Gaz pe foc

de TOM GALLAGHER 
in Romania Libera
27 Iunie 2011


O serie de incidente petrecute în ultimele săptămâni atestă fragilitatea relaţiilor româno-maghiare şi uşurinţa cu care acestea pot fi deteriorate. În momentul de faţă există riscul ca progresele remarcabile făcute pe calea normalizării acestor relaţii, în special la nivel interstatal, să ajungă pierdute din vedere.

Până recent evoluţia coexistenţei interetnice, a dimensiunii cooperării în regiune, precum şi a politicii centrale reuşiseră transformarea Ardealului într-un model demn de urmat pentru destule alte naţiuni cu minorităţi etnice. Dar acum tensiunile s-au accentuat din nou: au reapărut eternele discuţii despre predarea istoriei şi geografiei în limba maternă în zonele locuite de etnici maghiari şi modul în care potenţiala reorganizare teritorială ar putea afecta acest drept, la care se adaugă declaraţiile unor politicieni de prim rang de la Budapesta, ale reprezentanţilor partidului extremist Jobbik din ţara vecină, dar şi ale unor politicieni autohtoni.

Călătorind zilele acestea prin Ardeal, nu am avut, din fericire, sentimentul că tensiunile din planul politic s-ar fi transferat deja în cel social - nici în ceea ce îi priveşte pe locuitorii români, nici pe cei maghiari. Excepţii vor exista, desigur, dar la ora actuală ponderea lor pare insignifiantă. Atacul asupra rectorului maghiar din Alba Iulia a fost considerat de către cei mai mulţi dintre locuitorii zonei drept un incident profund nefericit, dar complet izolat, datorat deteriorării conduitei particulare destulor tineri şi nicidecum a recrudescenţei manifestărilor antimaghiare.

Exagerarea cea mai crasă formulată până acum de autorităţile maghiare a fost cea a vicepremierului Semjem. Comparativ, Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti a adoptat un ton mult mai reţinut atât în privinţa legii dublei cetăţenii adoptate de Parlamentul de la Budapesta, care oferă cetăţenia ungară tuturor etnicilor maghiari din ţările vecine, cât şi vis-a-vis de biroul Secuimii la Bruxelles sau în privinţa altor declaraţii discutabile făcute de varii reprezentanţi ai partidelor politice din Ungaria.

Având în vedere că domină scena politică de la Budapesta, guvernul FIDESZ dispune de un amplu spaţiu de joc pentru a detensiona relaţiile bilaterale. Dacă se va demonstra că accentele naţionaliste ale politicilor guvernamentale în chestiuni etnice, mai exact în privinţa maghiarilor din ţările vecine, au la bază considerente preponderent electorale, premierul Viktor Orban va avea enorm de pierdut ca om de stat. Iar dacă FIDESZ va continua să reacţioneze distonant în chestiuni ce necesită reflecţii serioase şi un răspuns chibzuit, atunci nu va reuşi decât să alimenteze suspiciunile despre intenţia sa de a frâna ascensiunea Jobbik printr-o retorică la fel de oportunistă.

Cu toată relaţia sa tensionată cu UDMR, FIDESZ ar face bine să înţeleagă că prezenţa constantă a Uniunii în coaliţiile de guvernare de la Bucureşti nu a adus decât beneficii etnicilor maghiari, confirmând şi consolidând legitimitatea reprezentanţilor acestei etnii în prim-planul politicii româneşti - aspect aproape inimaginabil cu două decenii în urmă. În pofida modului mai degrabă deplorabil în care au performat unii dintre politicienii

UDMR de-a lungul anilor, cei trei membri ai formaţiunii care fac parte din actualul cabinet par activi şi dedicaţi ideii de reformare a resorturilor lor. Din păcate, egoismul FIDESZ cuplat, poate, şi cu o ocazională doză de naivitate în privinţa complexei problematici a Ardealulului ajunge emulat, mai nou, şi de lideri politici de la Bucureşti: într-un apel care a adus oarecum a parodie nereuşită a discursului lui Ceauşescu din 1968 împotriva invaziei din Cehoslovacia, Crin Antonescu a îndemnat populaţia la „masive mişcări de protest" pentru a apăra ţara de reforma administrativ-teritorială propusă de preşedinte, afirmând că altfel România ar ajunge „vândută şi împărţită de oameni iresponsabili".

Cel puţin la fel de neinspirat s-a dovedit, săptămâna trecută, şi un cotidian central care a publicat un articol lugubru, cu certă tentă şovinistă, dedicat atacurilor comise în decembrie 1989 asupra unor ofiţeri de Miliţie şi Securitate din Covasna şi Harghita şi soldate cu 6 morţi. Articolul nu a punctat nici rolul şi/sau activitatea organelor de represiune, mai ales în cea de-a doua parte a epocii Ceauşescu, nici atitudinea intransigentă a justiţiei faţă de actele de rezistenţă ale cetăţenilor de etnie maghiară şi nici faptul că şi în zilele noastre poliţiştii locali încă provin, într-o proporţie covârşitoare, tot din rândurile majoritarilor.

Respectivul cotidian a mai recurs, zilele trecute, de câteva ori la titluri la fel de agresiv-instigatoare precum cele întâlnite odinioară în fiţuicile lui Vadim Tudor. În loc să lase un asemenea pseudojurnalism să moară de moarte bună, o parte din presă se demonstrează încă la fel de iresponabilă ca acum 20 de ani.

Aşadar, Ardealul este actualmente supus unei duble presiuni - pe de o parte, a cercurilor de influenţă de la Budapesta, iar pe de alta celei venite din partea unor politicieni şi jurnalişti dâmboviţeni cărora nu le pasă de de-zastrul pe care îl pot crea. Până acum, calmul ardelenesc a ferit regiunea de discordie interetnică. Dar dacă presiunile asupra ei vor continua neatenuate, nu există nici o garanţie că acesta va persista la infinit.

/Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000"./