O explicație (și o structură) a „problemei maghiare” de Bakk Miklós*

 Analiza unui politolog maghiar – Bakk Miklós
21 septembrie 2020| 

Comentariu-Sursa indirectă 

,https://ioncoja.ro/analiza-unui-politolog-maghiar/

O explicație (și o structură) a „problemei maghiare”
Bakk Miklós*

* Bakk Miklós este politolog și conferențiar universitar la Universitatea „Sapientia” din Cluj; din 2006, doctor în Filosofie al Universității „Babeș‑Bolyai”; are peste 80 de publicații, dintre care șapte cărți, în limbile maghiară, română, engleză și germană.

 

„Cum Centenarul a pus pe ordinea de zi nevoia unei discuții serioase privind «proiectul de țară», se impune de la sine să reflectăm mai adânc asupra naturii «adversității» româno­maghiare.” Fără tăgadă, declarația președintelui UDMR Kelemen Hunor din noiembrie 2017 despre faptul că maghiarii nu au ce sărbători la Centenarul Unirii a provocat un val de indignări în spațiul public care, din cauza gălăgiei media produse, îndeamnă clar la o reflectare. A părut a fi denunțarea unei cutume care, cât de cât, era baza relației dintre minoritatea maghiară și românii ce reprezintă populația majoritară în statul numit România. Deși din decembrie 1989 până în ziua de azi s­a afirmat de multe ori în Parlament și în presă că organizațiile politice maghiare din România sunt adversari ai statului, o convenție tacită
funcționa totuși până acum: asemenea acuze nu sunt altceva decât „un joc” la suprafața politicului, o instrumentalizare a adversităților partinice.
Cum Centenarul a pus pe ordinea de zi nevoia unei discuții serioase privind „proiectul de țară”, se impune de la sine să reflectăm mai adânc asupra naturii „adversității” româno­maghiare. Tema este vastă, [146 Bakk Miklós].  dar voi aborda în continuare numai două chestiuni: a) „problema maghiară” văzută nu ca o problemă a unei minorități naționale, ci ca o chestiune structurală a statului român; b) distorsiunile dialogului româno­maghiar drept consecință a unei instituționalizări specifice.
Două tipuri de construcție națională. Sigur, relația româno­maghiară are niște interpretări istorice canonizate care par foarte solide. Este vorba de două procese de construcție națională (nation‑building) care au ajuns în conflict în epoca modernă, odată cu transformarea și apoi cu destrămarea unor structuri imperiale. Însă înțelegerea românească a acestor conflicte pare destul de reducționistă. Istoriografia română s­a concentrat mult asupra etnogenezei românilor, considerând construcția națională mai degrabă un final al acestei geneze. Dar astfel se pierde o gamă importantă de interpretări posibile. „Problema maghiară” se leagă, însă, de concurența istorică dintre două modalități de construcție națională și statală, ambele fiind rezultate ale modernității românești. Apariția națiunilor este, conform unei literaturi dominante în acest domeniu, rezultatul unei activități ambițioase a elitelor premoderne
și moderne ale statelor europene1 . Procesul în sine este denumit naționalism (termen teoretic care, astfel, diferă de noțiunea cotidiană cu conotații negative)2 , care, într­un fel, separă apariția națiunilor moderne de procesele de etnogeneză anterioare, însă fără a nega complet continuitatea etnosimbolisticii dintre perioada de coeziune etnică premodernă și cea de instituționalizare modernă. Se pare că această „ruptură” între cele două faze nu a fost pe deplin valorificată în demersurile autohtone privind o serie de chestiuni de bază ale formării națiunii române moderne. Însă „problema maghiară” este în legătură cu aceste 1. Este vorba despre operele lui Ernest Gellner, Benedict Anderson, Anthony D. Smith, Liah Greenfeld, John Breuilly, Adrian Hastings, Juan J. Linz. 2. După Anthony Smith, termenul naționalism are 4 sensuri: 1) procesul construcției naționale; 2) conștiința, sentimentul apartenenței la o națiune; 3) mișcare care are ca scop recunoașterea unei naționalități; 4) ideologie care așază în centru valorile naționale (Anthony D. Smith, Nationalism: Theory, Ideology, History, Polity Press, Cambridge, 2001.) O explicație (și o structură) a „problemei maghiare” 147
opțiuni premoderne și moderne ale construcției naționale și statale românești. Miroslav Hroch, într­un studiu3 considerat azi paradigmatic, leagă geneza națiunilor moderne de constituirea societăților civile moderne pe o bază cultural­lingvistică, cât de cât omogenă sau intrată într­un proces de omogenizare; el consideră că sunt două modele europene ale acestei geneze: primul dominant în spațiul vest­european, al doilea caracterizând mai ales Europa Centrală și de Est.
Modelul vestic a creat națiunea într­un cadru statal deja închegat. Statele premoderne ale acestui model au evoluat sub dominația unei culturi etnice specifice și au consolidat acest cadru cultural/lingvistic încă în perioada premodernă a regatelor absolutiste sau a sistemelor
reprezentative ale stărilor feudale formate în statul respectiv. Așadar contribuția statelor înseși la omogenizarea culturală a fost neîntreruptă și decisivă, datorită unei perioade considerabile de longue durée. Este drumul parcurs de Franța, Marea Britanie, Spania, Suedia sau Portugalia.
În cadrul modelului central­european găsim grupuri etnice supuse unor clase dominante cu origini „exogene” (de exemplu, estonii, ucrainenii, slovacii, slovenii). Aceste grupuri nu aveau nobilime proprie, structuri politice proprii și nici tradiții literare cu continuitate considerabilă; erau, de obicei, băștinași pe teritorii întinse care făceau parte din structuri politice imperiale.
Desigur, cum subliniază și Hroch, aceste diferențe prezentate aici sunt modele ideale, dar istoria reală a produs situații intermediare – de exemplu, popoare care aveau nobilime proprie și tradiții literare importante, dar nu aveau stat propriu, cum erau italienii sau polonezii de după eșuarea statului polon.
Românii, mai ales cei din Transilvania, se încadrează în acest al doilea model. Grupurile etnice din această categorie au început construcția națională modernă mobilizând societatea civilă, nedispunând de cadru politico­statal. Astfel s­au lansat mișcări naționale pentru dobândirea treptată a tuturor atributelor unei națiuni moderne. Fazele consecutive ale acestor mișcări, conform observațiilor lui Hroch, sunt următoarele:
3. Miroslav Hroch, „From National Movement to the Fully­formed Nation:the nation­building process in Europe”, New Left Review, nr. 198, martie­aprilie 1993, pp. 3­20.
148 Bakk Miklós. 
i) întâi apar actori ai grupului etnic care încearcă să „conștientizeze”, prin știință și literatură, „valorile” naționale „latente” sau „uitate”; apoi, ii) apar noi actori care desfășoară deja o activitate de agitație, încearcă să „deștepte” grupul, societatea civilă, adică să răspândească
în masă valorile descoperite și conștientizate la nivelul elitelor; în fine, iii) mișcarea reușește să se imprime în structuri sociale, se pluralizează, apar curentele ideologice naționale (liberal, conservator, clerical etc.), se formulează scopuri politice clare. Desigur, aceste faze
nu se disting clar în procese istorice concrete, ele apar suprapuse, acoperindu­se parțial.
Românii transilvăneni – sau parcursul construcției naționale (nationbuilding) românești din Transilvania – au parcurs aceste faze, s­au încadrat în acest model, deci au construit românitatea modernă prin mobilizarea civică a resurselor culturale și identitare, descoperind,
respectiv creând o identitate etnocivilă, după care – bazându­se pe noua comunitate politică construită – au trecut la formularea scopurilor politice. Identitatea consolidată, cultura racordată la resursele europene și spațiul public creat cu ajutorul cărților și ziarelor tipărite
le­au insuflat ideea de egalitate și libertate colectivă cu care au fixat scopuri politice. Structurarea acestui scop politic avea o linie clară de la Supplex Libellus Valachorum (1791) până la, inclusiv, Rezoluția de la Alba Iulia. În Supplex găsim formulate doleanțele: „națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare”, respectiv „la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă (…) să se procedeze în chip just, în număr cu această națiune”, și, în continuitatea și readaptarea acestei idei, Rezoluția din 1 decembrie 1918 declară: „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce­l alcătuiesc”. Este, deci, o linie politică continuă care acoperă cele trei faze ale modelului lui Hroch: începe cu descoperirea unei identități („ginta
latină”) care devine platforma ideologică a unei agitații premoderne (în perioada iozefinismului, până la revoluția din 1848), apoi moderne (în timpul dualismului austro­ungar de după 1867), însă având un scop constant în esența ei, și anume: faza a treia (conform modelului O explicație (și o structură) a „problemei maghiare” 149 hrochian) viza tot timpul, invariabil, intrarea românilor în „constituția istorică” a Transilvaniei. Dar se poate vorbi despre o asemenea „constituție”? Ironic și paradoxal, da, și tocmai datorită unei longue durée a conviețuirii ardelenești, chiar și în pofida faptului că subiecții comunitari ai acestei conviețuiri s­au transformat mult de la perioada premodernă la cea modernă. Comunităţile naţionale moderne ale Transilvaniei s­au născut pe ruinele fostelor naţiuni politice feudale (naţiuni „de stări” sau natio), dar cu două schimbări (shift­uri) importante. În locul celor trei stări sau naţii feudale – maghiarii, saşii şi secuii – au apărut trei naţii moderne: maghiarii, saşii şi românii. Schimbarea se datorează „etnicizării” naţiunilor de „stări” (acelor „descoperiri” și „deșteptări” despre care vorbește și Hroch), proces în urma căruia secuii au devenit parte a naţiunii moderne („etnice”) maghiare, iar românii au apărut ca naţiune „etnică”, fără a avea ascendenţă politică în Transilvania stărilor4 . Însă, în pofida acestor transformări „etnice”, logica „constituţiei” ardelene medievale a rămas determinantă. Astfel, românii au cerut mai întâi să devină „a patra stare”, apoi (începând de la mijlocul secolului al XIX­lea) a treia naţiune modernă a Ardealului, pe lângă saşii germani şi maghiari (împreună cu secuii). De la tradiția cvasifederală la un spațiu de complementaritate La început, în constituţia medievală transilvăneană, naţiunile (sau naţionalităţile) recepte nu s­au definit prin limbă şi cultură, ci printr­un teritoriu cu jurisdicţie proprie. Saşii aveau autoritate asupra teritoriul denumit Pământ Regesc (Fundus Regius), exercitându‑și autonomia prin instituţiile Universitas Saxonum, secuii aveau jurisdicţie cu instituţii administrative (scaune) şi legi proprii asupra Ţinutului Secuiesc (Terra Siculorum), iar maghiarii – nobilimea – deţineau comitatele.
4. În perioada premodernă, de la Iluminism până la 1848, românii au cerut recunoaşterea lor ca a patra naţiune în sistemul constituţional al Transilvaniei, însă, neavând nobilime, invocarea vechimii şi majorităţii nu a contat.
150 Bakk Miklós.  Recunoaşterea „naţiunii” a patra, a românilor, cum au cerut­o ei înainte de 1848, ar fi însemnat desemnarea unei entităţi teritoriale, a „Pământului Românesc”. Acest lucru a fost propus chiar şi în memorandumul saşilor din martie 1862, după emiterea Diplomei din Octombrie (1860), fiind refuzat însă atât de maghiari, cât şi de către Curtea de
la Viena pe motiv că locuitorii Transilvaniei trăiesc în zone care sunt mixte din punct de vedere etnic5 .
Întrucât această reformă a eşuat, scenariul federalizării sau al co‑naţionalizării spaţiului transilvan a primit o infirmare aproape hotărâtoare pentru perioada modernă. Transilvania a ajuns să fie înglobată în Monarhia Dualistă, adică în statul ungar al Monarhiei de după Compromisul din 1867 (Ausgleich). Ungaria a adoptat însă un program de construcţie statală şi naţională bazat pe principiile liberale occidentale (mai ales pe cele franceze) şi nu recunoştea ca legitime soluţiile „particulariste” ale tradiţiei politice transilvane6
.
Deci, rezumând, cu tot refuzul proiectului românesc de a deveni „națiune receptă” (Supplex) sau „popor conlocuitor” în Transilvania, lupta îndelungă, dar eșuată a legitimat, totuși, „constituția nescrisă” a Transilvaniei, legitimare ce poate fi surprinsă în două caracteristici:
i) ideea că Transilvania este spațiul de conviețuire a mai multor comunități naționale și politice; ii) Transilvania este o „patrie” care se poziționează de sine stătător față de alte construcții statale sau imperiale (monarhia habsburgică, Ungaria sau România). Se poate conchide așadar că românii transilvăneni au parcurs o traiectorie de nation‑building tipică pentru Europa Centrală, adică și­au „construit” propria comunitate național­politică pe un fundament al societății civile (prin cultură, mobilizare cu ajutorul elitelor culturale etc.), apoi s­au orientat spre crearea, respectiv ocuparea unui cadru politic, cadru ce avea ca element determinant patria transilvană, cu toate moștenirile ei „constituționale”7
.
Acest parcurs diferă însă de cel al românilor din Vechiul Regat.
5. Pál Judit, Unió vagy „unificáltatás”? Erdély uniója és a királyi biztos működése
(1867‑1872), Societatea Muzeului Ardelean, Cluj­Napoca, 2010, p. 406.
6. Pentru trecerea la acest tip de construcţie statală şi naţională în perioada
de 1867­1872 a se vedea Pál Judit, op.cit.
7. Publicistul maghiar Sulyok István scria în anii 1920 că românii transilvăneni la Alba Iulia întâi și­-au declarat propria suveranitate și s­-au unit cu România numai după acest act de autodeterminare.
O explicație (și o structură) a „problemei maghiare” 151
Construcția din Vechiul Regat poate fi subsumată unui alt model. Anthony Smith arată într­o lucrare fundamentală 8 că, deși națiunile moderne se contruiesc pe baze etnice mai vechi, această construcție poate să aibă loc, spre perioada modernă, pe mai multe căi. Tipul central­european, pe care­l investighează Hroch, este în accepțiunea lui Smith o construcție ce pleca de la un „miez etnic”, preluat de o mișcare. Mișcările naționale (sau naționaliste, naționalizatoare) de acest tip sunt de succes numai dacă se construiesc pe o limbă comună
și pe niște rețele preexistente, fie ele culturale sau religioase – aceste mișcări proiectează existența „națiunii” în trecut ca să aibă o bază de acțiune legitimă pentru a construi politic „națiunea” în viitor. Însă statele­națiuni cu „miez etnic” pot lua ființă și fără mobilizarea culturală a societății civile. Aceste state pot fi rezultatul unei centralizări, al unor unificări politice sau războaie de unificare; Smith se referă, în acest sens, ca exemple, la originea națiunii castiliene sau a celei engleze. Crearea Regatului României se încadrează mai mult
în acest tipar. Revoluția din 1848 a fost, mai degrabă, o pregătire a elitelor pentru unificarea politică a celor două principate, Moldova și Țara Românească, într­un cadru politic modernizat și europenizat. Aici, construcția statală a premers construcției naționale; dacă privim prin fazele definite de Hroch, am putea spune că statul­naţiune român, cel alcătuit de Cuza, a fost creat înainte de intrarea în faza iii) a construcției naționale, fază în care ideile naţionale ajung să fie interiorizate de mase largi și să se imprime în structuri sociale cu diferite curente ideologice. Prin comparație cu situațiile din monarhia austro­ungară, Vechiul Regat a luat ființă printr­o unificare de tip Risorgimento, precum a Italiei, a cărei problemă a fost sesizată de Massimo D’Azeglio în 1860 în felul următor: „Am creat Italia, acum trebuie să creăm italieni”9. În acest sens, „crearea” românilor în Vechiul Regat a devenit și ea o sarcină de după risorgimento­ul lui Cuza, o sarcină a elitei birocratice de stat și care s­a alimentat ideologic, în mare măsură, din elaborările mișcării naționale românești din Transilvania care erau, pentru aceste elite regățene, produse ideologice deja utilizabile.
8. Anthony D. Smith, The Ethnic Origins of Nations, Basil Blackwell, Oxford,
1986.
9. Citat de Juan J. Linz, „State Building and Nation Building”, European Review,
vol. I, nr. 4, 1993, pp. 355­369.
152 Bakk Miklós. Această diferență dintre cele două tipuri românești de construcție națională și statală este, azi, mai greu sesizabilă. Faptul că 1918 a adus o soluție prin care pentru România Mare au prevalat modelul centralizator de construcție statală și naționalismul birocratic, de „creare a românilor” cu ajutorul mijloacelor coercitive și politice culturale
ale statului10 , este, totuși, definitoriu în percepția „problemei maghiare”. Problema maghiară, văzută din Transilvania, cel puțin în momentul 1918, a fost o problemă structurală a noului stat român în curs de constituire. Văzută dinspre modelul regățean, „problema maghiară” s­a simplificat într­o problemă „minoritară” în spatele căreia se întrezărește problema inițială a naționalismului birocratic: cum „să creăm buni români” din acești maghiari (precum și din indivizii care aparțin altor grupuri etnice11). Persistența acestui mod de a formula problema este asigurată nu numai de faptul că România a intrat în procesul de
europenizare neabandonând modelul primei modernizări, al statului unitar (cel fundamentat de reformele lui Cuza), ci și de faptul că există o gamă largă de conceptualizări ale problemei privind crearea unor „buni cetățeni români” din acești minoritari, gamă ce se întinde de la soluția progresist­liberală până la cea naționalist­asimilaționistă. Am putea spune că, în cei o sută de ani de la Unire, politica României putea să „joace”, să „experimenteze” pe această gamă care aborda problema maghiarilor nu dinspre problema unei structuri de stat adecvate (conformă cu aportul istorico­comunitar, cu tradiția transilvană), ci dinspre modul de „forjare” a cetățeanului care să fie corespunzător modelului statal, adoptat în elanul modernizator de la mijlocul secolului al XIX­lea (conform cu modelul francez adoptat de Al.I. Cuza).
Schița de mai sus poate fi criticată de istorici. Ochiul critic al istoricului vede mult mai multe detalii, fiecare în parte purtând în el caracterul ambiguu și nedefinitiv al evoluției istorice. Înțelegerea unei longue durée impune însă folosirea unor scheme interpretativ­explicative pe baza cărora procesele lungi pot fi înțelese.
10. Termenul „naționalism birocratic” pentru statele balcanice a fost folosit
de Peter F. Sugar (East European Nationalism, Politics and Religion, Ashgate,
Aldershot, 1999.)
11. A se vedea Lucian Boia, Cum s‑a românizat România, Humanitas, București,
2015.

O explicație (și o structură) a „problemei maghiare” 153 Din punct de vedere istoric, căutările identitare au mai multe fațete. Sorin Mitu a descris convingător opțiunile pe care le­au avut românii ardeleni în definirea patriei lor12. Între aceste opțiuni, Transilvania istorică nu era singura soluție. De asemenea, ar trebui analizat și „jocul” căutărilor identitare maghiare: adoptarea modelului francez (al statului­națiune) după 1867, readaptarea modelului după Trianon înspre conceptul de națiune culturală, apoi politizarea căutărilor conceptuale (chiar până la generarea unei linii de clivaj, fundamentală în politica ungară de azi). Aceste căutări sunt importante și pentru România contemporană, atât în înțelegerea viziunilor etnopolitice
ungare (politica Ungariei), cât și în interpretarea istorică a proiectelor de autonomie ale maghiarilor din România (autonomia culturală fiind mai aproape de conceptul de națiune culturală de după Trianon, în timp ce autonomia Ținutului Secuiesc izvorăște și din tradiția constituțională transilvană). În concluzie, reformularea „problemei maghiare” (acceptând, desigur, că aceasta există ca o problemă fundamentală a României la Centenarul Marii Uniri) impune, după cum cred, două condiții­limită: 1) această problemă nu este una minoritară, ci una a structurii statale române; 2) chiar dacă tradiția „constituției transilvane” a fost în mare
parte erodată, totuși istoria „nu uită”, iar proiectele și modernizările politice din România nu vor înceta să fie chestionate, din când în când, de această tradiție. Dacă tradiția federală ascunsă a Transilvaniei nu mai este vie (odată cu plecarea sașilor acest lucru pare a fi cert), amprenta „constituției transilvane” ar putea apărea, totuși, în modul specific în care s­ar
putea face regionalizarea României, pentru că această regionalizare este un proiect oricum pe agendă. Dacă Transilvania nu mai poate fi văzută ca un spațiu cu federalismul lui tradițional, imanent, ea poate fi văzută ca un spațiu de complementaritate, complementaritate ce poate fi implementată în cadrul regionalizării statului român. Această complementaritate ar însemna luarea în calcul a două caracteristici: a) Transilvania are propria ei structură regională, predeterminată de o istorie mai veche decât cea a României moderne (prin urmare,
recunoașterea unor regiuni ca Banatul sau Ținutul Secuiesc ar trebui (154 Bakk Miklós)
12. Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalități, identități, Polirom, Iași,
2013, pp. 176­183.
 să prevaleze în fața elanului modernizator­regionalizator, dictat de la centru); și b) regiunile create în Transilvania ar putea ajunge la aranjamente interne pentru instituționalizarea complementarității amintite. Dacă proiecte de acest gen ar reuși să obțină un consens satisfăcător și suficient pentru o acțiune politică convergentă, atunci s­ar putea spune că România a reușit să combine cele două tradiții de construcție statală (și națională).

Dialog „din tranșee”
Mai mulți istorici au sesizat faptul că una dintre caracteristicile unicității relației româno‑maghiare este aceea că în Europa nu există alte două națiuni moderne care să coexiste, să conviețuiască într­un spațiu „multicultural” comun atât de întins cum este cel al românilor și maghiarilor, cel al regiunilor Transilvaniei, Banatului și Crișanei. În acest spațiu vast, locuit în comun de multe secole, ne lovim azi de un paradox pe care Sorin Mitu îl evidenția prin metafora „un cuplu de coșmar”
13. „Coșmarul” pare a fi un produs imagologic care transmite persistența unei dușmănii permanente, multiseculare între români și maghiari, a unei bătălii neîntrerupte. Pe de altă parte, la nivelul oamenilor de rând, conviețuirea cu Celălalt funcționează: „…până la urmă”, cum scrie Sorin Mitu, cele două neamuri n­au ajuns să se extermine sau să se alunge reciproc, cum au făcut atâtea grupuri etnice, în Europa şi în întreaga lume”14. Această performanță a conviețuirii cotidiene, în esență pașnică, poartă, totuși, sechelele concurenței naționale, ale
conflictului dintre cele două nation‑building­uri, dar și ale asimetriei relației româno­maghiare care se manifestă prin autolimitări în relațiile cotidiene. În spațiile în care trăiesc și activează împreună, membrii ambelor comunități transilvănene evită deliberat, de obicei, subiectele
13. Sorin Mitu, Românii și maghiarii: un cuplu de coșmar? http://corbiialbi. ro/index.php/contact/802­romanii­si­maghiarii­un­cuplu­de­cosmar/, accesat la 27 februarie 2018.
14. Ibidem.
O explicație (și o structură) a „problemei maghiare” [155] sensibile, etnicizabile. În dialogurile și disputele cotidiene există o gamă largă de tactici discursive care servesc acest scop al evitării situațiilor conflictuale
15. Dialogul public – politic – româno­maghiar funcționează, însă, altfel. În cele ce urmează voi încerca să analizez numai condiționările specifice ale acestui dialog politic, modul lui de „instituționalizare”. Instituționalizarea reprezentării politice a maghiarilor a luat naștere
după 1989 prin instituirea unei „ambiguități fondatoare”: a permis ca reprezentantul politic cvasi­unic al maghiarilor din România, Uniunea Democrată a Maghiarilor (UDMR), să funcționeze, pe de o parte, în condițiile unui corporatism etnic care primește sprijin guvernamental­legislativ în menținerea acestui statut (și a monopolului aferent),
iar, pe de altă parte, să devină un partid integrat în sistemul de partide românesc, adică să poată negocia și participa la diferite coaliții cu oricare alt partid mainstream românesc.
Astfel, UDMR este o organizație unic reprezentativă a unei minorități naționale care poate să participe la alegeri având monopolul politic asigurat (conform articolul 62.2 din Constituție), fără să fie înregistrată ca partid, și, odată intrată în Parlament, să acționeze exact ca
un partid, participând cu grupul parlamentar la negocieri politice, intrând în coaliții etc.
Această ambiguitate își are originea în una dintre „deciziile fondatoare” ale regimului postdecembrist, și anume: elitele tranziției – în primul rând cele postcomuniste – au renunțat să participe la cursa politică pentru voturile minorităților, preferând să mandateze diferite
„uniuni” pentru colectarea acestor voturi, pentru ca pe urmă să capitalizeze sprijinul politic al „uniunilor” prin diferite relații clientelare stabilite cu respectivele organizații. Totuși, această „decizie” nu a fost una punctuală și deliberată; ea vine și din istorie. Predeterminarea ei o găsim atât în specificul istoriei maghiarilor din Transilvania, cât și în particularitatea tranziției
postdecembriste, administrată de Frontul Salvării Naționale (FSN) după 22 decembrie 1989 și în prima parte a anului 1990. În privința acomodării maghiarilor din spațiul transilvan cu situația de după 1918/1920, istoricul Bárdi Nándor arată că este vorba de o
15. Rogers Brubaker, Margit Feischmidt, Jon Fox, Liana Grancea, Politică naționalistă
și etnicitate cotidiană într‑un oraș transilvănean,ISPMN – Kriterion, Cluj­Napoca,
2010, pp. 325­338.
156 Bakk Miklós.  transformare relativ rapidă într­o comunitate politică reală și activă, transformare care a avut la bază două mutații ideologice: i) maghiarii au început să se autoperceapă ca o societate de sine stătătoare, care‑și construiește propria existență națională în paralel cu cea a românilor din Transilvania, și ii) au fost formulate valorile creștin­sociale prin care s­a promovat vocația întrajutorării, de „ridicare” a poporului propriu
16.Autopercepția ca societate de sine stătătoare se încadrează – întru câtva – în tradiția cvasifederalismului transilvănean, dar se bazează și pe o apreciere a propriei situații în prima perioadă de după 1920. Deși maghiarii au pierdut pozițiile dominante în politica și administrația regiunii transilvănene, au reușit să‑și păstreze avantajul în majoritatea sferelor economice, culturale și sociale, ceea ce a contribuit mult la percepția posibilității de a se autoorganiza cu succes
17. În privința rolului FSN­ului în administrarea tranziției (de după 1990), trebuie să vedem o altă continuitate. După cum a arătat Alexandra Ionescu
18, FSN­ul a rămas, în gândire, continuatorul unei practici politice a mobilizării comuniste prevăzând – în decembrie 1989 – înființarea „organizațiilor obștești” care, anterior, erau „curele de transmisie” ale politicii partidului comunist. Această viziune apare în Decretul
Frontului nr. 8/1989 prin care a fost instituit pluralismul politic postdecembrist, cu prevederi privind „organizațiile obștești”
19. Desigur, FSN­ul nu mai dirija noile „organizații obștești”, dar faptul că noile organizații ale minorităților naționale au fost înregistrate ca „organizații obștești” prefigura întru câtva rolul de satelit politic, în condițiile unui pluralism oficial asigurat, al organizațiilor minorităților naționale. Prin modul de instituire a pluralismului politic cu statutul special al
organizațiilor minoritare, proiectul comunitar maghiar de „societate de sine stătătoare” a fost canalizat subtil, printr­un angrenaj constituțional și legal, spre o reprezentare politică controlată prin cartelizare și relații clientelare.
16. Vezi prelegerea lui Bárdi Nándor la Cluj: http://foter.ro/cikk/20180227_ igy_kapott_labra_az_erdelyi_magyarsag_trianon_utan, accesat la 27.02.2018.
17. Bárdi Nándor, „Problemele de bază şi periodizarea istoriei minorităţii maghiare din România”, Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica, vol. XIV/2017, pp. 121­133.
18. Alexandra Ionescu, Du parti‑état à l’état des partis. Changer de régime politique en Roumanie, Editura Academiei Române, București, 2009.
19. Rolul acestor „organizații obștești” era stabilit de Constituția din 1965,
articolele 25, 26 și 27.
O explicație (și o structură) a „problemei maghiare” 157
Acest model, descris și ca unul de „control și cooptare”20, relevă strategia dominantă a partidelor mainstream din România de a „prinde” în coalițiile de guvernare sau chiar în guvern reprezentanții UDMR, obținându­se prin aceasta stoparea radicalizării acestui partid etnic și evitarea unor negocieri de bază privind autonomia sau orice altă formă de divizare a puterii în favoarea unor colectivități teritoriale sau neteritoriale ale maghiarilor. Cooptarea în asemenea coaliții scotea de pe agenda maghiarilor aceste teme majore, agenda fiind inundată de tot felul de probleme punctuale (plăcuțe bilingve, înființarea anumitor școli etc.) care puteau fi rezolvate și sub nivelul guvernamental central, întrucât cadrele legislative fuseseră deja adoptate (desigur, cu ambiguitățile implantate în textul acestor legi). Acest model are consecințe majore asupra dialogului româno­maghiar, reducându­l la câteva scheme discursive. Astfel:
i) Acest dialog eșuează totdeauna când se ivesc situații în care se impune dezbaterea unor aspecte și obiective mai strategice ale relației româno­maghiare. Eșecul este cauzat de poziția actorilor politici supuși modelului de control­cooptare care face posibilă numai discutarea
unor probleme punctuale și „imediate”. Modelul impune tranzacționări imediat decontabile politic, însă, pe de altă parte, generează nesiguranță și neîncredere în rândul publicului.
ii) Nesiguranța apare mai ales în opinia publică a majorității românești, care nu poate decela din această multitudine de tranzacționări un scop real pe termen lung al maghiarilor. Desigur, nesesizarea și nediscutarea reală a acestor scopuri nu lasă un gol, golul oricum se umple în
spațiul discursiv, iar maghiarilor li se atribuie niște scopuri care nu rezultă din programele lor reale, ci din exercițiile naționalismului birocratic al partidelor mainstream, naționalism care reflectă, de obicei, poziții în relația putere­opoziție. iii) Pandantul nesiguranței majoritare este neîncrederea din opinia publică a societății minoritare, a electoratului maghiar. Această situație se datorează duplicității în care se află UDMR în campania electorală și în fazele tranzacționale postelectorale. Fiind reprezentant politic
20. Despre acest model a se vedea Kiss Tamás, „Marginalizáció, etnikai párhuzamosság és aszimmetrikus akkomodáció. Az erdélyi magyar közösséget érintő társadalmi és politikai folyamatok”, Magyar Kisebbség, nr. 1­2, 2015, pp. 30­64.
158 Bakk Miklós.  unic, actor fără concurent real, campaniile UDMR sunt în primul rând campanii de mobilizare, și nu de concurență cu dezbateri. În aceste campanii de mobilizare, politicienii UDMR devin tribuni etnici, „etnicizând” (id est simplificând) întreaga agendă a problemelor politice. Însă după alegeri discursul trebuie repotrivit cu fazele și realitățile
tranzacționalității cu celelalte partide, ceea ce este frustrant cel puțin pentru o parte a electoratului maghiar. iv) Oricum am privi deci dialogul sau disputa dintre actorii partinici majoritari și minoritari, ele se duc din „tranșee” specifice, construite prin recursul la „etnicizarea” problemelor, atât de elita statală mainstream (din partidele aflate la guvernare), cât și de tribunii etnici. Desigur, „problema maghiară” există, dar nu în modul în care se tot
reiterează în aceste dispute ale mobilizării și contramobilizării. Dezbaterea româno­maghiară, când apare în spațiul public, se supune acestei mobilizări terminologice, rămâne în aceste „tranșee” ce reîntăresc pozițiile „etnice”. *
În loc de încheiere, putem relua principalele concluzii formulate mai sus. Cum am văzut, Unirea din 1918, deși programatic oferea și o altă perspectivă, prin instituirea modelului statal al naționalismului birocratic, a condus la simplificarea „problemei maghiare” într­una mino‑ ritară. Această simplificare, e drept, s­a adaptat noului context al europenizării prin preluarea versiunii liberale, însă a păstrat conceptualizarea inițială a problemei: cum „să creăm buni români” din acești maghiari? Văzând „problema maghiară” dinspre tradiția Transilvaniei, dar și dinspre acumulările moderne ale construcției naționale maghiare (centralismul liberal din secolul al XIX­lea, redefinirea națiunii culturale maghiare etc.), ea ar trebui reformulată pornind de la întrebarea: cum poate deveni România un stat care să ofere nu numai drepturi cetățenești maghiarilor, ci și o patrie conformă cu moștenirea lor poli‑
tică și bunurile simbolice care sunt părți ale acestei moșteniri? După cum am văzut, această reformulare a problemei nu este însă posibilă în actualul sistem de „reprezentare etnică”, , așa cum s­-a instituționalizat aceasta, și nici în modul de dialog public româno-­maghiar.
  * Nota redacției – La o primă lectură, punem câteva întrebări:
    1.    A existat o entitate administrativă numită Terra Siculorum?
    2.    Deturnarea/dispariția secuilor prin maghiarizare este un proces încheiat, un proces care a satisfăcut o necesitate istorică?
    3.    Predispoziția părții maghiare de a se deda la acte de sabotare a intereselor românești se cuvine a fi măcar consemnată.
    4.    încercarea UDMR, susținută de Budapesta, de a asigura maghiarilor din Transilvania posibilitatea de a se separa de majoritate în cât mai multe forme de existență socială și culturală nu merita a fi analizată? Nu este aberant acest comportament civic?
Deocamdată, atât.  Ion Coja