MAGHIARI ALĂTURI DE REVOLUŢIA ROMÂNĂ DE LA 1848-1849 DIN TRANSILVANIA
Gelu Neamţu
Institutul de Istorie „George Bariţ” Cluj-Napoca
În contextul desfăşurării revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, un aspect extrem de interesant al acesteia a rămas cu totul în umbră, chiar necunoscut, şi anume: participarea unui important număr de maghiari alături de români la revoluţie.
Cercetarea aspectului menţionat merită toată atenţia, cu atât mai mult, cu cât el se înscrie în sfera mai vechilor legături şi acţiuni comune în spaţiul geografic al acestor meleaguri.
Lăsând la o parte faptul că vechea istoriografie română şi maghiară nu au vădit vreun interes deosebit în a aborda această temă, din motive lesne de înţeles, remarcăm totuşi demersurile serioase făcute la noi în ultimii ani, spre o cercetare mai de profunzime, mai detaliată şi fireşte, mai obiectivă[1]. În acest sens, la loc de frunte se situează şi seria volumelor de documente alcătuită de un colectiv de specialişti al Institutului de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca[2].
Până acum, pe această temă s-au menţionat mai mult cu titlu informativ comunitatea de interese a iobagilor maghiari cu iobagii români, citându-se uneori în tangenţă, existenţa a mii de ţărani maghiari care au fost alături de ţăranii români, unii dintre ei luând parte chiar la Adunarea de la Blaj din 3/15 Mai 1848. Dar de aici încolo, în iureşul evenimentelor, ţăranii maghiari sunt lăsaţi în suspensie, ne mai fiind nici măcar semnalaţi. Oare de ce?
O cercetare sistematică însă, a colecţiei de documente amintită mai sus, a celei alcătuite de Silviu Dragomir, precum şi reluarea şi reanalizarea lucrărilor publicate la puţin timp după evenimentele de la 1848-1849, parcurgerea atentă a gazetelor vremii, ca şi a câtorva surse arhivistice de o valoare deosebită, oferă azi posibilitatea de a demonstra cu temei nu numai îmbrăţişarea de către o seamă de maghiari a obiectivelor revoluţiei româneşti în perioada de început, în primăvară, ci şi mai târziu, în toamnă, ba chiar şi în timpul desfăşurării războiului civil.
Subliniem că în lucrările de până acum, de esenţă marxistă, colaborarea apărea unilaterală, adică numai româno-maghiară, nu şi invers, maghiaro-română, aşa cum s-a desfăşurat ea, firesc, în decursul revoluţiei[3].
Se înţelege că acest mod de a aborda evenimentele, adică a apela la vechi clişee impuse, înseamnă a sărăci peisajul revoluţionar real al Transilvaniei, lipsindu-l de înţelegerea obiectivă a faptelor, nepermiţând a se sesiza cu toată limpezimea că în cursul războiului civil s-au împletit din plin elementele naţionale cu cele sociale, prezenţa unor maghiari alături de români accentuându-le uneori pe cele din urmă. În ceea ce priveşte aspectul împletirii socialului cu naţionalul în revoluţia de la 1848 este deosebit de valoroasă cercetarea d-lui dr. Eugen S. Cucerzan, concretizată în volumul: Raportul naţional-social în concepţia revoluţionarilor români de la 1848 din Transilvania, Ed.Academic Press., Cluj-Napoca, apărut în 2000.
Menţionarea celor 3000 de români din armata revoluţionară maghiară au fost o realitate explicabilă, prin faptul că cei mai mulţi au fost recrutaţi cu forţa[4], iar generalul Bem (după un vechi clişeu impus de istoriografia maghiară) se purta omenos cu ei[5], dar au fost şi mii de maghiari alături de români, despre care însă nimeni n-a spus nimic până acum pentru că lucrurile erau mult mai complicate şi mai complexe decât o arătau aparenţele istoriografice. Iată, se spunea, unii români au înţeles drumul revoluţiei din Ungaria şi l-au urmat. Nu se amintea însă nici o vorbă despre maghiarii care se aflau alături de romîni, dar dacă suntem obiectivi, atunci trebuie să recunoaştem, că şi maghiarii care au mers alături de revoluţia românilor au înţeles-o şi au urmat-o peste barierele etnice şi în pofida clişeelor înrădăcinate în istoriografia marxistă maghiară. Este unanim cunoscut de către specialiştii perioadei că în părţile de vest ale Transilvaniei, cuceririle revoluţiei ungare erau privite cu simpatie de către români, mai ales până la punerea în aplicare a legii recrutărilor. Dar de atunci încolo, trebuie totuşi avut în vedere că majoritatea lor refuzau să se înroleze şi fugeau în munţi la armata lui Avram Iancu sau în pădurile învecinate[6].
Fără îndoială, lupta eroică pentru o cauză străină a celor 3000 de ostaşi români împotriva armatelor ţariste are o înaltă valoare simbolică, cu atât mai mult cu cât autorităţile maghiare evitau uneori să trimită recruţi români împotriva românilor[7]. Nu este însă de prisos să menţionăm aici că trupele ruseşti ce intrau în Transilvania nu aveau numai misiunea de a înăbuşi o revoluţie, ci şi aceea de a împiedica un genocid în curs de desfăşurare împotriva românilor şi saşilor de acolo, aşa după cum relevă vocile din presa săsească. Părere care se impune tot mai mult în istoriografia românească şi care a fost adusă la lumină de curând de cercetătoarea Ela Cosma, fapt ce dovedeşte încă odată cât de complex poate fi un eveniment istoric dacă este privit din mai multe puncte de vedere*.
În cele ce urmează, ne propunem a releva alianţa reală, spontană şi liberă a miilor de ţărani iobagi maghiari şi chiar a unor reprezentanţi ai altor categorii sociale, cu românii, dând dovadă nu numai de a fi înţeles obiectivele revoluţiei româneşti, ci mai mult, că au îmbrăţişat cauza acestei revoluţii, mulţi dintrei ei dându-şi viaţa alături de revoluţionarii români. Aceasta pune în lumină faptul că mulţimi de maghiari ardeleni s-au raliat fără rezerve şi până la ultimele consecinţe luptei de eliberare socială şi naţională a românilor din Transilvania, pecetluind cu sângele lor idealurile acestora; dar nu numai unii maghiari au făcut aceasta, ci şi un număr de evrei care au fost şi ei alături de revoluţia românilor din Transilvania şi de care m-am ocupat nu de mult (G. Neamţu, Evrei alături de români în revoluţia de la 1848 din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, 35-36, Istorie, II, 1998-1999, p.79-88).
Întotdeauna am considerat că un eveniment istoric trebuie cercetat în toată complexitatea sa, aşa încât evidenţierea şi a susnumitului aspect este solicitată de însăşi etica cercetării istorice.
Fără îndoială, ţăranii maghiari au simţiti dintotdeauna, instinctual chiar, că soarta le este legată de cea a ţăranilor români, aşa cum o atestă participarea comună în răscoala de la Bobâlna, în secolul XV, în răscoala condusă de Gh. Doja din secolul XVI, iar în secolul al XVIII-lea, în cadrul răscoalei lui Horea.
Era oarecum firesc ca şi în secolul al XIX-lea, la 1848-1849, satele iobăgeşti maghiare să strângă mâna întinsă de satele iobăgeşti române pentru răsturnarea rânduielilor feudale din Transilvania.
Bunele relaţii ale unor sate româneşti şi maghiare din unele zone ale Transilvaniei, precum şi în cadrul satelor mixte, româno-maghiare era o veche tradiţie, potenţată de habitatul comun, fapt care va favoriza conlucrarea de mai târziu, chiar în timpul războiului civil.
Fenomenul colaborării în aceste cazuri se amplifică având la bază o largă şi profundă transformare psihologică, de la condiţia de iobag, omul obedient şi slugarnic, la omul liber şi stăpân pe sesia lui, pe voinţa lui, pe limba lui.
În acelaşi timp, pentru a judeca drept relaţiile dintre cele două comunităţi, trebuie luată în considerare şi problema fundamentală a formării naţiunilor, moment ce zguduie din temelii societatea vremii, reflectând o serie de probleme complexe ce se interferează în desfăşurarea celor două revoluţii, care însă, nu vor intra în sfera noastră de cercetare.
În această ordine de idei, trebuie subliniat totuşi faptul că burgheziile celor două tabere vor căuta să polarizeze majoritatea copleşitoare a etnicilor lor pentru desăvârşirea obiectivelor de unitate politică şi statală.
Dar să urmărim desfăşurarea evenimentelor în lumina informaţiilor şi documentelor de care dispunem până azi.
I. Ceea ce suprinde la izbucnirea revoluţiei din 1848 este numărul mic al glasurilor ce îndeamnă la frăţie între popoarele din Ungaria.
Printre cei ce dau glas chemării la frăţie, se numără, spre cinstea sa, scriitorul Jókai Mór care face în acest sens, la data de 19 martie 1848, un apel în Életképék[Pagini din viaţă] cu următorul conţinut: “Să ne apropiem tineretul de altă limbă din patria noastră, să doborâm barierele seculare dintre noi, să dăm mâna cu toţi aceia a căror deviză este libertatea”[8]. Din păcate, răsunetul acestei voci singuratice, afirmă V. Cheresteşiu, un bun cunoscător al istoriei Ungariei, a fost firav şi imperceptibil în atmosfera de fervoare naţionalistă a anului 1848.
Şi totuşi, în pofida acestei stări de lucruri, în zorii revoluţiei, şansa colaborării dispunea de cel mai propice climat.
Vom ilustra această situaţie mai întâi cu două exemple din lumea intelectuală, după care vom înfăţişa situaţia colaborării maghiaro-române în lumea satului.
Un prim eveniment se petrece la Târgu Mureş, începând cu seara zilei de 23 martie când ajung acolo ştirile despre revoluţiile din Viena şi Pesta. O euforie generală cuprinde opinia publică şi în deosebi pe tinerii români, maghiari şi saşi. Starea de spirit continuă şi în 24 martie, răstimp în care tinerii au participat împreună la toate demonstraţiile, şi, cum spune George Bariţ, s-au ţinut discursuri şi s-au făurit “planuri gigantice”[9], pe linia cuceririi noilor libertăţi democratice. Au fost deci două zile de bucurie comună tinerească şi plină de speranţe. În 25 martie deja situaţia se modifică. La insistenţele prieteneşti şi necontenite ale canceliştilor maghiari, românii vor semna petiţia acestora, însă ca români. Vor cere desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire. Despre această situaţie vorbeşte Papiu Ilarian arătând că ei, românii au semnat pentru revendicările specifice maghiare, numai ca “să nu mai înverşunăm ura, ce spunând ce e adevărat nu e de tot stinsă între ungurii-nobili, şi românii-nenobili” [10]. Din păcate, canceliştii români vor afla în scurt timp că semnând pentru “uniune” vor deveni maghiari. Motiv pentru care se pare că până la urmă nici nu s-a semnat documentul, sau nu l-au semnat toţi. În orice caz, actul nu se găseşte nicăieri, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la această adeziune.
Am citat delimitarea făcută de Papiu Ilarian, datorită caracterului ei social ce-şi va pune amprenta pe întreaga evoluţie ulterioară a evenimentelor, permiţând acea alianţă spontană dintre unii maghiari-nenobili cu românii, între care nu avea de ce să domnească vre-un sentiment de adversitate.
Cu toate că ulterior s-au ivit deosebiri de vederi între canceliştii de la Târgu Mureş aşa cum am arătat mai sus, se impune să subliniem, că în ciuda acestora, celedouă zile rămân şi vor rămâne pentru totdeauna, în scurgerea vremii ca un moment istoric semnificativ, de unitate reală şi de entuziasm comun în afirmarea ideilor de libertate naţională şi socială, până când brusc, partea maghiară realizează că ar putea pierde hegemonia în Transilvania.
Al doilea moment, de o şi mai înaltă semnificaţie este cel prilejuit de eliberarea lui Eftimie Murgu din închisoarea de la Pesta unde zăcea din octombrie 1845, pentru că s-a ridicat asemenea lui Táncsics Mihály, împotriva tiraniei.
“Organul luminărei”, relevă, plin de indignare mecanismul vechiului regim care invocând dreptul divin de a guverna popoarele, sub paravanul demagogiei comitea cele mai flagrante nedreptăţi, întrebându-se: “Au nu şi acum se întrebuinţează cele mai vinete arme fizice şi mecanice spre apăsarea culturei spre reprimarea libertatei?”. Căci dacă se ivea - continua “Organul” - un luptător ca Eftimie Murgu, luminat, intolerant faţă de nelegiuri, care în toate acţiunile sale milita pentru luminarea poporului şi aducerea la cunoştinţa publică a faptelor nefaste ale despoţilor, aceştia din urmă, pentru a nu pierde puterea “pre iubitoriul de adevăr ei [î]l declarau de tulburătoriu de leniştea publică, de deliraţi [nebuni n.n. - G.N.], de vânzători de patrie şi altele” [11]. Este exact ceea ce s-a întâmplat înainte de 1848 cu mulţi luptători români şi maghiari.
Se părea totuşi a se fi schimbat ceva. Erau speranţe mari de o parte şi de cealaltă. În 8 aprilie 1848, la Pesta era sărbătoare. După apusul soarelui, tinerimea română şi maghiară, în frunte cu Nicolae Bojincă mergea cu paşi hotărâţi spre clădirea cazărmii unde era închis Murgu. Din toate părţile se auzea: “Éljen Murgu”. Căpitanul cetăţii iese personal cu deţinutul în faţa mulţimii. Românii strigau: “Vieze [trăiască - n.n. - G.N.] Murgu coroana românilor! Vieze libertatea!” Soldaţii italieni aclamau şi ei “Eviva nostro Romano!” [12].
Caii de la trăsura lui Murgu fură deshămaţi, iar tinerii maghiari şi români îl traseră în mare triumf până la primărie unde ţinu un discurs, în faţa a mii de oameni, despre nedreptăţile absolutismului. Declaraţiile sale stârnind o puternică însufleţire, din ferestrele clădirilor alăturate, doamnele îi făceau semne prieteneşti cu batiste albe. “Gazeta de Transilvania” scria mai târziu despre Eftimie Murgu că el nimic nu “doreşte mai fierbinte decât a planta în inima românului acel adevăr, cum că ei fără maghiari nu pot avea venitoriu, precum nici maghiarii fără români” [13]. Acestea le spunea, evident, după ce a fost “câştigat” de guvern pentru a face politică filo-maghiară şi unionistă.
“Pesti Hírlap” din 8 aprilie 1848 informa că acţiunea fusese declanşată de o proclamaţie a “fraţilor noştri români din Ungaria” [14]. Din păcate, eliberarea lui Murgu deşi spectaculară, a întârziat cu aproape o lună faţă de aceea a lui Táncsics Mihály şi a altor deţinuţi unguri. Libertatea începea să devină selectivă.
Important rămâne însă faptul că şi în această acţiune, tinerii maghiari şi români, au stat umăr la umăr, prinşi la acelaşi car de triumf a lui Murgu, dovedind astfel din nou, comunitatea de interese şi disponibilităţile existente pentru realizarea unei eventuale colaborări efective maghiaro-române.
Atmosfera se deteriorează însă rapid datorită mai ales campaniei presei maghiare care voia cu orice preţ să impună anexarea Transilvaniei la Ungaria şi care considera orice mişcare socială ori naţională a românilor, drept ostilă uniunii şi ca atare condamnată fără discernământ, cerând la unison imediata ei reprimare.
Paralel, George Bariţ susţine în “Gazetă” o campanie ce milita pentru recunoaşterea dreptulurilor naţionale ale românilor şi realizarea unei alianţe româno-maghiare de pe poziţii de egalitate. El declară deschis că cele două popoare trebuie să fie aliate fireşti pe baza unei depline egalităţi, regretând sincer încordarea produsă în relaţiile dintre ele[15].
Caută mereu să arate că pericolul cel mai mare pentru revoluţie vine din partea Rusiei ţariste, iar în această situaţie plină de primejdii sfătuieşte clasa conducătoare a Transilvaniei să se înţeleagă cu românii nu să-i ameninţe şi nici să-i dispreţuiască: “Trufaşii de ei, cât sunt de orbiţi!”, exclama Bariţ la un moment dat, referindu-se la aristocraţie. Speră totuşi că nu peste mult timp, aceasta îşi va veni în fire “până încă nu este prea târziu”.
Fruntaşul român era totuşi pe deplin convins că maghiarii “nu pot fără noi, precum şi noi suntem fireşte mânaţi la alianţă cu ei, însă numai la alianţă pe temeiul deplinei egalităţi cu respectarea strânsă a naţionalităţii noastre” [16]. Deoarece, explică el “Avere şi viaţă fără libertate sunt numai trenţe [zdrenţe - n.n. - G.N.] de lăpădat”.
Pentru ambianţa existentă înainte de revoluţie este interesantă descrierea aceluiaşi redactor al “Gazetei” privitoare la orăşenii din Munţii Apuseni. G. Bariţ afirmă “… locuitorii maghiari cu locuitorii români din Abrud şi Roşia nu numai că trăiau în bună pace unii cu alţii, dară plăcerile vieţii sociale se mai consolidează în familiile fruntaşe încă şi prin unele căsătorii româno-maghiare”; alţii aveau în co-proprietate “băi”, adică mine de aur pe care le exploatau în comun[17]. Cu toată această atmosferă paşnică şi aici se practica excluderea românilor din viaţa publică, racila care submina adânc întreaga viaţă socială a Transilvaniei şi care a dus la un puternic proces de înstrăinare reciprocă. Astfel din 40 de juraţi ai Abrudului la sfârşitul lunii martie 1848, doar 1-2 erau români. Ce e drept, ca un gest de apropiere, oportun, judele primar al Abrudului propune să fie acceptate cererile românilor către scaune şi dicasterii de a avea şi ei reprezentanţi. Li se aprobă în consecinţă alegerea a 20 de juraţi, ceea ce va atrage satisfacţia gazetei româneşti pentru împlinirea dreptelor doriri[18].
Dar să vedem care era situaţia la nivelul maselor de ţărani iobagi.
II. Revoluţia va veni cu o tendinţă de transformare radicală a mentalităţilor şi atitudinilor, conştiinţa naţională dezvoltându-se vertiginos în sânul celor două etnii. Desigur, maghiarii aveau un avans substanţial, de prin 1843 când naţionalismul lor a luat un mare avânt.
În Transilvania, vestea izbucnirii revoluţiei la Viena şi Pesta, ajunge mai întâi la Cluj. De aici se răspândeşte în tot comitatul şi prima care refuză să mai presteze slujbele iobăgeşti este comuna Baciu, nu departe de Cluj, cu populaţie mixtă, maghiară şi română.
Deşi Bariţ cunoştea bine faptele, nu poate totuşi stabili cu precizie care dintre iobagi au refuzat primii să se mai supună şi relatează că iobagii de naţionalitate maghiară au fost ori cei dintâi care s-au declarat eliberaţi din iobăgie, ori au dezvoltat rezistenţa faţă de proprietari, concomitent cu românii şi până “toamna târziu au ţinut cu aceştia la bine şi la rău” [19].
De fapt documentele şi informaţiile de care dispunem demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că solidaritatea ţăranilor maghiari cu cei români a depăşit în numeroase cazuri “toamna” la care se referea Bariţiu.
Să urmărim însă desfăşurarea evenimentelor, şi vom înţelege că solidaritatea din primăvară, din toamnă şi de mai târziu, nu era nici surprinzătoare, nici inexplicabilă sau paradoxală, ci deriva în mod firesc din asuprirea comună la care au fost supuşi atât iobagii români cât şi cei maghiari.
În primele şase săptămâni după revoluţie, tonul acestor ţărani, spune acelaşi bun cunoscător al evenimentelor, G. Bariţiu, nu avea nimic ameninţător, era blând, deşi serios şi hotărât. Ei spuneau domnilor de pământ că până la acea dată au muncit şi le-au umplut hambarele, au purtat numai ei greutăţile ţării, dar acum pretind o plată onestă pentru munca lor, după cum se vor înţelege[20].
Dar glasul raţiunii nu putea fi înţeles de o aristocraţie arogantă obişnuită doar să comande, să spolieze şi să terorizeze, cu excepţia câtorva persoane, având autentice vederi liberale. Motiv pentru care majoritatea retrogradă este mereu pusă în situaţia de a scăpa evenimentele de sub control.
Unul dintre primele centre de agitaţie şi rezistenţă pe linia destrămării relaţiilor feudale este localitatea Cehu Silvaniei cu numeroasă populaţie maghiară.
Vicecomitele comitatului Solnocul de Mijloc, Bálint Elek, într-un raport către guvernatorul Teleki József, se plânge că centrul coordonator şi vatra a o serie de acţiuni antifeudale este Cehu Silvaniei, care influenţează la o atitudine similară şi localităţile învecinate. Dar mai mult, după cum a aflat vicecomitele, “acolo vin de pretutindeni foşti iobagi ca la oracol, pentru a lua instrucţiuni referitoare la ceea ce au de făcut”. Tot la Cehu Silvaniei veneau şi ţărani iobagi din Transilvania, care se întorceau acasă cu cele mai “instigatoare” instrucţiuni după cum se exprima raportul. Bálint Elek cere urgent curmarea cât mai drastică a mişcărilor din Cehu Silvaniei, Ulciug, Uileac şi Motiş, înainte de a izbucni revolte în comitat, în care caz, indiscutabil, se vor răscula şi ţăranii urbariali din Transilvania punând în pericol ordinea feudală.
Din acest moment aflăm şi numele unuia dintre “instigatorii” din Cehu Silvaniei: Lőrincz László. După examinarea atentă a împrejurărilor, vicecomitele şi Comisia centrală pentru asigurarea ordinii din comitatul Solnocul de Mijloc, au ajuns la concluzia că “focul care pâlpâie deja în jurul Cehului Silvaniei, iar în alte părţi doar fumegă, ar putea fi încă înăbuşit”, folosind un număr redus de soldaţi[21].
În scurt timp situaţia se deteriorează progresiv de la Cehu Silvaniei şi Ulciug, până la Jibou şi Gârbou.
Locuitorii din Gârbou au ţinut la 18 aprilie 1848, o mare adunare în care au hotărât să-l pună pe preot să citească scrisoarea de eliberare trimisă mai demult de rege şi pe care ar ascunde-o, precum şi să se arboreze “steagul libertăţii” venit odată cu scrisoarea. Era exact ceea ce făceau şi ţăranii români de pe Mureş, Someş şi Târnave.
Veştile despre mişcările ţăranilor maghiari se încrucişau cu zvonurile că la Gârbou va avea loc o mare consfătuire a preoţilor privind viitorul românilor şi în legătură cu o revoltă a acestora preconizată pentru a doua zi de Paşti.
În acelaşi timp circulau proclamaţii tipărite în limba română ce îngrijorau autorităţile şi în care se afirma că acela care nu se străduieşte să scuture jugul de fier ce-i apăsa de 800 de ani, nu era demn să mai trăiască[22].
Rolul de “centru” al Cehului Silvaniei este atestat şi de un alt document, emis la 17 aprilie 1848. Astfel, administratorul domenial Nagy Lázár îl informa pe stăpânul său baronul Wesselényi Miklós că Şoimuşul a fost primul de pe domeniu care a urmat exemplul Cehului Silvaniei refuzând obligaţiile iobăgeşti. Locul de adunare a celor din Şoimuş este cârciuma lui Bartha. Cei denunţaţi a se fi agitat mai mult, sunt fiii lui Bandi, apoi Varga István, Szekér Peti şi chiar ginerele cârciumarului, Kádár Pista. Şi aceştia susţineau că libertatea de la rege a sosit în urmă cu 12 ani, dar că “domnii au ascuns-o” [23]. “Domnii” fiind desigur, proprietarii feudali.
Pas cu pas, revoluţia din Transilvania atestă spusele lui Bariţiu: “Iobagul ca iobag nu ura pe maghiar pe care încă-l vedea robind lângă sine, ci ura pe nemeşii proprietari…” [sb. n. - G.N.][24]. Aşa s-a întâmplat şi în localitatea Copşa Mică din scaunul Mediaş în aprilie 1848, unde iobagii români şi iobagii maghiari s-au răzvrătit împreună, şi cu mic cu mare, înarmaţi cu topoare au pătruns în pădurea “Schemmert” ce le fusese răpită cu ani în urmă de câteva familii de saşi din oraşul Mediaş[25].
Şi în comitatul Turda s-au declanşat astfel de mişcări ţărăneşti, întinzându-se în aceeaşi perioadă şi în regiunea Trăscăului, aşa încât dregătorii comitatului Turda cer să se trimită unităţi militare din Galiţia, deoarece, lucru semnificativ, n-aveau încredere nici în soldaţii români, nici în cei maghiari[26].
Unul din cazurile tipice pentru tema pe care o urmărim este cel al ţăranilor maghiari şi români din Beţa, comitatul Alba de Jos. Documentul care descrie cazul, emană de la judele nobiliar Kovács Sándor, ce face apel la comitetul pentru menţinerea ordinii constituite din comitat, deci autenticitatea sa este absolut sigură.
Momentul descris este anunţarea introducerii statariului la Beţa. În acest scop Kovács Sándor se deplasase la 13 mai, de la Peţelca la Beţa unde cu ajutorul preotului din localitate explică de ce este necesar statariul şi cum va funcţiona judecata statarială. După ce satul adunat s-a lămurit ce-l aşteaptă, iobagul Szőcs Márton în gura mare trase o înjurătură zdravănă destinată “sfinţilor domnilor” şi declară în auzul întregii asistenţe că “eu de luni nu mai prestez slujbă” (adică după Adunarea de la Blaj).
La auzul acestor “cuvinte îndrăzneţe”, “solgăbirăul” (cum denumeau ardelenii funcţia judelui nobiliar), reacţionează cu violenţă. Dă ordin gornicului ce-l însoţea să-l lege pe iobagul baronului Bánffy Dénes şi să-l ducă în curtea casei parohiale a părintelui Istvándi József, până când îşi va termina de redactat raportul asupra acestui caz către Comitetul permanent al menţinerii ordinii din comitat. Nu apucă însă să-şi îndeplinească intenţia, deoarece toţi locuitorii satului, cuprinşi de mânie, intră în curtea în care se afla legat Szöcs Márton, şi sub ochii aprigului funcţionar, i-au tăiat frânghiile, l-au scos din curte şi au plecat cu el în triumf, strigând “Vivat! Vivat!”. S-au îndreptat apoi spre măcelăria satului unde era afişat ordinul de introducere a statariului, l-au rupt şi s-au întors cu el în faţa porţii unde era cazat judele nobiliar strigând din nou “Vivat!” şi rostind cuvinte de coşmar pentru Kovács Sándor: “acum, imediat, nici o şindrilă să nu rămână pe casa parohială, fiindcă noi ţinem cu românii” [sb. n. - G.N.]. Era evidentă şi cât se poate de sugestivă solidaritatea proclamată de înşişi iobagii maghiari, solidaritate rezultată nu numai din lunga bună convieţuire ci şi din voinţa de ripostă faţă de măsurile arbitrare luate împotriva lor de autorităţile nobiliare.
Judele cuprins de frică în faţa poporului, cere Comitetului permanent să nu-l mai trimită în satul respectiv, ori dacă va trebui totuşi să meargă, să-i asigure viaţa. Şi cu pedanteria uneori ridicolă a funcţionărimii vremii, anexează raportului său şi o bucată din frânghia tăiată, “corpul delict”, ca dovadă materială incontestabilă a “sacrilegiului” făptuit de iobagii baronului Bánffy Dénes[27]. Autorităţile vor reacţiona cu promptitudine şi fără consideraţie faţă de apartenenţa la propria lor etnie a celor din Beţa, astfel încât la 25 mai 1848, maghiarii din respectiva localitate se aflau sub ancheta judecătoriei statariale care urma să-şi pronunţe sentinţa[28].
Rapoartele oficialităţilor din Transilvania, confirmă aproape zilnic mişcările comune ale ţăranilor români şi maghiari în comitate ca Sătmar, Solnocul de Mijloc, Cluj şi Turda. Scopul comun al mişcărilor era evident, înlăturarea rânduielii feudale şi a asupririi nemeşeşti.
III. Solidaritatea dintre ţăranii maghiari şi români creştea pe măsură ce se apropia Adunarea de la Blaj din 3/15 Mai 1848, deoarece iobagii de ambele naţionalităţi îşi aşteptau eliberarea. Cazul iobagului Szöcs Márton descris anterior, este edificator în acest sens.
Declaraţia sa, trebuie însă completată şi cu un alt izvor istoriografic, care-l citează declarând: “După 15 mai nu voi mai face nici o zi de robotă, domnilor”[29].
Faptul nu este surpinzător şi nici izolat. El este confirmat pe larg de Al. Papiu Ilarian, care, descriind cum mulţimile de iobagi maghiari se alăturau românilor ce mergeau spre Blaj la Adunare şi care după ce luaseră parte la aceasta, ziceau şi erau convinşi că Adunarea de la Blaj a fost aceea care a şters servitutea, adăugând că “peste tot anul sătenii unguri ţineau cu românii”[30].
Pentru participarea iobagilor maghiari la Adunarea de la Blaj din 3/15 Mai 1848, sunt deosebit de relevante două izvoare: Istoria românilor din Dacia Superioară, a lui Al. Papiu Ilarian, citată şi mai sus, şi Memoriile din 1848-49 ale lui Vasile Moldovan, fostul prefect al Legiunii a III-a. Iată cum descrie V. Moldovan acest moment memorabil: “Îndată după prânz am plecat la Noşlac şi parcurgând satele de pe acea linie, am ajuns în Bogata. Preotul de aici, Nicolae Vlăduţ, informându-se deplin asupra stărei lucrurilor, şi luând o copie din proclamaţie, m-a rugat să trec mai departe, că fiind satul amestecat cu unguri iobagi are de cuget ca să adune satul la altă ocasiune şi a îndupleca pe unguri să ia şi ei parte la adunarea din Blasiu - ceea ce s-a şi întâmplat…”[31].
Tot în memoriile sale, V. Moldovan, menţionează alături de maghiarii din Bogata şi pe cei din Sânpaul şi Beşineu. Relatarea este demnă de reţinut: «Era să pornim, dar nişte unguri iobagi din St. Paul şi Beşineu ne-au oprit şi au mărturisit, în auzul mulţimii, acestea: “Oameni buni, pe noi ne-au trimis domnii noştri să vedem ce faceţi, ce vorbiţi, cu-n cuvânt ne-au trimis să vă spionăm. Domnii noştri ne-au spus că învăţaţii voştri nu vreau binele vostru, ci numai vă nebunesc şi vă tulbură ca cu ajutorul vostru să răpească bunurile domnilor pe seama lor. Dar acum ne-am încredinţat că ei ne-au amăgit şi că voi nu doriţi alta decât libertatea ce-o dorim şi noi, iobagii de ungur. De aceea mergem acasă, ne luăm merinde şi încă înaintea voastră vom fi şi noi la Blaj»[32].
Cum am arătat mai sus, şi Al. Papiu Ilarian confirmă participarea a numeroşi ţărani maghiari din satele înconjurătoare la Adunarea de la Blaj, pe Câmpul Libertăţii: “veniră - spune el - la Adunarea română şi ungurii şi saşii de prin satele vecine”.
Prin urmare nu era vorba numai de cele 3 sate amintite de V. Moldovan.
Legat de această participare a mulţimilor de iobagi maghiari, socotim necesar să subliniem atitudinea caldă, prietenoasă şi generoasă a conducătorilor revoluţionari români faţă de ei. Potrivit relatării lui Al. Papiu Ilarian, ţăranii maghiari martori atâţia amar de ani ai maşinaţiunilor cercurilor dominante, de a-i maghiariza pe români, recurgând în acest scop la tot felul de stratageme, au avut pentru moment, sentimentul că de acum încolo, românii devenind o forţă evidentă şi de necontestat, situaţia se va inversa, şi românii vor fi cei care vor întreprinde măsuri pentru deznaţionalizarea maghiarilor.
Deci, unii participanţi maghiari la Adunare, urmărind să preîntâmpine respectivele presupuse măsuri se ofereau singuri “să se facă români”.
Răspunsul tribunilor era pilduitor prin omenia lui: «”românii nu s-au adunat ca să facă români pe unguri, ci ca să-i scape pre toţi din serbitutea, cu care au fost îngreuiaţi până acum; aşia dară românii să fie români, ungurii să rămână unguri e [şi] toţi fraţi între sene”, cari cuvente auzindu-le ungurii, răpiţi de bucurie nu scia ce să mai grăiască…»[33].
Iată aşadar, că participarea iobagilor maghiari la Adunarea din 3/15 Mai a fost o prezenţă reală, ridicând probleme ca aceea a înţelegerii că românii doreau “libertatea” la care aspirau şi maghiarii. Faptul a lăsat deci urme atât în istoriografia vremii, cât şi în memorialistică. Constituind un aspect autentic, deşi mai puţin conturat în desfăşurarea lucrărilor Adunării, credem că acest fapt merită a fi cunoscut şi apreciat în toată amploarea lui şi nu doar menţionat în treacăt, de circumstanţă sau conjuctural.
Această realitate a istoriei Transilvaniei demonstrează forţa solidarităţii umane care naşte o alianţă spontană, fără intermediul “agitatorilor” sau a unor organisme speciale de coordonare.
Situaţii în care iobagii şi-au atacat stăpânii de aceiaşi naţionalitate mai avuseseră loc în Europa, chiar cu 2 ani înainte, în Polonia, când “Iobagii poloni încă erau connaţionalii proprietarilor pe care îi deculară la 1846”[34].
Exemplul oferit de George Bariţiu nu era prea îndepărtat nici în timp, nici în spaţiu, pentru ca nobilimea, fie ea liberală, fie conservatoare, să nu-l înţeleagă.
Bariţiu arăta că secuii din Trei Scaune, de 5 săptămâni încoace ocupau păduri şi fâneţe mari de la familiile baronilor Apor, Tompa, Szentiváni ş.a., pe la Turia, Bicfalău, Ozun, Zagon ş.a. Iar robote, iobagii secui nu mai făceau demult. În acelaşi timp, organele de presă informau frecvent şi despre mişcările iobagilor români, care încălcau unele alodii.
Adevărul e că încălcările de alodii, adică de proprietăţi exclusiv nobiliare, se efectuau şi de maghiari şi de români, deci solidaritatea lor depăşea uneori barierele etnice, iar în 80 % din cazuri, precizează Bariţiu, era vorba de credinţa şi ştiinţa ţăranilor că în urmă cu 5-10-20 de ani, ele fuseseră ale lor. Faptul marca manifestarea celui mai “fierbinte simţ de proprietate, pe care toate iobăgiile şi toţi Verbőczi nu-l putură zugruma”, şi reprezenta ceea ce Michelet numea căsătoria între ţăran şi pământ, de care acesta “nu vrea, nu poate a se despărţi”, încheia patetic redactorul “Gazetei”.
IV. După Adunarea de la Blaj din 3/15 Mai 1848, un mare număr de iobagi maghiari depăşesc barierele etnice, depunând jurământul alături de români pe textul celui rostit pe Câmpul Libertăţii.
Practic legământul îi angaja nu numai să “conlucre după putinţă la desfinţarea iobăgiei”, ci şi din punct de vedere naţional, prin fraza sacro-sanctă care ar fi putut izbăvi Transilvania de baia de sânge prin care a trecut, şi care prevedea că cel ce jură nu va “lucra niciodată în contra drepturilor şi a intereselor române”, ci va apăra şi el ca şi românii “libertatea, egalitatea şi frăţietatea” care nu erau doar româneşti, ci constituiau un bun general uman. Tot în acest jurământ depus şi de ţăranii maghiari din mai multe sate se exprima şi principiul care ridica valoarea “jurământului” la aceea a unui pact de înţelegere mutuală, servind nu numai intereselor sociale şi naţionale româneşti, ci şi celor ale naţionalităţilor conlocuitoare prin formula: “voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele, nu voi încerca să asupresc pe nimenea, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimenea”[35].
Dar să vedem cum se petrec lucrurile în continuare. Sosiţi acasă, reprezentanţii de la Adunare (în special preoţii) din propriul lor îndemn, sau la dorinţa sătenilor, conduc ceremoniile depunerii aceluiaşi jurământ de la Blaj, pe care-l rostesc solemn, toţi locuitorii satului.
Acest gen de solidarizare cu revoluţia românilor, devine o adevărată tendinţă, considerăm deosebit de importantă. Tendinţa se născuse din dorinţa comună a populaţiei săteşti române şi maghiare de a trăi în pace, iar caracterul moderat şi defensiv al jurământului venea să consolideze, mai ales în satele mixte, buna convieţuire între cele două etnii.
Două centre ies în mod deosebit în evidenţă sub aspectul solidarizării maghiarilor cu românii pe baza depunerii jurământului de la Blaj. Acestea sunt: 1) Budiul de Câmpie (azi Papiu Ilarian) şi 2) Bogata de Mureş, pe larg ilustrate în documente.
În Budiu, scria judele nobiliar Kovács Sándor vicecomitelui comitatului Turda, la 17 mai 1848: “Dansul şi voia bună continuă sfidător la casa preotului; de asemenea consumul de ţuică şi strigătele de vivat”. Se sărbătorea, evident, reîntoarcerea de la Blaj şi rezultatele Adunării. Dar ceea ce interesează este mai ales fraza din raport prin care, în mod oficial se recunoaşte că: “Ţăranii maghiari se află şi ei acolo, fiind solidari cu ţăranii români” [sb. n. - G.N.][36].
Iată, aşadar, un fapt grăitor - roadele Adunării de la Blaj sunt sărbătorite în comun de români şi maghiari, cu mare veselie, spre indignarea judelui nobiliar.
În acelaşi nobil sens al bunei convieţuiri, se înscrie şi constatarea înregistrată în documente, că: “mai mulţi maghiari au strâns mâna preotului român pentru ca să trăiască în pace”[37].
Preotul care, după spusele aceluiaşi jude, “amăgea” pe ţărani, nu era altul decât Ioan Pop, tatăl lui Al. Papiu Ilarian. În aceeaşi ordine de idei interesul nostru este reţinut de conţinutul scrisorii preotului Ioan Pop către fiul său Al. Papiu Ilarian, în care arăta că după ce s-a întors de la Blaj, dumineca următoare, au venit la biserică mai mulţi iobagi maghiari care, singuri, de bunăvoie, l-au rugat să depună “şi cu dânşii jurământul din Câmpul Libertăţii”. Concluzionând în final că: “Aşa depuseră jurământul cu toţii, până şi ungurii, ne îndemnându-i nimene”[38]. Interesant este faptul că jurământul s-a depus sub un drapel roşu - alb - albastru, care era “steagul naţional al poporului român” după cum atestă comisarii guberniali veniţi să ancheteze cazul, motiv pentru care nici nu l-au confiscat.
Comisarii guberniali care veneau să ancheteze “scandaloasa” alianţă, nu erau alţii decât baronul Kemény Farkas şi Boér Simon. În raportul întocmit de cei doi se consemna: “ne-am putut convinge că în sânul ţăranilor maghiari şi mai ales în a celor români sunt prezente multe semne ale nervozităţii…”[39], la această stare de lucruri contribuind şi administratorul contelui Bethlen Józef care a avut de mai multe ori întâlniri cu preotul Ioan Pop.
Bineînţeles mişcarea de solidaritate din Budiu nu putea să convină oficialităţii care nu numai că nu o lăsa să se dezvolte şi să ia amploare, ci încerca să o sugrume în faşe. Autorităţile aduc în sat 50 de infanterişti, iar preotul Ioan Pop, este dus în cătuşe la Turda. Ulterior va fi spânzurat.
Aşa se încheie, încă în vară, episodul de solidaritate de la Budiul de Câmpie, curmat violent de forţa armată.
În aceleaşi zile şi pe acelaşi drum al alianţei şi înţelegerii păşesc, cum menţionam mai sus, şi iobagii maghiari din Bogata de Mureş. Aici, numărul lor era mai mare. Nu aveau preot reformat de un an şi jumătate, aşa încât preotul greco-catolic Nicolae Vlăduţ preluase obligaţiile sacerdotale şi pentru maghiari. El boteza, înmormânta şi făcea alte servicii bisericeşti, precum tot lui i se adresau şi pentru sfaturi. Purtarea sa se spune într-un raport, era foarte amabilă, deci, consemna baronul Kemény Farkas (acelaşi comisar anchetator, ca şi la Budiu), maghiarii se duceau cu “inima uşoară la biserica românească”[40].
La câteva zile după Adunare, în 20 mai 1848, curatorul şi paracliserul român merg din casă în casă, inclusiv la maghiari şi îi cheamă pe toţi la biserică pentru a doua zi, spunându-le că li se vor comunica şi explica unele dispoziţii superioare importante în legătură cu interesele fiecărui iobag.
În 21 mai, după slujbă, preotul Nicolae Vlăduţ, întreabă mulţimea de oameni adunată în jurul bisericii dacă doreşte ca “românii, maghiarii, evreii şi saşii” să se alăture şi să se unească. Răspunsul dat de toţi cei prezenţi fiind afirmativ, preotul le-a cerut să rostească după el textul jurământului pe care îl citea. Denunţul micilor nobili adresat judelui nobiliar al plăşii Bogata de Mureş, susţinea că Vlăduţ i-a “buimăcit” pe mai mulţi dintre maghiarii reformaţi şi că “în semn de solidaritate, i-a pus să jure credinţă împăratului român”, respectiv împăratului Ferdinand ca împărat român[41]. Faptul, afirmă denunţul, a avut drept efect agitarea iobagilor, neglijarea robotelor iobăgeşti şi pretenţii la pământ. Într-un cuvânt, N. Vlăduţ este calificat drept “instigator antigubernial”. Pentru potolirea stării de spirit ce cuprinsese satul, aceiaşi comisari guberniali, baronul Kemény Farkas şi Boér Simon intervin şi aici, la Bogata de Mureş, în seara zilei de 27 mai, deschizând o anchetă.
Kemény Farkas, nu vede decât un singur vinovat pentru agitaţiile şi neorânduielile care au avut loc printre ţăranii maghiari reformaţi, pe N. Vlăduţiu, care instigă - spune el - nu prin fapte, ci prin “comportarea dibace şi amabilă”. Acesta, afirmă în continuare baronul, a dirijat starea de spirit a poporului, “făcând-o prielnică pentru răscoală”.
În 28 mai au fost interogaţi 24 de martori, dintre care 19 maghiari şi 5 români.
Întrebarea esenţială pentru stăpânire, care de fapt, i-a şi produs îngrijorarea este dacă acum “Cu această ocazie numitul preot a pus pe cineva dintre locuitorii maghiari din Bogata de Mureş să jure? Dacă da, să numească pe cine? Pe aceştia i-a pus de bunăvoie sau la ordinul cuiva?”.
Din lucrările anchetei reiese că de silit, preotul Vlăduţ n-a silit pe nimeni să jure, ci a pus doar acea întrebare dacă vor să fie uniţi cu toţii. Nimeni nu vorbeşte despre vre-un ordin dat de cineva pentru a jura şi maghiarii. Jurământul a fost depus de maghiari în deplină libertate, fără a fi constrânşi în vreun fel. Nici unul dintre maghiarii interogaţi nu vor să dea numele vreunuia dintre ei care au depus jurământul alături de români. Recunosc doar că au jurat împreună cu românii, însă, cum spunea Halmágyi Imre: “N-aş putea să-i numesc pe fiecare, deoarece acolo am fost mulţi maghiari amestecaţi cu români”. Şi Bükkesi Mihály al lui Péter, de 40 de ani, păstrează tăcerea cu privire la numele participanţilor: “Cine şi câţi maghiari erau acolo n-aş putea să spun, căci am fost mulţi şi am depus cu toţii jurământ”. Doar al 12-lea martor este ceva mai puţin general, deşi nici el nu dă nume. Német Péter, 38 de ani, declară: “Câţi au fost unguri n-aş putea să spun; am fi putut fi şi vreo 60 de persoane”.
De remarcat că în cursul acestei acţiuni, anchetatorii au constatat că n-a venit nici un fel de ameninţare de nicăieri.
Anchetatorii au vrut să afle şi conţinutul jurământului, dar toţi martorii declară acelaşi lucru, fiind cu siguranţă înţeleşi, mai de dinainte, şi anume, că au jurat “credinţă împăratului Ferdinand”. Aceasta era de fapt prima frază a jurământului de la Blaj, adică punctul inatacabil din jurământ, punct cu care se acopereau perfect în faţa oficialităţilor. Restul nu mai este destăinuit, deşi al patrulea martor, Szent Márton, de 24 de ani îşi aminteşte că preotul a început să spună un jurământ scris în limba română. Şi ungurii au ridicat mâna şi au rostit jurământul după el. Drapel n-a fost, ci doar o cruce simplă depusă pe prispa bisericii. Primul martor, Lászlo János a lui Zsiga de 46 de ani, declară că “noi maghiarii care am fost acolo, am jurat în limba română împreună cu românii”. Cel de al doilea martor, Halmágyi Imre de 33 de ani, arăta în depoziţia sa acelaşi lucru: “noi cu toţii, care am fost acolo, români şi maghiari am repetat după el [după preot - n.ns. - G.N.] în limba română”, jurământul[42].
Toţi martorii declară că nu ştiu ca în satul lor cineva să fi ameninţat pe altcineva. Rezerva manifestată chiar de martorii maghiari faţă de autorităţile maghiare este, credem, evidentă. Nu numai că aceştia nu s-au trădat între ei, dar nici n-au învinuit pe vreunul dintre români ca “instigator” în ciuda tuturor presiunilor venite din partea anchetatorilor.
Înţelegerea dintre sătenii maghiari şi sătenii români a fost şi de data aceasta desăvârşită. Interesele erau aceleaşi, iar respectul reciproc o realitate.
În concluzie, depunerea jurământului de la Blaj de către tot satul la Budiu de Câmpie şi la Bogata de Mureş de către iobagii maghiari, îi plasează definitiv pe aceştia alături de revoluţia românilor, constituind detaşamentele de avangardă a luptelor comune de mai târziu, care împlineau dezideratele celor mai clarvăzători oameni politici maghiari şi români, de a lupta uniţi împotriva asupririi feudale comune. Şi este mai mult decât semnificativ, pentru orice istoric obiectiv, faptul că în ambele cazuri de depunere în comun a jurământului, autorităţile au deschis cu promptitudine anchete aspre, neadmiţând sub nici o formă asemenea acte de solidaritate.
Îngrijorarea aristocraţiei şi a autorităţilor care o serveau nu era doar de ordin naţional, ci şi social, reieşind din lucrările anchetei lui Kozma Pál desfăşurată în Munţii Apuseni, în timpul lunii iunie 1848, că încă în luna mai, muncitorii minieri din Abrud declarau că “dacă se va înfăptui răscoala românilor nu se vor uita cine-i maghiar, cine - român, vor ataca pe aceia despre care ştiu că-s bogaţi; pe Gábor Mihái, pe preotul Popovici Absolon şi pe Alexandru Koloşa”[43].
Luna iunie cunoaşte pe tot parcursul ei o frământare crescândă. Exerciţiile militare curg, neînţelegerile se adâncesc, dezbinarea creşte.
Apelul semnat “Naţiunea română din Transilvania”, aduce la cunoştinţa tuturor, că românii au declarat în public cu vorba şi cu fapta că nu vor să facă nedreptate nimănui şi nu vor să asuprească nici pe maghiari, nici pe secui, nici pe saşi, ci doresc să-i ajute pe toţi dacă aceştia vor accepta ca drepturile ce li se cuvin românilor să le fie acordate[44].
Naţiunea română din Transilvania atenţionează prin acest apel cercurile diriguitoare maghiare să nu proclame uniunea, căci ea nu va fi acceptată de români.
V. Pe acest fond al frământărilor din Transilvania, pentru a înţelege şi mai bine situaţia complicată care s-a creat atunci, se impune să trecem pe scurt în revistă şi încercările de apropiere făcute de cele două tabere, pe linia punctului de vedere pe care-l dezbatem, mai ales acelea ale revoluţiei ungare faţă de mersul revoluţiei române din Ţara Românească, apropiere ce o implica şi pe aceea faţă de revoluţia românilor ardeleni.
Aspectul menţionat, a fost pus în evidenţă prin cercetarea unui izvor mai puţin cunoscut, acela al presei maghiare de toate nuanţele din Transilvania şi Ungaria[45].
Fără îndoială, relaţiile dintre guvernul ungar şi Ţara Românească erau de o importanţă de prim ordin având în vedere că de aceste relaţii vor depinde ulterior în mare parte atitudinea populaţiei româneşti din Transilvania faţă de guvernul ungar, ba într-o oarecare măsură chiar soarta revoluţiei din Ungaria. Şi presa maghiară era perfect conştientă de acest lucru, spunând-o deschis: “Dacă Ţara Românească se prăbuşeşte şi fiinţa noastră naţională ajunge într-o situaţie critică” iar concluzia este în spiritul ideilor şi eforturilor lui N. Bălcescu: “de aici derivă şi părerea că guvernul ungar ar trebui să aleagă calea tratativelor cu românii din Transilvania înlocuind prin aceasta metoda forţei”[46]. Din acelaşi unghi de vedere este analizată situaţia şi de gazeta clujeană “Ellenőr”[47]. D. Brătianu, dar mai ales N. Bălcescu va face în aceste luni eforturi diplomatice deosebite pentru a încerca să închege acel front comun împotriva opresiunii externe comune, aşa cum unii dintre ţăranii maghiari şi români încercau pe alocuri să realizeze alianţe împotriva opresiunii interne. Din păcate N. Bălcescu a neglijat interesele românilor ardeleni ceea ce a făcut ca această acţiune a sa să fie privită de unii ca o “trădare”.
Până acum nu este însă suficient cercetat fenomenul apropierii revoluţiei ungare de cea română, deşi unii paşi au fost evaluaţi de istoricul Tóth Zoltán[48] (din punct de vedere al intereselor maghiare), în special acela al trimiterii de către guvernul ungar al unui agent diplomatic în Ţara Românească, pentru a netezi calea unei eventuale colaborări.
În 23 iunie 1848, D. Brătianu va fi trmis la Pesta pentru a încerca să realizeze - se pare planul lui Bălcescu - acela de a uni într-un front comun revoluţia ungară cu revoluţia românilor din Transilvania şi cu cea din Ţara Românească[49].
Tratativele cu Batthyány Lajos ne dând nici-un rezultat se reîntoarce la Bucureşti fără a fi conferit şi cu Kossuth Lajos[50], învinuit fiind ulterior că nu a informat pe revoluţionarii români de simpatia revoluţionarilor maghiari pentru revoluţia din Ţara Românească.
Istoricul Silviu Dragomir[51], încearcă să elucideze drumul parcurs şi strădaniile depuse de Bălcescu, în situaţia deosebit de complicată în care se afla centrul şi sud-estul Europei.
O reală contribuţie la istoriografia problemei, este şi aceea adusă de Egyed Acatiu, care reuşeşete să depisteze în presa maghiară, tocmai în această vreme, tendinţa a două importante hebdomadare, atât a lui “Kossuth Hirlapja”, cât şi a lui “Kolozsvári Hiradó”, care sub ameninţarea intervenţiei ţariste, pun în “discuţie necesitatea împăcării românilor transilvăneni cu revoluţia maghiară”.
Şi mai interesantă este presupunerea că unii dintre conducătorii revoluţiei ungare ar fi apelat direct la emigraţia din Ţara Românească pentru a mijloci împăcarea lui Avram Iancu, cu guvernul ungar. Ca dovadă în acest sens se aduce o declaraţie a lui Szemere Bertalan din 21 iulie 1848[52].
Revoluţia ungară încerca să se apropie de cea română, mai bine zis să o atragă în mrejele sale şi prin sprijinirea unei gazete cum a fost “Espatriatul” lui Cezar Bolliac, care căuta să convingă că victoria definitivă a revoluţiei ungare ar constitui premiza unui reviriment al mişcării revoluţionare din Ţara Românească.
Oricum Bălcescu care vedea clar pericolul extern, ar fi fost gata să accepte chiar şi un compromis cu sacrificarea românilor ardeleni[53], numai să vadă înfrângerea monstruoasei alianţe habsburgo-ţariste, poziţie întrucâtva asemănătoare cu a lui Cezar Bolliac şi a sa gazetă “Espatriatul”[54] finanţată de guvernul ungar, pentru a-i atrage pe “răsculaţii români” şi în cuprinsul căreia puteau fi întâlnite astfel de formulări vizionare: “Fraţilor români! Pătrundeţi-vă odată de acest adevăr: astăzi nu sunt lupte între cutare şi cutare naţie, între cutare şi cutare împărat; astăzi este o singură luptă în toată Europa: este lupta între libertate şi Tiranie, între populi şi dinastii[55].
De aceea Bălcescu face totul pentru a semna Proiectul de pacificare din 14 iulie la Seghedin cu care va porni imediat spre Iancu în Munţii Apuseni. În ziua de 21 iulie se face cel mai serios pas din partea guvernului ungar, constrâns de evoluţia evenimentelor, pentru a-i apropia pe români: prezentarea proiectului legii naţionalităţilor, lege acceptată în 28 iulie. Ziarul “Honvéd” publică evenimentul mai devreme, desigur, pentru a oferi un suport concret tratativelor dintre Bălcescu şi Iancu care se desfăşurau tocmai în acele zile. Memorabile rămân şi cuvintele lui Szemere, referindu-se la această lege - prima de acest fel din Europa - “Să dea Dumnezeu ca popoarele mici să înţeleagă că este o necesitate coalizarea lor, căci altfel vor fi uitate sau sugrumate de naţiunile mari”[56]. Oare Szemese n-a ştiut acest fapt şi în primăvara anului 1848?
Din păcate, aşa cum s-a mai arătat în istoriografia noastră, acest pas hotărâtor a venit prea târziu deoarece situaţia de confruntare nu mai putea fi stăvilită de nici una din părţi, rămânând doar un simbol pilduitor pentru viitorime.
Tentativele de apropiere sau chiar paşii făcuţi în această direcţie au valoarea lor istorică certă. Deşi aici am enumerat doar câteva momente ale acestui aspect, ele au fost în realitate mult mai multe decât apar la prima vedere. Şi desigur, menţionarea lor nu putea lipsi dintr-un studiu în care tocmai aceste apropieri intră în raza noastră de cercetare, deşi le-am circumscris la domeniul satului, acolo unde solidaritatea era mai penetrantă în frământatul proces revoluţionar.
VI. În toamna anului 1848 prima ciocnire violentă în care au căzut împreună ţărani români şi maghiari a avut loc în comitatul Turda, la Luna Arieşului, când comitele Thorotzkai Miklós a dat ordin să se tragă în mulţimea care se opunea recrutărilor. La 12 septembrie 1848 cad 30 de oameni[57]. Ţăranii maghiari erau cei din Grind, cu care locuitorii din Luna s-au înţeles să nu dea recruţi[58]. Cu toate că războiul civil practic a început, chiar şi în aceste condiţii, la ţară, unde habitatul mixt beneficia de o veche experienţă, comunităţile încercau să-şi menţină coeziunea. Nu e de mirare deci că la sfârşitul lui septembrie Bariţiu mai nota în gazeta sa că “Sătenii maghiari încă ţin cu românii…”[59], prezentând această situaţie ca valabilă pentru o largă arie a teritoriului transilvan.
Redactorul “Gazetei de Transilvania” încercând şi el să atenueze tensiunile, făcea apel la “secuii simpli”: “Luaţi seama […] că soartea românilor şi a maghiarilor fu şi va mai fi tot una”. [sb. n. - G.N.]. “Nu vă amăgiţi secuilor”, “simpatizaţi popor cu popor” [sb. n. - G.N.] [60].
De remarcat că şi acum în toamnă, solidaritatea ţăranilor maghiari care luaseră parte la Adunadea din 3/15 Mai de la Blaj, nu încetează, ci îşi urmează cursul amplificându-se, însoţind în număr şi mai mare pe români la cea de-a treia adunare de la Blaj, adunarea înarmată din cursul lunii septembrie 1848.
Constatând prezenţa acestora la Blaj, Al. Papiu Ilarian nota: “E de însemnat că atât la Adunarea naţională din 15 Mai, cât şi mai cu seamă la aceasta din septembrie, fură de faţă şi mulţi unguri iobagi, care peste tot în Transilvania ţin cu românii [sb. n. - G.N.] fiindcă şi dânşii asemenea erau asupriţi de nemeşi”[61]. Rectificăm afirmaţia lui Papiu Ilarian, în sensul că dacă la 3/15 Mai ţăranii maghiari ce participaseră la Adunarea de la Blaj fuseseră întradevăr iobagi, acum în septembrie erau deja eliberaţi şi cu toate acestea se aflau alături de români şi la cea de-a treia adunare.
Şi întradevăr, la mijlocul lunii septembrie se adună la Blaj o mulţime imensă pentru acele vremuri - 50.000 - de oameni. De această dată, fiecare fiind înarmat, mulţimea constituia o adevărată oaste.
Comisarul Vay, crezându-se în plină orânduire feudală, dă trufaş ordin poporului acolo adunat să se împrăştie, ameninţând că în caz contrar, va aduce 4 tunuri şi 6000 de secui peste ei şi-i va trece prin foc şi sabie. Dar, ordinul lui Vay în loc să sperie a întărâtat poporul care în 7/19 septembrie îi trimite următoarea declaraţie. Ea este cu atât mai interesantă pentru stările de lucruri din Transilvania în toamna lui 1848, cu cât justeţea conţinutului şi a revendicărilor cuprinse în ea este confirmată de înscrierea, în introducerea acestui act, a numelui etnicilor maghiari. Declaraţia începe astfel: “Excelenţa ta! Noi, poporul transilvan, români, unguri şi saşi în număr de 50 de mii, care ne lăsarăm copiii, casele şi femeile ne adunarăm aici ca să scăpăm mai ales de noua lege de recrutare nesancţionată de împărat, de prădăciunile, jafurile şi de o mie de alte nedreptăţi, asupriri şi hoţii pe faţă, care ne fac dregătorii comitatelor şi mulţi nemeşi privaţi, care calcă în picioare legile dumnezeieşti şi omeneşti”[62].
Participanţii români, maghiari şi saşi la cea de-a III-a adunare de la Blaj arătau în continuare că: “Aţâţătorii sunt aceia care ne-au bătut, ne-au jefuit, au adus execuţii pe noi, au stors câte 500, 1000, 2000 şi mai mulţi de zloţi din pungi-ne”. E limpede că abuzurile erau îndreptate atât împotriva românilor cât şi a maghiarilor şi saşilor, de aceea au ţinut să-şi înscrie cu toţii apartenenţa etnică în fruntea declaraţiei-protest.
Aceste nedreptăţi şi abuzuri i-a făcut să-şi lase totul şi să fugă prin păduri şi prin alte locuri, până au ajuns la Blaj. Alţii s-au îndreptat spre Năsăud. Toţi cereau hotărât sistarea recrutărilor, o nouă Adunare Naţională, eliberarea deţinuţilor politici ş.a.
Primind actul, comisarul Vay a fost deosebit de impresionat de atitudinea dârză a poporului şi în consecinţă renunţă la atacarea Blajului. Desigur, nu se poate preciza dacă asupra revenirii lui Vay asupra hotărârii de a ataca ar fi avut vreo influenţă şi faptul că respectivul document fusese dat şi în numele conaţionalilor săi prezenţi la adunare sau pur şi simplu a fost intimidat de puterea mulţimii solidare, care de altfel îl luase ostatec; important rămâne faptul că n-a acţionat.
Prezenţa maghiarilor la această a treia Adunare de la Blaj, este confirmată şi de gazeta lui Timotei Cipariu, “Organul naţional” [63], care consemna că la 16 septembrie 1848, din părţile dinspre Sibiu, la ora 9 şi jumătate dimineaţa, intră în Blaj, într-o ordine exemplară “o mulţime de români de ai noştri amestecaţi cu saşi şi unguri, la număr cam 3000”. Cea mai mare parte a acestora erau înarmaţi cu lănci, furci de fier şi altele. Puţini aveau puşti. S-au aliniat în faţa bisericii catedrale prezentând şi ei o petiţie comună. Ordinea a fost perfectă. Şi de data aceasta a fost remarcată disciplina şi cererile juste ale populaţiei mixte.
În afara adunării mulţimii la Blaj şi a trimiterii delegaţilor de către sate la Năsăud, se manifesta şi un alt mod de a face opoziţie legii recrutărilor. Este reluată jurarea satelor, de data aceasta însă cu un alt sens. Dacă după Adunarea de la Blaj din 3/15 Mai, jurământul depus de sate avea un aspect mai general, de solidarizare cu aspiraţiile sociale şi naţionale proclamate acolo, acum în septembrie, când este reluată această practică, dat fiind preambulul jurământului care prevedea fidelitate faţă de împăratul Ferdinand, sensul principal al jurământului se transformă în acela de pavăză legală împotriva legii recrutărilor. Numai că autorităţile vor califica acst jurământ ca fiind îndreptat contra “naţiunii maghiare”. Din cine era constituită “naţiunea maghiară” în concepţia nobilimii din Transilvania, s-a văzut atât din cele spuse de T. Cipariu cât şi din cele arătate de G. Bariţiu, adică dintr-o mână de „aristocraţi ruginiţi”. Ca ripostă, la jurările românilor, la demersurile lor ponderate şi la cererile lor întemeiate, autorităţile, când dispuneau de suficient sprijin militar, obligau satele să depună jurământul de data aceasta pe “constituţia ungară”.
În ceea ce priveşte sensul jurământului care-i scutea pe ţăranii români şi maghiari să dea recruţi guvernului ungar rămâne şi pe mai departe acelaş, marcat de solidaritatea iniţială. Acest moment este remarcat şi de “Gazeta de Transilvania”, care relata, citând gazetele maghiare, că 130 de săteni maghiari din Lopadea, comitatul Alba de Jos, precum şi din alte câteva sate de câmpie, au depus jurământul “frăţeşte la un loc cu românii” [sb. n. - G.N.]. Bună măsură - comentează redactorul, deoarece: “sătenii împreună robiseră din veacuri; să trăiască ca fraţii;”[64].
Dar nu numai ţăranii maghiari din câmpie s-au hotărât să trăiască frăţeşte şi să împartă samavolniciile îndreptate împotriva lor cu ţăranii români, ci şi cei din nord-vestul Transilvaniei, unde foştii iobagi oprimaţi se ridică împotriva nemeşimii care profitând şi de legea recrutărilor acţiona neînfrânată. În fruntea rezistenţei se afla Jiboul, unde s-au manifestat tulburări chiar de la începutul revoluţiei.
Sat cu numeroasă populaţie maghiară, devine centru revoluţionar ca şi întreaga regiune a Chioarului, cu care de altfel stabileşte legături. Iar în octombrie, prin delegaţi, realizează contacte şi cu Năsăudul.
Autorităţile luau tot soiul de măsuri pentru a împiedica formarea unui front unit al rezistenţei. Din documente reiese teama acestora de evoluţia precipitată a împotrivirilor şi a răspândirii prestărilor de jurământ. Un exemplu semnificativ în acestă privinţă îl constituie raportul vicecomitelui Bálint Elek comunicat ministrului de interne al Ungariei, în care arată că în pofida tuturor ordonanţelor care interziceau contactul cu Năsăudul, populaţia românească nu putea fi împiedicată să trimită acolo delegaţi, dar nici maghiarii[65]. Rezultatul a fost că noi şi noi sate (în cazul de faţă încă 4), depun jurământul care le oferea platforma legală de a se opune legii recrutărilor.
Năsăudul devine un fel de centru-speranţă nu numai pentru cei năpăstuiţi în general de autorităţi, ci şi pentru zonele Chioarului şi Sălajului. Acelaşi Bálint Elek raportează primului ministru Szemere Bertalan, că centrul răscoalei este satul maghiar Jibou, a cărui locuitori au “instigat” şi pe românii din satele vecine. O altă ispravă “gravă” a celor din Jibou este aceea că vreo 300 dintre ei, l-au atacat pe călăul comitatului cu cele două ajutoare ale sale, veniţi să-i intimideze, şi împreună cu preotul calvin din localitate, un protopop român şi un preot, i-au transportat pe toţi la Năsăud[66]. Toate satele din zonă au trimis delegaţi la Năsăud şi după întoarcerea lor, peste tot se depunea jurământul.
Populaţia maghiară din Jibou, pustieşte, între timp, terenurile baronului Wesselényi Miklós şi decide să-i devasteze şi să-i distrugă conacul[67].
Din punct de vedere al istoriografiei contemporane, este corect să se stabilească faptul că locuitorii din Jibou nu i-au “instigat” pe românii din satele înconjurătoare, ci s-au aliat cu aceştia, documentul menţionând chiar sate din Solnocul de Mijloc, Dăbâca şi din ţinutul Huedinului, covenind să-şi semnalizeze reciproc apropierea primejdiei prin tragerea clopotelor. Vicecomitele Bálint Elek sesizează Comitetul apărării naţionale, că întradevăr, la tragerea clopotelor în Jibou, în 24 de ore, mii de români din satele învecinate se pot aduna pentru a le oferi ajutor celor din Jibou.
Alianţa dintre locuitorii maghiari din Jibou şi românii din satele vecine era de natură a irita serios autorităţile. Astfel, numitul vicecomite Bálint Elek şi Comitetul pentru apărarea naţională, intuind caracterul “primejdios” pe care l-ar putea lua în perspectivă evenimentele, fac tot ce le stă în putinţă să lichideze alianţa existentă.
Printre altele au trimis scrisori deschise către o serie de localităţi din comitatul Dăbâca cerându-le să nu ia în considerare îndemnurile “instigatoare ale locuitorilor maghiari din Jibou”, să se abţină de la contactul cu ei şi să nu intre într-o “rea însoţire” cu aceştia. Pe de altă parte, judele nobiliar trebuia să-i lămurească pe români că ei sunt cetăţeni egali în drepturi cu ceilalţi locuitori ai comitatului, şi în consecinţă, să nu se asocieze “faptelor păcătoase” ale celor din Jibou[68].
La puţin timp după aceste încercări de a submina alianţa dintre maghiari şi români, în 23 octombrie 1848, viceomitele Bálint Elek din Zalău, informa Comitetul apărării naţionale că la semnalul clopotelor, la Jibou, tot la 3-4 zile, se adună mulţimi mari de români din ţinut. În urmă cu o săptămână, relatează vicecomitele, în localitatea amintită s-au adunat 10.000 români; la distanţă de o poştă de Jibou, alţi 10.000, iar în satul Agrieş, 8.000, ceea ce punea în pericol drumul spre Cluj[69], unde se găsea chiar sediul guberniului Transilvaniei, motiv pentru care cere întăriri.
Întăririle solicitate sosesc într-un timp foarte scurt şi Jiboul este cucerit în 2 noiembrie 1848, de către comisarul Décsey şi maiorul Tót Ágoston[70], cu ajutorul a 700 de honvezi şi 3.000 de gardişti, forţe relativ numeroase pentru acea vreme.
Colaborarea sătenilor maghiari cu cei români întărită de jurământ are loc şi în zona Aiudului deşi comisarul Zeyk Károly susţine în 23 octombrie 1848, că pe aceştia i-ar fi determinat la colaborare doar teama de cei 30-40 de mii de români, care ameninţau Aiudul[71]. Părerea comisarului este discutabilă chiar şi numai pentru faptul că la Aiud se refugiaseră numeroşi nobili, împotriva cărora, în alte părţi ale Transilvaniei, ţăranii maghiari şi români au mers împreună fără să fie siliţi de nimeni. De altfel, timorarea la care se referă Zeyk Károly nu este menţionată în nici unul din documentele care ne-au stat la dispoziţie şi apoi, din toate cazurile expuse până acum, reiese că peste tot alianţa era voluntară, impusă exclusiv de solidaritatea umană.
Iată, aşadar, cum acele mii de ţărani maghiari (cam vreo 3000-4000, dar care pot depăşi chiar şi 10.000 pe întreaga Transilvanie, iar dacă socotim şi Partiumul şi Banatul, numărul lor poate fi undeva aproape de 20.000, apreciem noi), care până azi nu s-au bucurat de vreo atenţie specială (poate actele lor derutau - nu puteau fi încadraţi cu uşurinţă în vreo schemă marxistă sau în vreun clişeu naţionalist. De aci menţionarea lor doar sporadică), au optat şi au militat alături de români, de revoluţia lor. Referindu-se la aceasta V. Cheresteşiu arăta, cu spirit de obiectivitate, vorbind despre poziţia revoluţionară a românilor şi maghiarilor care au stat alături de ei, că: “Nu masele române - la care se alăturau şi mii de foşti iobagi maghiari - s-au rupt de revoluţie, ci mai curând acea parte mare, chiar majoritară a nemeşimii proprietare maghiare, care ţinea cu orice preţ la păstrarea supremaţiei sale economice şi politice”[72].
Se mai încearcă în ceasul al doisprăzecelea, dar fără succes, să se oprească evoluţia evenimentelor ce duceau inexorabil spre un război civil. Amintim ca exemplu, în acest sens, apelul prefectului Simeon Prodan Probul din Blaj la 19 octombrie 1848. El arăta că românii sunt iubitori de pace, dar că după ce au gustat din libertăţile sociale şi naţionale câştigate la 1848, ei nu mai pot renunţa la ele, menţionând totodată că ar fi regretabilă provocarea unui război civil, atunci când uniţi cu toţii ar putea ţine piept împotriva întregii lumi[73]. Tot în cadrul încercărilor de evitare a unui război civil nu poate fi ignorată nici proclamaţia de la Lutiţa din 16 octombrie 1848, adresată de secui “fraţilor saşi şi români”[74], în care aceştia erau asiguraţi că armele n-au fost ridicate împotriva lor, că doresc pace şi libertate din care să se poată împărtăşi împreună cu ei şi în fine, că doresc a menţine cu “sfinţenie legăturile frăţiei”. Din păcate n-a fost decât un “gest schiţat”, deoarece “proclamaţia” n-a ajuns niciodată la destinaţie. Nu sunt urme că ar fi fost o încercare serioasă.
Cursul evenimentelor care au urmat este în general cunoscut. Ceea ce este însă mai puţin cunoscut e că, deşi luptele se desfăşurau deja, “Comitetul român de pacificaţiune”, sau “Guvernul românesc”[75], cum mai era numit de către popor, are în vedere în permanenţă o posibilă reconciliere între cele două tabere, motiv pentru care, în proclamaţia sa din 19 octombrie 1848, adresată către maghiari şi secui se pronunţă în acelaşi spirit umanitar ca şi al apelului prefectului S. Prodan Probul şi al apelurilor lui G. Bariţiu cu ceva vreme în urmă.
“Dacă trebuie să intrăm în război, unul în contra celuilalt - afirma Comitetul - să cruţăm cel puţin sentimentele proprii omeneşti! Să cruţăm numele nostru cel bun.Să facem posibilă, prin umanitate, legarea păcii [sb. n. - G.N.]. Să evităm şi pustiirile cele de prisos, că doar fiecare dintre noi vrea să locuiască şi în viitor ţara aceasta”[76].
Şi într-adevăr, în anumite zone ale Transilvaniei, în anumite momente ale războiului civil, au avut loc nu numai îndârjite şi crâncene lovituri, ci şi acte umane de “cruţare” din ambele părţi. Dar acest aspect n-a fost prea cercetat. Pentru a-l ilustra dăm aci doar două cazuri care, printre altele, vădesc şi realele potenţe conciliatorii existente de ambele părţi. Este vorba în primul rând de acele păci locale care se încheiau între diverse sate româneşti şi maghiare (sau mixte), în plin război civil.
Fără îndoială, istoria trebuie să consemneze aceste acte ca pe un produs autentic al raţiunii şi al dorinţei de bună înţelegere de la popor la popor. Un astfel de document este Protocolul păcii încheiate între românii şi maghiarii din Vinţ, Borberek, Sibeşeni, Valea Vinţii şi Dealul Gerului în 23 octombrie 1848[77].
Al doilea caz îl constituie declaraţia lui G. Bariţiu din “Gazeta de Transilvania”, trimisă din Braşov la 27 decembrie 1848, în care, în plin război civil relatează următoarea situaţie: “Este însă de însemnat, că în Ardeal sătenii unguri se sufere şi până în ziua de astăzi;”[78] cu românii, ceea ce trebuie să recunoaştem se înscrie pe linia înţelegerii naţionale de la egal la egal, încă de la începutul revoluţiei şi peste capul nobilimii, care la urma urmelor purta partea cea mai grea a răspunderii declanşării ostilităţilor. Pentru situaţia gravă la care se ajunsese în Transilvania, chiar şi maiorul Czecz, învinuieşte pe unii dintre conducătorii maghiari de acolo, oameni ai vechiului regim, că se gândesc numai la interesele lor particulare, şi ţin morţiş la vechile lor titluri nobiliare.
Dar în afara unor păci locale, a cunoscutelor tratative româno-maghiare analizate în istoriografia românească de Silviu Dragomir, şi a unei bune înţelegeri existente pe alocuri chiar şi în timpul ostilităţilor, documentele relevă uneori concret, nume de maghiari care au luptat şi au căzut alături de revoluţionarii români. Existenţa acestora este o realitate istorică şi o considerăm de o deosebită însemnătate cu atât mai mult cu cât nici acest aspect al colaborării maghiaro-române, până în prezent n-a fost cercetat.
În lucrările consacrate revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania se mai vorbeşte uneori de tentative de înţelegere până prin toamna lui 1848, moment după care, surprinzător, nu se mai aminteşte nimic despre ele, ca şi cum s-ar fi rupt filmul. Ori noi am demonstrat în paginile de mai sus cât de frecvente au fost încercările de colaborare în unele zone ale Transilvaniei.
Întrebarea care se ridică în mod firesc este aceea dacă a fost oare posibil ca această colaborare să se fi curmat aşa deodată, brusc şi în întregime? Desigur că în unele părţi aşa s-a întâmplat. Dar, în acelaşi timp sunt numeroase mărturii care atestă că nu peste tot în Transilvania lucrurile s-au petrecut la fel. Pentru a ne ilustra afirmaţia, ne vom referi mai întâi la memoriile lui Vasile Moldovan, din care rezultă că acei maghiari care au fost cu Nicolae Vlăduţ la Adunarea de la Blaj din 3/5 Mai 1848: “… nu numai că au mers la Blaj […] dar l-au însoţit [pe N. Vlăduţ - n.ns. - G.N.] prin toate pericolele, mulţi dintre ei au fost şi la Iancu între munţi până la intrarea muscalilor”[79], deci este clar că au luptat în oastea populară românească până la sfârşitul revoluţiei.
Dacă însă o frază citată după memorii fie ele şi ale unui participant direct la evenimente, nu poate avea chiar o valoare hotărâtoare, atunci când ea se sprijină şi pe documente, devine indubitabilă. În acest scop facem uz de un dosar de arhivă, din care descifrăm numele unor săteni maghiari ce au luptat şi au căzut alături de revoluţionarii români. Este vorba de locuitori din Lopadea Românească din comitatul Alba de Jos.
Momentul descris în document este ziua de 6 aprilie 1849, când trupele ungureşti de la Aiud năvălesc în Lopadea. Populaţia se refugiază în pădure, dar urmărirea ei se face foarte strâns. În document se spune: “umbla după noi ca jäger-ii [vânătorii - n.ns. - G.N.] după iepuri”. Atunci au împuşcat vreo 20 de locuitori. Dintre aceştia, potrivit listei întocmite la 21 noiembrie 1849, amintim pe: Zisznai Elek, maghiar de religie reformată; aprecierea aparţine documentului care spune: “… la toate loagerile[loagărele = taberele - n.ns. - G.N.] au fost cu românii; dintr-aceea au urmat, cum că au venit porunce de [la unguri,] l-au prins şi l-au dus la Tiuş [Teiuş - n.ns. - G.N.] şi l-au împuşcat acolo. Vidua [văduva - n.ns. - G.N.] au rămas cu 3 prunci, 1 neputincios, cilav [schilav - n.ns. - G.N.] de 8 ani; locuieşte în Lopade în stare săracă”.
Urmează Lengyel Joszi, tot maghiar de religie reformată, care “la toate loagerile au fost cu românii; dintr-aceea au urmat cum că au venit porunce de [la unguri,] l-au prins, l-au dus la Tiuş şi acolo l-au puşcat. Vidua au remas cu 6 prunci mici; locuieşte în Lopade în stare foarte săracă”. Şi în fine, Lengyel Samu, maghiar reformat: “şi acesta au fost cu românii la loagăr; l-au puşcat dimpreună cu pe muiere; au remas o pruncă orfană; locuieşte în Lopade”[80].
Datele de mai sus sunt luate după listele întocmite în Lopadea Românească la 21 noiembrie 1849 şi autentificate de 6 bătrâni ai satului, precum şi de Iuon Popa, parohul satului.
Dar la aceste victime ale teroristmului nobiliar se mai pot adăuga şi alte nume, care apar într-un conspect al lui A.P.Alexi, publicat în “Transilvania”, după o broşură germană[81], sub titlul: “Din pomelnicul martirilor români de la 1848-49”[82]. Dintre cei enumeraţi aici menţionăm pe Kis János, condamnat la moarte în Târnăveni, alături de alţi 8 bărbaţi[83]; Kováts Miska din Dragu, executat în 19 martie 1849[84] şi Szekeres Dávid, împuşcat la 17 februarie 1849, Titzka Sani executat în 24 martie 1848.
Mulţi vor fi fost maghiari şi dintrei cei însemnaţi pe această listă amestecată, când română, când maghiară, ca următorii: Szokátz George, Szász Andronic, Titz János, Székely Ioan din Trestia, districtul Cetăţii de Piatră, ucis fără sentinţă în aprilie 1849, Kiss Pavel, spânzurat; victimă ce a displăcut guvernului ungar, trăgând la răspundere pe preşedintele tribunalului care a pronunţat sentinţa. Probabil tocmai pentru că a fost maghiar. Czicz Gabriel şi Czicz Mariska[85] şi mulţi alţii.
Cu privire la respectivii maghiari executaţi alături de români, trebuie să precizăm că aceştia au fost trataţi astfel atât pentru faptul de a se fi aliat cu românii, cât şi pentru că au luat şi ei parte, spontan la răscoală împotriva nobilimii.
În finalul acestui conspect, A.P. Alexi face o mărturisire extrem de importantă: “tot în biblioteca Ioanneum am mai dat peste un conspect şi anume al martirilor din acei ani în Banat şi Ungaria, şi încă cu mult mai interesant. De fiecare persoană e legată o notiţă biografică şi istorică. Durere însă, că despre naţionalitate nu este neci o amintire [sb. n. - G.N.]. Deci neci nu pot face întrebuinţare”, scrie el în 15 martie 1871, la Gratz[86]. Faptul înseamnă că şi în această zonă, românii şi maghiarii au dat victime în comun.
Printre maghiarii care au stat alături de români în zilele grele ale războiului civil, trebuie să amintim şi pe preotul reformat Molnár József din Chendul Mic (scaunul Mureş), cu întregul său sat, care, aşa cum se spune în denunţul proprietarului Kozma Gábor din 24 mai 1849, către comitele baron Bánffy János: “Acest sat a dus cu bucurie provizii gloatei valahe, a cinstit-o cu găini şi cozonaci, iar pe armata maghiară au primit-o şi au tratat-o posomorâţi, blestemând şi plângând”[87]. Molnár József este învinuit şi de a fi întreţinut legături cu preotul-tribun din Sântandrei, căruia, în numele satului îi reclamase pe oamenii proprietarului. Alte fapte de care era acuzat erau: participarea preotului reformat în fruntea sătenilor la încălcarea pădurii; pe timpul cât “gloata valahă” a “bântuit” ţinutul, preotul a arătat mult zel în “prădarea averii” proprietarului denunţător. Kozma Gábor îl acuză pe preot (lucru ciudat) chiar de “comunism”. Este uşor de imaginat ce însemna în realitate acuzaţia, mai ales că - plin de simpatie pentru români - preotul Molnár József imprimă acest spirit întregului sat.
Proprietarul propune ca satul să fie “salvat” din mâinile unui conducător atât de “periculos” care trebuie să fie pedepsit şi mutat, iar satul “să fie luat în mâinile vindecătoare ale unui om cu gândire sănătoasă” - cu alte cuvinte, supus autotirăţilor nobiliare. Mai sunt şi alte documente care atestă că nu numai ţărani maghiari simpli au luptat alături de români căzând victime răzbunării nobiliare, ci chiar şi maghiari dintr-o altă categorie socială cum au fost maiorii Kendi Sándor şi Ulrich Antal, prinşi cu arma în mână, în fruntea românilor răsculaţi.
Unul dintre aceste documente se află la Biblioteca Academiei (Bucureşti) şi este un proces verbal luat cu prilejul judecării statariale (marţiale) ţinută în târgul Hălmagiului din comitatul Zarand, la 6 noiembrie 1848, sub preşedinţia lui Gáll László comandantul gărzii civile din Arad, având ca procuror militar pe avocatul Dunyov István tot din Arad[88].
Kendi Sándor, era născut în Cîmpeni, avea 22 de ani, era de religie romano-catolică; fusese funcţionar (concepist) la comitatul Albei de Jos. Numit maior în Hălmagi de către Avram Iancu şi de poporul răsculat, el se împotriveşte armatei maghiare, trimise de la Iosăşel la Hălmagi, în fruntea mai multor oameni înarmaţi, călări şi cu sabia în mână. Procesul verbal, ţine să sublinieze că: “Nobilii maghiari eliberaţi [de la închisoare - n.ns. - G.N.] imediat de armata ocupantă, şi mai mulţi alţii, au declarat că el a condus în Hălmagi treburile răscoalei româneşti, el a ordonat să se sune clopotele de alarmă la apropierea armatei”.
Ulrich Antal, avea 40 de ani; de religie romano-catolică; deşi născut în Beiuş locuia în Criscior, ocupându-se de cărăuşie. Fusese numit şi el maior, comandant asupra populaţiei din Hălmagi. În confruntarea cu Kendi Sándor, cel din urmă declară că “amândoi au luat parte deopotrivă în conducerea poporului”. Ulrich Antal a mai condus şi înarmarea românilor din Hălmagi.
O circumstanţă agravantă pentru Kendi Sándor a fost că asupra sa s-a găsit o scrisoare de la Petru Demian, datată Baia de Criş, 4 noiembrie 1848, în care era sfătuit să împresoare armata şi atacând-o să o înfrângă.
În cursul anchetei, autorităţile din Hălmagi (primarul şi notarul), au declarat că rolul cel mai de frunte în răscoală şi la atacul asupra localităţilor l-au avut respectivii maiori prinşi (şi alţii doi - Teleki şi Nobili - încă liberi).
Făcându-se “abstracţie că şi ei sunt maghiari”, arată documentele, pentru că nu s-au sfiit a îndemna poporul român la răscoală, cei doi maiori au fost condamnaţi de tribunalul statarial la moarte prin ştreang în spânzurătoare, ca agitatori şi răsculaţi de căpetenie, conform legii marţiale, paragraful 402, punctele a. b. f., potrivit votului unanim al tribunalului statarial, manifestat prin scoaterea sabiei. Sentinţa a fost executată pe loc, întâi fiind spânzurat Ulrich Antal şi apoi Kendi Sándor. Pedeapsa capitală a fost semnată de maiorul Gáll László şi procurorul militar extraordinar, avocatul Dunyov István.
Aici se cuvine să-i amintim şi pe Zelenkay Ferenc Fülöp, născut în Zlatna, de 42 de ani, romano-catolic, contabil controlor în Băiţa ce fusese în tabăra română conducătorul avantrupei armatei organizate lângă Târnova şi Vaţa. Declaraţia sa era simplă: “A luat parte la conducerea armatei româneşti, deoarece în sensul proclamaţiei lui Puchner, Transilvania se află în stare de război”.
În aceeaşi situaţie s-a aflat şi Rabenhuber Ferenc, născut la Târgu Mureş, în vârstă de 33 de ani, şi el romano-catolic, rezident în Brad. Mai înainte fusese negustor şi crâşmar; acum era angajat plutonier pe 3 ani. El declară că a luat parte ca toboşar în tabăra română organizată la Târnova - Vaţa, fiind “obligat” prin jurământul de fidelitate depus. Alături de cei doi condamnaţi la moarte prin ştreang a fost executat şi Ioan (Nemeş) Nobili (prins între timp), în spânzurătorile improvizate pe un dâmb lângă Baia de Criş, la 10 noiembrie 1848, sentinţa fiind semnată de acelaşi maior Gáll László şi avocatul Dunyov István din Arad[89].
Reliefarea datelor ce ilustrează contribuţia acelor maghiari care, în focul luptelor sociale şi naţionale din 1848-49, au fost alături de români constituie, fără nici un fel de îndoială, o datorie pentru istoriografia noastră, şi credem că cercetări viitoare, mai ales în părţile de vest ale Transilvaniei vor putea avea rezultate de-a dreptul spectaculare.
VII. Colaborarea unor maghiari cu românii, recunoaşterea atitudinii greşite faţă de naţionalităţi a unor conducători maghiari (vezi declaraţia din 1859 a lui Szemere Bertalan, ultimul preşedinte al guvernului ungar, care mărturisea că deşi ideea naţionalităţii crescuse şi se dezvoltase şi la alţii nu numai la maghiari, puterea ei imensă nu a fost luată în considerare aşa cum se cuvenea)[90], precum şi evidenta irosire a forţelor în încleştarea dintre cele două revoluţii de care contemporanii în sfârşit, îşi dădeau seama, au condus după 1849 la un climat de simpatie şi înţelegere între foştii combatanţi din Transilvania (evident, nu la toate nivelele, deoarece nemeşimea continua să se răzbune cumplit), catalizator fiind sentimentul general de zădărnicie generat de instaurarea absolutismului habsburgic, deşi avantajul pentru români a fost că prin înfrângerea revoluţiei ungare s-a oprit procesul de maghiarizare al românilor care la 1848-49 ajunsese la paroxism.
Şi în fond, cele două obiective majore ale revoluţiei românilor din Transilvania au fost atinse: s-a desfiinţat iobăgia şi “uniunea”, adică anexarea Transilvaniei la Ungaria a fost împiedicată; românii au rămas tot români, nu s-au transformat în maghiari.
Momentul colaborării în timpul războiului civil şi al simpatiei unor maghiari manifestat faţă de Avram Iancu, este absolut veridic şi strâns legat de colaborarea maghiaro-română anterioară, dar el n-a fost adus în prim plan până acum poate tocmai fiindcă nu i s-a găsit explicaţia. Căci, cum altfel era posibil ca doar cu câteva luni în urmă să se fi dat bătălii crâncene între revoluţionarii români şi maghiari, iar în februarie 1850, Avram Iancu, comandantul suprem al românilor, să fie întâmpinat de maghiarii din Oradea cu admiraţie însoţită de aclamaţii şi urale ce nu mai conteneau?
Aparent paradoxală, situaţia cere întradevăr o explicaţie. S-ar putea ca această manifestare, ieşită cu totul din comun, să i se fi făcut Iancului pentru faima, larg răspândită, de luptător drept cum s-a dovedit a fi în toate acţiunile sale şi de salvator al unui mare număr de maghiari.
Dar cu toate că nu încape nici-o îndoială asupra acestui adevăr privind latura afectivă, explicaţia cea mai plauzibilă este credem, cea care conduce spre fondul raţional al problemei, adoptarea de către Iancu a neutralităţii faţă de revoluţionarii unguri în momentul intrării trupelor ţariste în Transilvania.
Păstrând tot timpul războiului civil uşa deschisă tratativelor de reconciliere, până în ultimul moment, 3 august 1849, când Avram Iancu răspunde şi ultimei încercări a taberei ungare că nu mai poate intra în tratative de pace cu “fraţii unguri, fiind împrejurările foarte critice”, dar declară că e hotărât să rămână neutru în luptele dintre unguri şi ruşi, spre a-şi dovedi sentimentele frăţeşti care le nutreşte faţă de poporul maghiar[91]. Chiar dacă nu mai era mult până la capitularea de la Şiria, totuşi răstimpul ar fi putut fi extrem de sângeros. De unde şi concluzia că retragerea sa în neutralitate a fost un gest umanitar şi generos în urma căruia au fost cruţate mii de vieţi omeneşti. Trebuie să remarcăm totuşi că istoriografia de până acum pare a fi considerat actul mai mult ca un gest simbolic aşa ceva aproximativ în genul “Proiectului de pacificare”, se înţelege însă că acest mod de a vedea lucrurile este nu numai deficitar ci şi nedrept deoarece el a fost o hotărâre cu efecte practice salutare: curmarea unor sacrificii inutile. În epocă, după toate datele, gestul a fost deosebit de viu apreciat, fapt care explică de ce Avram Iancu s-a bucurat de o atât de largă popularitate în conştiinţa unor maghiari din Transilvania.
Nu încape îndoială că maghiarii de la Oradea care au strigat “élyen” pentru Iancu, au înţeles prea bine de ce românii au luptat alături de Austria democrată, fiind deja conştienţi de greşelile făcute (de conducătorii revoluţiei ungare) şi, spre cinstea lor, au ştiut să aprecieze poziţia lui Iancu de luptător pentru libertate, egalitate şi frăţietate în înţeles general uman (desigur, este vorba de mulţimea celor simpli).
Şi dacă regretând războiul fratricid, în 27 iunie 1849, Avram Iancu scria răspunzându-i lui Simonffy József că: “firea ne-a aşezat într-o patrie ca împreună să gustăm dulceaţa fructelor ei”, în 8 februarie 1850, la Oradea, unde a făcut un popas în drum spre Viena, în faţa unei mulţimi de maghiari adunaţi pentru a-l întâmpina, el declara, în acelaşi spirit: “că vine între ei ca amic şi le recomanda să trăiască cu românii în frăţietate” [sb. n. - G.N.].
Cel care descrie întâmplarea de mai sus, într-un articol trimis “Gazetei Transilvaniei”, şi care semnează cu pseudonimul “Catone”, nu era altul decât Alexandru Roman, translatorul oficial al corespondenţei dintre Simonffy şi Iancu (la Criscior). Corespondentul mai arăta în continuare că “Românii doreau din inimă să-l vază pe iubitul frate; nici maghiarii mai puţin; numai unii neînsemnaţi cu numărul voiau să-l vază din curiozitate ca pe un om renumit”.
După ce Avram Iancu vizită autorităţile reveni în piaţa oraşului unde poporul se adunase în număr înzecit; mulţi cetăţeni îşi ziceau unul altuia: «”az a havasi Király (acela e regele munţilor)».
Cunoscător al situaţiilor de la 1848 şi martor ocular obiectiv şi valoros, Al. Roman comenta: “cu câtă mânie erau maghiarii sub răscoală asupra Iancului,cu atâta-l adoră acum mai mult. Simpatia născută-i din vederea-i personală înmăreşte iubirea lor. Cauza acestor simţiri la noi e prea clar cunoscută; însă căinţa e prea târzie”[92]. Era evident o aluzie la greşelile care au dus la scindare.
Nu este de prisos poate, să amintim aici şi un gest de simpatie şi înţelegere a lui Avram Iancu pentru suferinţele din închisoare ale eroului Rákoczi, reflectând poate amintirea propriilor sale suferinţe din vremea arestării sale. Gestul şi l-a manifestat în public prin aplauze frenetice în timpul desfăşurării spectacolului cu piesa “Prinsoarea lui Rákoczi”, jucată în vara anului 1865 la Abrud.[93]
*
Mai puţin, şi unele chiar de loc cercetate, documentele de care am făcut uz în lucrare, atestă că peisajul revoluţionar al Transilvaniei anilor 1848-1849, se înfăţişează mai complex decât cum se obişnuia a fi prezentat până nu prea demult, în spiritul lui Roller care de fapt prelua punctul de vedere naţionalisto-marxist al istoriografiei maghiare.
Cum s-a văzut însă, materialele la care ne-am referit, relevă faptul deosebit de important, şi anume, că în numeroase zone ale Transilvaniei fiinţează o conlucrare reală între ţăranii maghiari şi români supuşi aceloraşi servituţi iobăgeşti impuse de o nobilime incapabilă de a-şi depăşi mentalitatea feudală, ţinând cu obstinaţie la titluri şi privilegii, lovind astfel fără cruţare în revoluţia românilor, primejduind, cum s-a văzut, de moarte, în urmare, însăşi revoluţia propriului ei popor.
Având la bază, în cele mai frecvente cazuri, o alianţă umană, această conlucrare voluntară se realizează spontan, peste capul nemeşimii şi împotriva ei (fie ea liberală sau conservatoare). Concret, mii de ţărani maghiari aderă la jurământul de la Blaj, se ridică şi se opun, alături de români, uniunii Transilvaniei cu Ungaria votată de dieta feudală de la Cluj, precum şi recrutărilor forţate ordonate de guvernul ungar. Manifestă astfel ataşament faţă de cauza revoluţiei române, o reală simpatie pentru conducătorul şi simbolul ei, Avram Iancu, situându-se pe aceleaşi poziţii promovate de unele elemente clarvăzătoare maghiare grupate în jurul gazetei “Márczius Tizenötödike”, care arătau limpede că: “Dieta nu reprezintă decât câteva sute de oameni” în timp ce “românimea înseamnă Ardealul întreg” şi ca atare: “Uniunea Ardealului cu Ungaria, fără consimţământul românilor, e un lucru de care nici să nu ne apucăm”[94]. Maghiarii care au mers alături de români în revoluţie, de fapt, chiar au depăşit poziţia mai sus pomenitei gazete.
Desigur, direcţiile naţionale ale celor două revoluţii au fost divergente, iar greşelile conducătorilor maghiari sunt cunoscute şi din fericire astăzi recunoscute, deşi istorici români ca David Prodan, de exemplu, afirmă că fruntaşii revoluţiei ungare nu au „greşit”, ci că ei au acţionat în problema naţionalităţilor nemaghiare conform convingerilor lor sincere, exclusiviste şi hegemonice. Hegemonie pe care şi-au şi impus-o prin cunoscuta teroare care a dus inevitabil la sângerosul război civil[95].
Tema tratată de noi, deşi pare circumscrisă la un număr de sate şi la câteva zone suficient de întinse pentru a cuprinde un număr de circa 20.000 de maghiari. Incontestabil, faptul îmbogăţeşte peisajul revoluţiei românilor din Transilvania, constituind totodată şi o contribuţie reală la confirmarea aspectului ei complex. În final putem concluziona că această alianţă maghiaro-română a avut semnificaţiile unei solidarităţi umane spontane.
Convins că în faţa istoriografiei noastre stă datoria de a cumpăni şi de a da în vileag cu aceeaşi dreaptă măsură şi pe cele ale maghiarilor ca şi cele ce li se cuvin românilor, punând în valoare cu spirit de discernământ şi obiectivitate tot ceea ce ne apropie şi ne uneşte, aceste pagini au fost gândite şi scrise şi ca o expresie sinceră a unui modest omagiu cuvenit acelor mii de maghiari din Transilvania care au sângerat alături de români pentru aceleaşi idealuri.
[1]Mircea Păcurariu, Revoluţia românească din Transilvania şi Banat în anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii, Sibiu, 1995; Gelu Neamţu, Revoluţia românilor din Transilvania 1848-1849, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1996; Cornelia Bodea, 1848 la români, III, Revoluţia în viziunea contemporanilor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998; Aurel Vaida, 1848-1849 în Nordul Transilvaniei, Ed.Academiei Române, Bucureşti, 1998; Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998; Revoluţia de la 1848 în Transilvania. Ancheta Kozma din Munţii Apuseni. Coordonatori Gelu Neamţu, Ioan Bolovan, Ed.Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1998. ş.a.m.d.
[2] Din respectiva colecţie au apărut şase volume. Al şaptelea se află sub tipar. Titlul lor este: Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania. Vol.I a apărut în 1977, II în 1979, III în 1982, IV în 1988, V în 1992, VI în 1998. Primele două sub redacţia lui Şt. Pascu şi V. Cheresteşiu, următoarele sub red. Acad.Şt. Pascu şi ultimul sub redacţia colectivului de specialitate din Institut, cu o introducere de Acad. Camil Mureşanu.
[3] V. Cheresteşiu, Scrieri istorice, Bucureşti, 1979, p.191. Vezi şi L. Bányai, Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti, Bucureşti, 1971.
[4] S. Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania, Sibiu, II, 1944, p.543.
[5] Din istoria Transilvaniei, II, Bucureşti, 1961, p.103.
[6] I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti, 1968, p.171-184;192.
[7] S. Dragomir, op.cit., vol.III, p.241. Comisarul Beöthi Ödön către Comitetul apărării naţionale, Baia Mare, 30 dec. 1848. Este interesant că d-l Bona Gábor, cercetător budapestan, într-o sesiune de la Arad, în octombrie 1999, avansa cifra românilor din cadrul trupelor ungare la 25.000, iar cercetătorul Glück Eugen într-o convorbire particulară la sesiunea de la Zalău din octombrie 2002, insista pentru cifra de 40.000.
* Ela Cosma, Intervenţia rusă în Transilvania la 1849. Imaginea ruşilor în presa săsească, în “Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca”, XXV, 1996, p. 160-176. Vezi şi Idem, Presa săsească şi revoluţia în Transilvania la 1848/1849. Sächsische Presse und Revolution in Siebenbürgen 1848/1849, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2002, p. 121-138.
[8] V. Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, 1968, p.193.
[9] G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, II, Sibiu, 1890, p.78.
[10] “Organul luminărei”, nr.66 din 31 martie 1848, p.375-376.
[11] Ibidem, nr.68 din 14 aprilie 1848, p.383-384.
[12] În afară de “Organul luminărei”, o descriere amănunţită vezi la: I.D. Suciu, op.cit., p.94-95.
[13] ”Gazeta de Transilvania”, XI, nr.72 din 2 sept. 1848, p.298.
[14] Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, Ms. rom. Nr. 1061, f.281. În continuare B.A.R.
[15] George Em. Marica, Studii de istorie şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, vol.II, Cluj-Napoca, 1978, p.32.
[16] “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.46 din 7 iun. 1848: “Periculul este foarte mare”.
[17] G. Bariţiu, op.cit., II, p.159.
[18] “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.32 din 19 aprilie 1848, p.133.
[19] G. Bariţiu, op.cit., vol.II, p.76. Cf. V. Cheresteştiu, op.cit., p.230.
[20] G. Bariţiu, op.cit., vol.II, p.77.
[21] Arh. Stat. Budapesta, Fond. G.Pr. nr.871/1848. Foto: 182-185. Apud Documente privind revoluţia de la 1848 în ţările române C. Transilvania, vol.II, Bucureşti, 1979, p.122-129. Doc.83.
[22] Arhiva Istorică Filiala Academiei Române, Cluj-Napoca, Fond Arh. fam. Wesselényi, Misive. Apud Documente…, vol.II, p.195-199.
[23] Ibidem, p.102-105.
[24] “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.46 din 7 iun., p.190.
[25] Arh. St. Budapesta. Fond G.P. nr.5900/1848. Foto:16.185-16.191. Apud Documente…, vol.II, p.433-435.
[26] V. Cheresteşiu, op.cit., p.233.
[27] Arh. St. Budapesta Fond. G.Pr. nr.1224/1848. Foto: 2970-2972. Apud Documente…, vol.II, p.505-506. Documentul nr.328. De fapt este vorba de satul Beţa din comitatul Alba de Jos, cercul Aiudului şi nu de Peţelca. Numai documentul a fost datat din Peţelca. Evenimentul este menţionat şi în vol.IV al aceleiaşi colecţii de documente, în doc. nr.18 din Aiud, 15 mai 1848.
[28] Arh. St. Budapesta, Fond. G.Pr., nr.1340/1848. Foto: 12.951-12.952. Apud Documente…, vol.IV, doc.294 din Aiud 25 mai 1848.
[29] V. Cheresteştiu, op.cit., p.418.
[30] Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, t.II, Viena, 1852, p.228.
[31] Vasile Moldovan, Memorii din 1848-49, Braşov, 1895, p.15.
[32] Idem, op.cit., p.54.
[33] Al. Papiu Ilarian, op.cit., p.228.
[34] “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.46 din 7 iun. 1848, p.190.
[35] V. Cheresteşiu, op.cit., p.445.
[36] S. Dragomir, op.cit., vol.III, p.478-479.
[37] Arhiva Naţională Română, Direcţia Judeţeană Cluj. Fond Arh. Comitat. Turda, nr.555-a/1848. Apud Documente…, vol.V, doc. nr.46. Bogata de Mureş, 27 mai 1848.
[38] “Organul Naţional”, nr.VII din 23 iunie 1848, p.32.
[39] Vezi nota 37.
[40] Arh. Consistoriului reformat suprem din Transilvania, Cluj, nr.140/1848. Apud Documente…, vol.V, doc.55.
[41] Arhiva Naţională Română, Direcţia Judeţeană Cluj, Fond. Arh. comitat Turda. Acte administrative nr.755/1848. Apud Documente…, vol.IV, doc.nr.203.
[42] Arhiva Naţională Română, Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Arh. comitat Turda, Praesidialia, nr.551/1848. Procesul verbal a fost înaintat Guberniului sub cota nr.7210/1848. G.P. ApudDocumente…, vol.V, doc.nr.58.
[43] Ancheta Kozma…, Cluj-Napoca, 1998.
[44] B.A.R., Ms. rom. nr. 970, f.257-259.
[45] Egyed, A., Nicolae Bălcescu în presa maghiară din anii 1848-1849, în Bălcescu şi Transilvania, Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu, vol.IV, Bălceşti pe Topolog - 1976 - Cluj-Napoca, p.63-76.
[46] “Népelem” din 22 iulie 1848 apud Egyed, A., op.cit., p.69.
[47] “Ellenőr” din 17 aug. 1848, apud Egyed, A., op.cit., p.69.
[48] I. Tóth Zoltán, Magyarok és románok, Budapest, 1966, p.257. Apud Egyed, A., op.cit., p.67.
[49] Istoria României, IV, Bucureşti, 1964, p.100.
[50] I. Tóth Zoltán, Bălcescu Miklós élete, Budapest, 1958, p.74. Apud Egyed A., op.cit., p.67.
[51] Silviu Dragomir, N. Bălcescu în Ardeal, în “Anuarul Institutului de istorie naţională”, Cluj, 1928-1930, p.1-35.
[52] Egyed Acatiu, op.cit., p.72 şi 73.
[53] S. Dragomir, op.cit., p.22.
[54] S. Retegan, Espatriatul - ziar militant pentru înfrăţirea popoarelor, în “Anuarul Institutului de Istorie Cluj”, VII, 1964, p.329-339.
[55] “Espatriatul”, I, nr.1 din 25 mart. 1849, p.1.
[56] Honvéd, din 2 aug. 1849. Apud Egyed, A., op.cit., p.75.
[57] Potrivit lui G. Bariţiu, op.cit., vol.II, p.240 şi “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.74, p.305 sunt 30 de morţi, după “Kolozsvári Hiradó” sunt 20, iar după V. Cheresteşiu, op.cit., p.193 sunt 13 morţi. Cf. I. Mazere şi G. Neamţu, Evenimentele de la Luna Arieşului din septembrie 1848. Documente inedite (I), în “Acta Musei Napocensis”, 26-30, II, Istorie, 1989-1993, Cluj-Napoca, 1994, p.207-234.
[58] Al. Papiu Ilarian, op.cit., p.56.
[59] “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.80 din 30 sept. 1848, p.330-331.
[60] Ibidem, XI, nr.75, din 13 sept. 1848, p.310.
[61] Al. Papiu Ilarian, op.cit., vol.III, p.60.
[62] Idem, op.cit., vol.III, p.60-61.
[63] “Organul naţional”, nr.18 din 8 sept. 1848, p.81.
[64] “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.80 din 30 sept. 1848, p.331.
[65] S. Dragomir, op.cit., vol.III, Cluj, 1946, p.43-44.
[66] Idem, vol.III, p.56-58 şi p.67-68. Cf. V. Cheresteşiu, op.cit., p.193.
[67] S. Dragomir, op.cit., vol.III, p.75-76.
[68] Idem, op.cit., p.103-104.
[69] Ibidem, p.119-120.
[70] Ibidem, p.194-196.
[71] Ibidem, p.150-152.
[72] V. Cheresteşiu, op.cit., p.191.
[73] S. Dragomir, op.cit., vol.III, p.124-129.
[74] Fazekas Janos, Adunarea secuilor de la Lutiţa, 16-17 octombrie 1848, în Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România şi a înfrăţirii cu naţiunea română. Naţionalitatea maghiară, Bucureşti, 1976, p.241.
[75] G. Bariţiu, op.cit., vol.II, p.314.
[76] “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.88 din 1848, p.361-362.
[77] B.A.R., Ms. rom. nr.970, f.157.
[78] “Gazeta de Transilvania”, XI, nr.102 din 16 dec. 1848 [st.v.], p.416.
[79] V. Moldovan, op.cit., p.15.
[80] Arhiva Naţională Română, Direcţia Judeţeană Alba Iulia. Actele Mitropoliei greco-catolice din Blaj. Fond Consistoriu. Dosar 642/1850, f.48-50.
[81] Verzeichniss der während der jüngsten Revolution 1848/49 im Kronlande Siebenbürgen auf verschiedene Weise gefallenen Menschenopfer, Viena, Tipografia statului. La aceasta se adaugă: Diese Abschrift ist mit den Verzeichnissen der Urschrift vollkommen gleich. Wien 30. Jänner 1851. Die politische Erhebungscommission. Format 40, 82 pagini.
[82] “Transilvania”, II, nr.19 din 1 oct. 1870, p.231-232. Extrase vezi şi în G. Bariţiu, op.cit., vol.II, p.449-504.
[83] “Transilvania”, IV, nr.5 din 1 mart. 1871, p.56-58.
[84] Ibidem, IV, nr.9 din 1 mai 1871, p.108-109.
[85] Ibidem, III, nr.20 din 15 oct. 1870, p.244-247; nr.6 din 15 mart. 1871, p.68-71; nr.8 din 15 apr. 1871, p.96; nr.10 din 15 mai 1871, p.122; nr.12 din 15 ian. 1871, p.143-145.
[86] Ibidem, nr.13 din 1 iul. 1871, p.155.
[87] Arhiva episcopiei reformate din Transilvania (Cluj-Napoca). Cota: Limbus. [F.nr.].
[88] B.A.R., Ms. rom. nr.1059, f.116-117.
[89] Ibidem, Ms. rom. nr.1059, f.123-124. Baia de Criş, 10 noiembrie 1848.
[90] L. Bányai, op.cit., p.67-68.
[91] I. Lupaş, Avram Iancu, Cluj, 1924, p.24.
[92] “Gazeta Transilvaniei”, nr.11 din 9 febr. 1850, p.43.
[93] “Aurora română”, III, nr.13 din 1/13 iulie 1865, p.156. Probabil era vorba de piese lui Szigligeti Ede, II Rákóczi Ferenc Fogsága (Ştirea a fost preluată cu lux de amănunte de presa budapestană).
[94] “Márczius Tizenötödike”, Pesta, nr. din 26 mai 1848, p.247-248. Apud V. Cheresteşiu, op.cit., p.177. Cf. Melinda Mitu, Revoluţia română de la 1848-1849 din Transilvania oglindită în gazeta “Márczius Tizenötödike, în “Acta Musei Napocensis”, 1994, 31, nr.2, p.129-144.
[95] David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2002.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu