională. Schimbarea politică de la sfârşitul anului 1996 a dus însă la răsturnarea tendinţei anterioare. UDMR a intrat în coaliţia guvernamentală, s-au adoptat imediat norme şi au fost luate măsuri răspunzând doleanţelor mai vechi ale acestei comunităţi. Deşi, desigur, contenciosul româno-maghiar nu a dispărut complet, deşi multe lucruri s-au derulat altfel decât ar fi fost de dorit, totuşi ideea “modelului de reconciliere româno-maghiar”, despre care s-a vorbit în acei ani, nu a fost o vorbă goală.

Care era motivaţia Recomandării 1201 şi de ce a fost atât de demonizată în epocă? Care este interpretarea ei corectă? Legitima revendicări de autonomie locală pe criterii etnice?

În condiţiile crizei iugoslave, care demonstrase uriaşul potenţial destabilizator al înfruntărilor interetnice, toate organizaţiile interguvernamentale cu acoperire europeană au reacţionat; şi UE, şi CSCE/OSCE, şi Consiliul Europei, fiecare în raport cu mijloacele specifice.

În Consiliul Europei a învins glasul celor care susţineau necesitatea stabilirii unor standarde europene de tratare a minorităţilor naţionale. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a propus amendarea Convenţiei europene a drepturilor omului (Cedo) printr-un protocol referitor la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Acesta trebuia să fie precis, iar drepturile definite, justiţiabile. Lista prevederilor adoptată de Adunarea Parlamentară a fost numită “Recomandarea 1201” - a cărei soartă nu era de a fi o “recomandare”, ci un instrument juridic în toată puterea cuvântului. Avându-se în vedere natura de protocol pe lângă Cedo a Recomandării 1201, Curtea Europeană a Drepturilor Omujlui ar fi căpătat puterea de a controla felul în care statele respectau - sau nu - drepturile minoritarilor.

În anul 1993, Şefii de state ai Consiliului Europei au renunţat la ideea unui protocol pe lângă Cedo şi au hotărât să creeze un tratat specific (ce va fi şi adoptat în anul 1995, sub numele “Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale”), supus însă unui control mai slab. Partea ungară a cerut includerea prevederilor Recomandării 1201 în Tratatul de bună vecinătate.

Ceea ce criticii poziţiei Ungariei din acel moment s-au făcut că uită e faptul că România a fost acceptată în Consiliul Europei după ce a semnat Avizul Adunării Parlamentare în care se obliga să respecte prevederile acestui document. În Avizul referitor la cererea de aderare a României la Consiliul Europei, Adunarea parlamentară se referise explicit la "declaraţia scrisă a autorităţilor române prin care acestea se angajează să-şi bazeze politica în materie de protecţie a minorităţilor pe principiile definite în Recomandarea 1201...”.

Ca să explice opoziţia la încheierea Tratatul de bună vecinătate cu Ungaria - căci aceasta era motivaţia - conducerea României de la jumătate anilor `90 a “inventat” un pseudo-pericol ascuns în prevederile Recomandării 1201, calul troian capabil să destabilizeze România. S-au invocat articolele 11 şi 12, ale căror aliniate controversate le reproduc:

    (Art. 11) "În regiunile în care sunt majoritare, persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale au dreptul de a dispune de autorităţi locale sau autonome proprii sau de a  avea un statut special, corespunzător cu situaţia istorică şi teritorială specifică şi conform cu legislaţia internă a statului".

    (Art. 12) "Nici una din dispoziţiile acestui protocol nu poate fi interpretată ca o limitare sau restrângere a unui drept individual al persoanelor aparţinând unei minorităţi naţionale, sau a unui drept colectiv al unei minorităţi naţionale cuprins în legislaţia statului contractant sau într-un acord internaţional la care acest stat este parte".

Marele pericol ar fi venit - cum tot spuneau oficialii, ca şi presa, în unanimitate, ultima orchestrată evident de către serviciile de informaţii, prin oamenii săi acoperiţi - din obligarea României de a accepta regiuni cu statut special (autonomie pe criterii etnice) şi drepturi colective. Nu doar că acestea nu duc la destabilizare - sunt instrumente aplicate cu succes în mai multe ţări europene -, dar Recomandarea 1201 oricum nu impunea astfel de obligaţii. Textul articolelor 11 şi 12 e clar: părţile subiliniate arată că statelor semnatare li se cere să respecte doar ceea ce e deja acceptat prin Constituţii, legile administraţiei publice locale şi alte tratate.

În final, Tratatul a fost semnat şi ratificat de cele două ţări şi niciuna din ele nu a explodat. Povestea blufului din anul 1995, când s-a ratat semnarea Tratatului cu Ungaria sub auspiciile Uniunii Europene a contat în felul ei la ieşirea României din primul val de aderare la NATO, resectiv, la UE.

A inspirat „Recomandarea 1201” dezvoltarea graduală a unei „doctrine a minorităţilor” în spaţiul românesc?

Cunosc două organizaţii care au abordat problematica Recomandării 1201 şi la nivel teoretic. În primul rând, Comitetul Helsinki, care a publicat mai multe analize în trimestrialul său de atunci, Revista Română de Drepturile Omului, şi a adăugat altele în rapoartele sale anuale. Sub egida Comitetului Helsinki s-a dezvoltat indiscutabil o doctrină a minorităţilor naţionale ce a rupt cu tradiţia singurei cercetări posibile până atunci: cea a Ministerului de Externe, care continua filozofia sa predecembristă. Grupul care a lucrat pe tema Recomandării 1201 – Renate Weber, Valentin Stan şi cel ce semnează aceste rânduri – a elaborat şi un proiect de lege a minorităţilor care a fost citit cu interes real, atunci, de formaţiunile politice maghiare din România şi din Ungaria.

Cea de-a doua organizaţie este Liga Pro Europa. Excelenta sa revistă, Altera, a adunat începând cu anul 1995, contribuţii ce au contat pentru cultura şi deci doctrina problematicii minorităţilor. De altfel, Liga Pro Europa a fost co-iniţiatoare a “Procesului Balvanos”, Şcoala de vară care a constituit un cadru esenţial pentru comunicarea dintre elitele politice maghiare şi române, respectiv, dintre cele de la Budapesta şi cele de la Bucureşti. Mulţi dintre liderii politici care aveau să hotărască asupra includerii UDMR la guvernare, în 1997, participaseră la întâlnirile din localitatea transilvană amintită.

În ce măsură a fost naţionalismul partidelor aflate la guvernare în prima jumătate a anilor ’90 o frână în calea reconcilierii dintre România şi Ungaria? Putem vorbi despre o lentilă şi un comportament naţionalist al instituţiilor statului român în relaţia cu minoritatea maghiară? Dar în Ungaria?

Gândiţi-vă ce impact puteau avea declaraţiile pe care o să le citez pentru relaţiile dintre cele două ţări! Iată una aparţinând lui Corneliu Vadim Tudor, din septembrie 1990: “Tare mă tem că, în ritmul acesta, dacă tot suntem zgândăriţi la infinit, vom mai face un galop de sănătate până în acel minunat oraş al ceardaşului şi al femeilor disponibile, şi acolo vom rămâne o perioadă, ca să mai asigurăm pacea în această zonă, macar până în anul 2000 – nu dorim să se ajungă până aici, nimănui nu-i plac campaniile militare, dar în faţa alternativei ungurii la Bucureşti sau românii la Budapesta, vă daţi seama ce variantă vom alege şi care-i muzica aceea care ne place nouă...”

O a doua, din februarie 1995, rostită la întâlnirea de lucru a PDSR, PUNR, PRM şi PSM (coaliţia cunoscută în istorie drept “patrulaterul roşu”): “Dar, vorbind de urmaşii acelor barbari, eu nu cred că jignim naţia maghiară, din contră, punem în circulaţie texte autentice, istorice, care atestă că, la origine au fost nişte primitivi, ceea ce românii n-au fost niciodată”.

Şi o mostră tip Gheorghe Funar, din octombrie 1994: “Aşa cum se cunoaşte, spiritul acesta nomad, genul acesta barbar, de care beneficiază poporul ungar şi minoritatea din România nu a dispărut nici în 1000 de ani. Probabil că vom fi nevoiţi noi, românii să-i lecuim de această jenă şi să devină şi ei un popor paşnic european, civilizat, care să nu mai râvnească la teritoriile străine. Să-i ferească Dumnezeu să mai întindă vreodată laba spre teritoriile româneşti”.

Trebuie să mă opresc aici, deşi exemplele sunt multe şi suculente.

În privinţa comportamentului instituţiilor, este suficient să vedem rapoartele anuale ale SRI începând cu anul 1994. Un singur citat: "manifestările cu caracter anticonstituţional ale unor cetăţeni români de origine maghiară” s-ar fi datorat “în cea mai mare parte propagandei antiromâneşti, incitărilor revizioniste şi sprijinului direct din exterior".

Fără să vrea – sau din contră, vrând, pentru a-şi demonstra puterea şi intenţiile – rapoartele SRI dezvăluiau filozofia sa puternic antimaghiară, antiţigănească, elaborată de Securitate încă în perioada naţionalismului ceauşist, instituţie pe care SRI o moştenise prin oameni şi metode. Documentele în speţă exprimau norme de conduită pentru celelalte instituţii ale statului. Mă întreb însă, cine îşi mai aminteşte astăzi că la începutul anilor 1990, în birourile Ministerului de Interne, Ministerului Afacerilor Externe, ale Procuraturii etc. se desfăşurau, provocator, posibil ca semne de fidelitate, paginile imunde ale revistei România Mare?

A evitat Tratatul o situaţie de genul celei din fosta Iugoslavie?

Tratatul dintre România şi Ungaria a fost semnat la sfârşitul anului 1996. Evenimentelor din fosta Iugoslavie li se pusese capăt în urma intervenţiei americane, finalizată la rândul ei, în 1995, prin Pacea de la Dayton. La mijlocul anilor `90, devenise limpede că aventuri ultranaţionaliste precum cele de la Târgu Mureş, din 19-21 martie 1990, a căror repetare să ducă la scenarii de tip iugoslav, nu mai erau posibile. De altfel, “ochiul american”, ca să spunem aşa, a fost prezent constant în România anilor `90. Capacitatea organizaţiei Ethnic for Project Relations de a susţine un dialog în materia minorităţilor cu guvernul “patrulaterului roşu” se explică, cu siguranţă, şi prin legăturile ei la nivelul elitelor decizionale din SUA. Niciun guvern nu îşi mai putea permite să meargă prea departe în stimularea tensiunilor interetnice. Cum catastrofele naţionaliste nu mai erau soluţii de reglare a puterii în Europa Centrală şi de Est, nici Tratatul nu putea juca un rol decisiv în rezolvarea tensiunilor dintre români şi maghiari.

Cum a influentat memoria conflictelor inter-etnice din Targul Mures momentul semnarii Tratatului?

Forţele politice care au hotărât semnarea Tratatului dintre România şi Ungaria în anul 1996 au făcut-o aproape pe ascuns şi evident, fără să discute subiectul cu propriul electorat pe care-l pervertiseră până atunci. Prea îşi contraziceau toate acţiunile anterioare, fie acestea în formele delirante ale PUNR şi PRM, fie cu cinismul controlat al Partidului Democraţiei Sociale din România. De altfel, cum spuneam, Guvernul a semnat Tratatul menţinând ca referinţă Recomandarea 1201. Pentru ochii opiniei publice din România, a rugat partea maghiară să accepte în Tratat, drept compromis, un enunţ conform căruia documentul nu obliga statele la ceea ce … chiar textul lui stabilise că nu constituie o obligaţie.

În schimb, memoria evenimentelor de la Târgu Mureş avea să joace un rol în atitudinea opoziţiei politice din Ungaria, condusă în acel moment de FIDESZ. Aceasta era hotărâtă să se împotrivească Tratatului reclamând istoria celor şase ani de provocări antimaghiare din România. Având în vedere raporturile numerice din Parlamentul ungar, opoziţia nu avea cum să blocheze ratificarea. Totuşi, un refuz în bloc ar fi avut o semnificaţie simbolică; ar fi reprezentat şi un început stângace în relaţiile cu guvernarea de la Bucureşti ce urma să intre în scenă la sfârşitul anului 1996.

Partidul popular democrat al fostului ministru de Externe al Ungariei, Géza Jeszenszky, nu s-a alăturat celorlalte formaţiuni ale opoziţiei de la Budapesta, împiedicând-o pe aceasta să exprime o singură voce, a refuzului. Este posibil ca lobby-ul pe care l-am făcut în acel moment în favoarea Tratatului pe lângă partidele din Ungaria, împreună cu partenerul meu de la Institutul Teleki László, Gusztáv Molnár, să fi jucat un rol în atitudinea dlui Jeszenszky.

/Gabriel Andreescu este conferenţiar universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. Predă cursul de Multiculturalism şi Valori Democratice, Naţiuni şi Minorităţi./