Dezbatere la Radio RFI
Partea și întregul
Identitate regională sau identitate națională
Ne-am propus să vedem în ce măsură conaţionali de-ai noştri, locuitori în diverse zone ale României, consideră că au o identitate locală şi care este relaţia acesteia cu cea naţională. În acest scop le-am adresat următoarele întrebări:
1. În ce măsură simţiţi că aveţi o identitate regională?
2. Prin ce se manifestă aceasta?
3. Este ea altfel/mai puternică decît cea naţională (în caz că aceasta există)? De ce?
Sorin Cristian SEMENIUC
1. E un sentiment dobîndit, şi nu înnăscut, reamintit sinelui în mod periodic, prin diferenţele scoase la iveală de către ceilalţi. De exemplu, în timpul întîlnirilor din tren, care abundă în bancuri despre olteni, moldoveni – „sîrmaa, băăă“ – sau ardeleni. Mass-media sau chiar autorităţile pun şi ele umărul la perpetuarea acestui sentiment. Identitatea regională e bună cînd îţi aduce satisfacţie şi o brumă de legitimare – „unii dintre cei mai mari artişti, poeţi, scriitori s-au născut în Moldova“ –, dar e rea atunci cînd identifică spaţiul respectiv cu „cea mai săracă regiune din Uniunea Europeană“ sau „ăsta vorbeşte moldoveneşte“.
2. În principal prin trăsături de caracter, de fiecare dată opuse locuitorilor celorlalte regiuni. Acest lucru oferă posibilitatea justificării şi a întăririi unui sentiment de superioritate faţă de celălalt, dar şi a solidarităţii „noastre“ de grup. Astfel se creează sentimentul de regiune-fondatoare a naţionalului. Unirea de la 1859 a avut loc la Iaşi, cea din 1918 la Alba Iulia, iar Bucureştiul e Capitala unde s-au întîmplat atîtea. Care este, aşadar, adevărata regiune?
3. Identitatea regională e mai puternică pe plan naţional şi mai slabă pe plan internaţional. Într-o competiţie sportivă, de exemplu, inima freamătă atunci cînd aude Imnul naţional pentru că „sîntem tari, i-am bătut pe toţi, chiar dacă sîntem o ţărişoară mică şi necăjită“. Toată problema identităţii – fie regionale, fie naţionale – este însă puternic contaminată de clişee, puternicele focare de stereotipuri din jurul acestei teme mistificînd adeseori sensul unei dezbateri raţionale.
Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.
Alexandru GRUIAN
1. Aş putea răspunde simplu – simt că am o identitate regională. Înainte de a explica prin ce se manifestă, pot explica cum cred eu că a luat naştere. Am copilărit la Alba Iulia. Aveam, cred, vreo patru-cinci ani cînd bunicul meu din partea tatălui îmi umplea capul cu poveşti eroice, în care „noi“ atacam, să apărăm Ardealul, iar inamicul stătea în tranşee şi trăgea de acolo asupra noastră. Cu mintea de atunci am asimilat cuvîntul „inamic“ cu cei care nu riscă să fie împuşcaţi şi sînt la adăpost de orice rău (stăteau în tranşee, nu?). Prin urmare, am decis că, după ce voi creşte mare, mă voi face inamic – ceea ce i-am comunicat cu mîndrie bunicului meu. Dar şi apartenenţa la Ardeal a fost tot atunci implantată, ulterior adăugîndu-se şi conştientizarea religiei mele, greco-catolicismul, pe care, fără să fiu un credincios practicant, am asimilat-o cu un statut de român ardelean minoritar, care mai tîrziu a învăţat că se fac încă disocieri între termenii de „român“ sau „bun român“. De atunci s-au mai adăugat şi alte elemente acestei conştiinţe regionale, care funcţionează însă selectiv şi subiectiv, în funcţie de mărimea geografică a regiunii la care mă raportez, dar şi de specificităţi locale mai greu cuantificabile, însă existente la nivel de imaginar. Sînt ardelean dacă vorbesc cu cei din Moldova sau Muntenia, dar sînt ardelean şi pentru cel din judeţul Timiş, care e bineînţeles mîndru că e bănăţean. Dar faţă de bănăţean sînt şi hunedorean – asta dacă simt nevoia să accentuez specificul şi subiectivismul.
2. Prin ce se manifestă? Prin banalul ataşament faţă de zonă, care probabil funcţionează pe aceleaşi principii oriunde în lume. Sînt însă şi condiţionări culturale. Mă simt bine dacă vorbesc despre Densuş, Sarmizegetusa sau Ulpia Traiana, mă simt bine în oraşe ca Sibiu, Braşov sau Viena. Îmi doresc mai multă rigoare şi coerenţă. Enumerarea poate continua, dar intervin multe nuanţe care ar trebui explicate, nu am spaţiu şi tare nu-mi doresc să fiu greşit interpretat.
3. În cazul meu cel puţin, identitatea regională nu este mai puternică decît cea naţională. Un exemplu, poate sumar – plecînd dinspre România spre Spania, ardeleanul din mine se dizolvă progresiv în român, chiar dacă uneori Transsylvania şi Dracula sînt repere ludice de identificare, faţă de străini, a zonei de provenienţă.
Alexandru Gruian este jurnalist, doctorand al Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.
Doru MOŢOC
1. Deşi m-am născut la Sibiu, nu mă pot socoti ardelean. Am rămas prea puţin timp acolo. Dar e posibil ca interesul meu pentru cîteva dintre lucrurile în care cred – calmul, echilibrul, lucrul făcut temeinic – să îşi aibă sorgintea într-o misterioasă influenţă genetică ce vine către mine tocmai din acel spaţiu. M-au marcat, probabil că într-un mod decisiv, şi anii copilăriei petrecuţi în Ţara Loviştei, la Cîineni, în extremul nord argeşean. (Nu spunea Antoine de Saint-Exupéry – „Sînt din copilăria mea aşa cum sînt dintr-o ţară“?). De la ţăranii demni ai acelui sat sărac de munte am deprins lecţia credinţei, a muncii şi a tenacităţii. Dar cum, de 60 de ani, trăiesc la Rîmnicu-Vîlcea, în Oltenia de sub Munte, cred că mai degrabă acesta este spaţiul care, printr-un proces complex şi subtil, mi-a modelat fiinţa, conferindu-mi o anumită identitate. Mi-o asum.
2. Oltenia de sub Munte este altceva decît Oltenia pur şi simplu. Oamenii de aici sînt străini de ceea ce Petre Pandrea numea „complexul cobiliţei“. Sînt tradiţionalişti şi se mîndresc cu faptul că au conservat o zestre istorică, spirituală şi culturală ce vine de foarte departe. Au convingeri morale greu de clintit. Îşi iubesc copiii şi-şi respectă bătrînii. Năzuiesc Frumosul. Au construit mînăstiri, cule şi case splendide. Au tipărit cărţi şi au cultivat un limbaj expresiv şi colorat. Sînt inventivi, iuţi, dinamici, de unde şi apetenţa pentru perfectul simplu – „făcură“, „spuseră“, „veniră“, „plecară“ –, de parcă întreaga lor istorie s-ar fi petrecut în precedentele cîteva clipe: „acuş“. Ba chiar „acuşica“. Ştiu să privească viaţa cu o anumită detaşare, cu înţelegere şi cu umor. Sînt sentimentali. Acest portret identitar mi se potriveşte, cred, şi mie, în bună măsură.
3. Nu ştiu. E posibil. Identitatea naţională mi se pare a fi mai degrabă un concept teoretic. Dacă există, probabil că nu e altceva decît o sumă (şi, deopotrivă, o sinteză) a identităţilor regionale. Au surprins-o şi au exprimat-o inspirat doar cîteva mari spirite: Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Eliade. Dacă e să-i credem, şi nu văd de ce n-am face-o, am avea destule motive de mîndrie. Din păcate, sînt destui români, azi, care, prin faptele lor, par să ne atribuie o altă identitate. Pe care ar trebui s-o repudiem. Ca să nu ne obişnuim cu ea.
Doru Moţoc este scriitor.
Ana-Maria STAN
1. Ca orice lucru serios în viaţă, şi identitatea – fie ea personală sau colectivă – ţine de context. Dincolo de geografie, de climă şi de distincţia definitorie rural-urban, mai contează şi alături de cine trăieşti, pentru că acest lucru îţi modelează percepţia despre sine, te ajută să îţi defineşti mai clar valorile, asemănările şi deosebirile faţă de celălalt. Cînd normele comunităţii cu care împarţi acelaşi spaţiu sînt semnificativ diferite de ale tale (aici mă refer la limbă, religie, istorie), asta îşi pune amprenta asupra ta, ca individ şi ca grup social, creîndu-ţi o identitate regională puternică – în speţă cea de transilvănean. Te raportezi mereu, prin comparaţie şi prin opoziţie, la cei de lîngă tine, şi apare provocarea inevitabilă să te întrebi cine şi cum eşti.
2. Există o „contaminare“ benefică între diferitele comunităţi naţionale care trăiesc în Transilvania (români, maghiari, germani, evrei). Cultural, gastronomic, la nivel social, mental şi etic, am împrumutat unii de la alţii şi am găsit în timp nişte reguli de convieţuire general acceptate. Alături de acestea rămîn valabile şi puternice tradiţiile propriului grup naţional căruia îi aparţii. În familiile mixte, acest lucru se manifestă pregnant, ajungîndu-se, de exemplu, să fie sărbătorit atît Paştele ortodox cît şi cel catolic. De asemenea, Transilvania a fost spaţiul unui multilingvism avant la lettre, căci pînă la jumătatea secolului XX, marea majoritate a intelectualilor transilvăneni cunoşteau româna, maghiara şi germana, azi lucru mai rar.
3. Mi s-a întîmplat destul de des să răspund la întrebarea „De unde eşti?“, astfel: „Sînt din Transilvania, româncă din Transilvania“ – ştiind că în acest mod imaginea mea în ochii interlocutorului străin va fi mai bună. În opinia mea, identitatea naţională e mai puternică decît cea regională, însă identitatea regională poate particulariza şi înnobila (sau nu) identitatea naţională.
Ana-Maria Stan este doctor în istorie, cercetător la Muzeul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
Gabriel PASCARIU | Partea și întregul
Dezvoltarea regională, încotro?
O perspectivă multiplă şi un scurt bilanţ
Chestiunea dezvoltării regionale poate fi abordată dintr-o multitudine de unghiuri de vedere: din perspectivă economică sau socială, în cheie tehnică sau politicianistă, ca un concept de planificare a dezvoltării teritoriale, sau ca o politică publică. Se conectează la tema identităţii comunitare, la problematica complexă a descentralizării, la discuţiile despre federalizare sau guvernanţă. Este un subiect de cercetare interdisciplinară, dar şi al unor dezbateri care pot genera dispute ideologice sau politice cu accente patetice sau patriotarde. Se corelează cu politicile urbane şi de amenajare teritorială, dar şi cu unele politici culturale. La nivelul Uniunii Europene este însă înainte de toate principala modalitate de a atinge obiectivele coeziunii în forma sa trivalentă: socială, economică şi teritorială.
Listarea acestor aspecte reprezintă un argument suficient de bun pentru ca dezvoltarea regională să fie un subiect mult mai prezent în media şi în dezbaterea publică din România decît este acum. Motivele pentru care nu este atît de prezent pot fi, pe de o parte, noutatea domeniului, iar pe de altă parte – un interes scăzut pentru discuţii consistente, sistematice şi argumentate, pe teme serioase şi importante.
Nu se poate însă spune că, în ultimii 10-12 ani, chestiunea dezvoltării regionale a fost ignorată: există o asociaţie profesională de ştiinţe regionale, programe de master care abordează domeniul în diferite forme, în cîteva universităţi din ţară, au apărut o serie de lucrări publicate pe această temă, iar în perioadele preelectorale politicienii „încălzesc“ de regulă subiectul. Dacă ar fi să vorbim de mecanismele, instrumentele şi instituţiile create în ultimii 10-12 ani şi care susţin şi asigură Dezvoltarea Regională, palmaresul este chiar mai bogat: există un decupaj teritorial realizat în 1998, funcţionează Consilii şi Agenţii de dezvoltare regională în cele opt regiuni de dezvoltare, avem structuri centrale de administrare a fondurilor europene şi chiar un Minister de resort, sînt elaborate planuri şi programe de dezvoltare şi se poate constata o intensă activitate în pregătirea de proiecte de dezvoltare. Sînt şi multe proiecte realizate. Pot fi adăugate acestei liste reglementările şi procedurile de utilizare a fondurilor, de monitorizare şi control a implementării programelor şi proiectelor, de comunicare şi informare a publicului şi multe altele. Dacă ar fi să socotim şi larga implicare a administraţiilor publice locale, ca principali beneficiari ai fondurilor pentru dezvoltare regională, în prezent sînt cîteva mii de funcţionari publici şi probabil alte cîteva mii de persoane din sfera privată implicate direct în procesele de dezvoltare regională.
Între percepţia publică şi realitatea complexă
Cu toate acestea, la nivelul opiniei publice ca percepţie generală există o înţelegere simplistă şi unilaterală a problemei. Dezvoltarea regională este văzută doar ca o oportunitate de a folosi fondurile europene şi de a finanţa proiecte de dezvoltare, şi nicidecum ca un proces complex de formare şi consolidare a unor relaţii economice, sociale, culturale şi ca o construcţie politică şi administrativă pe termen lung. Această percepţie nu trebuie însă desconsiderată, pentru că ea este o reflectare a unor fapte şi gesturi concrete, curăţate de detalii tehnice şi explicaţii sofisticat-speculative. Ceea ce vede şi înţelege opinia publică este de fapt o realitate frustă, alimentată de sloganuri publicitare care te invită să „culegi“ banii europeni. A afirma astăzi că regiunile şi dezvoltarea regională sînt, în România, altceva şi mult mai mult decît o simplă formulă, prin care se pot canaliza bani pentru investiţii, poate părea cel puţin hazardat.
Succinta descriere a situaţiei poate conduce la concluzia că dezvoltarea regională în România este în momentul de faţă un domeniu contradictoriu din punct de vedere al raportului între realitatea – complexă – şi percepţia – simplificatoare. Ar fi totuşi realist să sperăm că etapa şi stadiul actual sînt unele de tranziţie şi că, în perspectivă, rostul şi sensurile dezvoltării regionale vor fi mai bine înţelese şi vor genera o altă percepţie, mai profundă şi mai nuanţată totodată. Premisele unei astfel de evoluţii ţin de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sînt următorii trei: decupajul teritorial, instituţiile şi resursele. O analiză a acestor trei elemente trebuie să fie un punct de pornire în orice dezbatere serioasă pe tema dezvoltării regionale: cît de eficient este actualul decupaj, cît de solide sînt instituţiile create şi cît de durabile – resursele alocate?
Eficienţă sau identitate regională
În spaţiul limitat al prezentului articol se pot face doar cîteva scurte constatări. Trasarea pe hartă a celor opt regiuni de dezvoltare – precedată de o lege-cadru şi urmată de asocierea judeţelor în structuri cu caracter deliberativ – a stat la baza politicii de dezvoltare regională în România şi a fost una dintre condiţiile procesului de integrare în Uniunea Europeană. Fără a răspunde tuturor exigenţelor posibile, actualul decupaj satisface criteriile Comisiei Europene şi ale Eurostat (Institutul European de Statistică), cerinţele de funcţionalitate internă ale regiunii delimitate, şi se suprapun în bună parte pe forma vechilor „provincii istorice“. Chestiunea decupajului implică cel puţin două aspecte care trebuie bine cîntărite: primul este faptul că un astfel de decupaj nu trebuie subordonat unui unic criteriu şi că abordarea multicriterială este singura în măsură să conducă la un rezultat bun, iar al doilea ţine de modul de luare a deciziei (cu privire la decupaj), de tip top-down sau bottom-up. Discutarea acestor aspecte trebuie să ia în calcul şi cîteva ipoteze: prima este legată de existenţa judeţului ca unitate de bază a oricărui proces de regionalizare ale cărui rol şi funcţionalitate nu pot fi contestate, a doua ţine de opţiunea între „mai multă eficienţă“ sau „mai multă identitate“, iar a treia se referă la necesitatea de a revizui statutul Capitalei şi al zonei sale de influenţă. De remarcat că adecvarea actualului decupaj, după 12 ani de funcţionare, nu a fost serios infirmată în ansamblu, ci doar criticată pe anumite zone (cu precădere sudul şi sud-estul).
În lipsa instituţiilor care să pună în aplicare o politică regională, decupajul teritorial rămîne, evident, fără efect. Cadrul instituţional al dezvoltării regionale în România are două niveluri aflate în raporturi de colaborare: nivelul naţional şi cel regional. Viabilitatea acestei formule, propuse încă din 1997 prin Carta Verde a Dezvoltării Regionale, nu este încă pe deplin confirmată, dar este indiscutabil că cele opt Agenţii de Dezvoltare Regională au devenit, poate nu în egală măsură, într-un interval scurt de timp, instituţii recunoscute şi reprezentative şi prezenţe active în regiuni. Mai puţin eficiente s-au dovedit structurile deliberative, atît la nivel regional cît mai ales la nivel naţional, în timp ce eficacitatea Ministerului de resort va putea fi mai bine probată în următorii ani, la sfîrşitul actualei etape de programare (2007-2013).
O reţetă pentru România?
Cît priveşte resursele financiare pentru dezvoltare regională, acestea pot veni din sfera publică sau privată. În prezent, resursa publică principală o reprezintă fondurile europene. Resursele autohtone, naţionale şi locale, contribuie relativ puţin la dezvoltarea regională şi asta nu pentru că ar lipsi cu desăvîrşire, cît mai ales pentru că nu se conjugă, în mod optim, cu cele europene şi nu sînt utilizate cu respectarea unor principii, precum adiţionalitate, programare, subsidiaritate, eficienţă şi mai ales durabilitate. Cît priveşte contribuţia resurselor private la dezvoltare regională, acestea sînt necesare şi binevenite, dar efectul lor, într-un cadru de-reglementat, poate conduce la adîncirea dezechilibrelor sau la crearea unora noi (a se vedea scurta perioadă de boom economic din 2007-2008), adică exact contrariul obiectivelor coeziunii şi ale dezvoltării regionale. Un aspect-cheie al utilizării fondurilor este gradul de concentrare sau dispersie al acestora. Opţiunea europeană este concentrarea, şi pe acest model se conturează la noi în prezent o formulă a aşa-numiţilor „poli de creştere şi dezvoltare urbană“, oraşe mari către care este direcţionată o importantă parte a resurselor. Dar, concentrarea stimulează polarizarea, dacă resursa merge tot către zonele dezvoltate, iar România este deja un teritoriu polarizat: capitală – provincie, vest – est, urban – rural, oraşe mari – oraşe mici etc. „Prin polarizare spre dezvoltare“ pare a fi reţeta UE pentru România. Rămîne de văzut, dar un lucru este cert: deocamdată politica de dezvoltare regională a României este una de import. Asta nu înseamnă că nu poate avea efecte benefice.
Gabriel Pascariu este arhitect şi urbanist, consultant în proiecte de asistenţă tehnică pentru dezvoltare regională, lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, coordonator al masterului de „Amenajarea Teritoriului şi Dezvoltare Regională“ al Şcolii de Studii Avansate şi Doctorale.
N. red.: Tema săptămînii este discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu