Secuii şi Românii – evoluţia unei neînţelegeri^¹ de Bruno Ştefan

În centrul ţării există două judeţe care sunt cunoscute pe plan internaţional mai mult decât România toată. Aceasta nu pentru că sunt cele mai frumoase din punct de vedere turistic, sau cu cele mai bogate resurse agricole, miniere şi balneare, ci pentru că au o compoziţie etnică deosebită. E vorba de Covasna şi Harghita, judeţe în care trăiesc 581.591 locuitori, dintre care 470.606 s-au declarat maghiari la recensământul din ianuarie 1992. Această zonă, cunoscută mai ales cu numele de Secuime, a fost permanent în atenţia forurilor internaţionale (pentru că acolo trăiesc 30% din totalul maghiarilor din ţară), precum şi a celor naţionale (pentru că acolo trăiesc foarte puţini români: 23% în Covasna şi 14% în Harghita). Paradoxul acestei zone este că minoritarii sunt majoritari, iar majoritarii sunt minoritari.

Una din primele constatări referitoare la relaţiile dintre români şi secui este că ambele etnii depun un efort uriaş pentru scrierea şi rescrierea istoriei lor, pentru construcţia şi reconstrucţia sinelui etnic. În interiorul arcului carpatic istoria cu cât este mai veche cu atât este mai contemporană. Disputa asupra primordialităţii (cine au fost primii veniţi: secuii sau românii?) duce inevitabil la crearea de mituri şi legende. Apelul la tradiţii şi istorie reprezintă de fapt un instrument pentru legitimarea accesului la resursele economice, politice şi teritoriale. Acest travaliu istoric şi metaforic continuă neîncetat de mai bine de 150 ani, iar construcţia identităţii proprii este însoţită de fiecare dată de scrierea istoriei celeilalte etnii. Orice nouă “descoperire” este combătută, atacată, minimalizată sau reinterpretată de cealaltă parte în folos propriu; ei îi urmează în contrapartidă o altă “descoperire” la fel de importantă. Toate aşezările sunt încărcate de simboluri: cruci, troiţe, statui, monumente. Tensiunea istorică înlocuieşte dialogul dintre părţi, dialog ce nu se face decât mediat - şi atunci cu ajutorul unor elemente străine locului. Fruntaşii celor două etnii tind să proiecteze existenţa conaţionalilor lor pe o traiectorie lineară, care să respecte temporalitatea convenţională şi să justifice evenimentele şi acţiunile curente prin evenimente anterioare de mare semnificaţie. Biografiile indivizilor intervievaţi se construiesc prin evidenţierea apartenenţei etnice şi a specificităţii. În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult libertatea de acţiune şi de gândire a actorilor sociali, care sunt obligaţi să parcurgă anumite instanţe de socializare, să achiziţioneze anumite tabu-uri culturale, prejudecăţi, resentimente, nostalgii, etc. Biografia fiecărui cetăţean are un sens istoric, iar ea este colorată de piedicile puse de cealaltă naţie şi de luptele duse pentru depăşirea acestor piedici. În acest sens fiecare istorie personală are o intrigă de coloratură etnică. Fiecare personalitate locală are o viaţă cu caracter prototipal. Orice aspect al culturii şi istoriei este utilizat simbolic sau emblematic cu scopul de a crea un sentiment de solidaritate între membrii aceleiaşi etnii şi de distanţare faţă de membrii celeilalte etnii.

Deşi neînţelegerile dintre cele două naţii nu durează decât de 150 ani, istoricii şi politicienii au încercat să le împingă cu mult în urmă, mergând până la originea acestor popoare care – datorită incertitudinii lor – reprezintă un subiect ce stârneşte vii pasiuni. Variatele ipoteze şi demonstraţii despre originea şi sosirea lor pe aceste teritorii au fost exploatate de ambele părţi aşa cum le dictau interesele în anumite momente.

Secuii sunt fie urmaşii unei hoarde hunice care au scăpat cu fuga în urma războiului ce s-a dat între fii lui Attila şi care s-au stabilit în munţi (în număr de 3000) şi s-au numit apoi zaculi sau siculi, fie urmaşi ai bulgarilor înrudiţi cu ungurii, fie urmaşi ai avarilor în componenţa cărora au intrat şi turci (de unde numele de szikil sau szekil – ce înseamnă în limba turcă “om nobil”), fie se trag din kazarii orientali, fie sunt descendenţi ai gepizilor ori înrudiţi cu pecenegii sau cumanii, fie sunt unguri curaţi^². Atât maghiarii cât şi românii au speculat aceste variante în funcţie de conjuncturile istorice cărora trebuiau să le facă faţă. O vreme secuii au fost consideraţi o naţiune distinctă de cea maghiară - dovadă apartenenţa lor la Unio Trium Nationum alături de maghiari şi saşi. În ultimul secol ei s-au considerat 100% unguri (“noi suntem mai maghiari decât maghiarii”, “noi suntem primii dintre maghiari”, “e o absurditate să găseşti diferenţe între unguri şi secui. E ca şi cum ai spune că moldovenii nu sunt români”), poate pentru a spori numărul acestei minorităţi ce se simţea ameninţată cu dispariţia în faţa unei politici naţionaliste promovată de statul român. Cert este că ei au fost colonişti, bine organizaţi milităreşte (pe centurii), de religie catolică, aduşi de regii Ungariei pentru a apăra graniţa de est contra pătrunderii dinspre Moldova a cumanilor, pecenegilor şi tătarilor. Ei s-au aşezat prima oară în Mureş, pe valea Nirajului, apoi în zona Odorhei pe la 1150. După izgonirea teutonilor au ocupat zona Treiscaune (Covasna de azi), iar în timpul năvălirilor tătare (1241) au fugit spre nord, în munţii Ciucului şi Giurgeului. Ei au fost organizaţi politic în scaune (de obicei 7, însă numărul lor a variat de-a lungul vremii). Scaunul Odorhei a fost de timpuriu scaunul central al secuimii, iar oraşul Odorhei – capitala politică a întregului ţinut. Ei au avut încă de la sosire o situaţie privilegiată, fiind cetăţeni liberi, scutiţi de dări şi taxe, fiind stăpânii proprietăţilor pe care s-au aşezat^³.

Românii din zonă sunt fie urmaşii dacilor şi romanilor foarte numeroşi în sud-estul Transilvaniei (dovadă existenţa zecilor de castre romane şi cetăţi dacice: Breţcu, Odorhei, Zăbala, etc.), fie păstori nomazi de origini variate (macedoneni, iliri, slavi, turci, cumani, latini) rătăciţi veacuri în şir în Balcani şi urcaţi în munţii Carpaţi în secolele XIII-XIV de frica numeroaselor migraţii şi conflicte sud-dunărene, fie pur şi simplu români din Moldova şi Valahia care au trecut în secolele XVII-XVIII în Secuime când politica domnilor fanarioţi le făcea viaţa insuportabilă. Cert este că prezenţa lor e atestată documentar în regiune în secolul XIII ca participanţi în armata regelui Bela, în sec. XIV la Vlăhiţa, iar în sec. XV la Breţcu – aşezare românească ce avea rolul de a apăra pasul Oituz. Vechiul strat valah prezent la sosirea secuilor a fost organizat în obşti şi cnezate, fiind de religie ortodoxă şi se ocupa în special cu păstoritul. Este probabil ca o parte din pătura etnică românească (dacă ea a existat în sec. XII-XVII) să fi trecut munţii în celelalte provincii (Moldova şi Valahia) în faţa expansiunii maghiaro-siculice, iar o parte să fi rămas pe loc, iniţial ca cetăţeni liberi, reduşi apoi la iobăgie pentru că proprietăţile agricole şi silvice intraseră în stăpânirea noilor veniţi. Decăzută treptat sub raport social-politic-economic şi juridic, ea a dispărut aproape din toate localităţile din interiorul Secuimii prin asimilare. Dispariţia acestui prim val românesc din Covasna şi Harghita s-a datorat în principal slabei organizări administrative şi religioase. Neam de păstori, românii pendulau pe crestele Carpaţilor, iar aria transhumanţei se întindea până la Dunăre (în Dobrogea şi Câmpia Română), de aceea organizarea localităţilor lor cădea în sarcina femeilor. Bisericile româneşti, puţine şi sărace, aveau de făcut faţă şi expansiunii bisericilor catolice şi reformate, sprijinite de stat. În virtutea principiului “Cujus regio, ejus religio” (“Cum este regele, aşa este şi religia”) suveranii – atât protestanţii cât şi catolicii – se bucurau şi unii şi alţii de puterea de a asigura pe baza unei confesiuni obligatorii omogenitatea spirituală a celor pe care-i guvernau. Aşa se explică deciziile regilor, sinoadelor, dietelor de a interzice construirea bisericilor ortodoxe din materiale durabile, anularea privilegiilor celor de confesiune bizantină, expulzarea preoţilor ortodocşi şi asuprirea comunităţilor de acest rit. Până spre sfârşitul sec. XVIII este exagerat a se vorbi de asuprire naţională şi de naţionalism în acest spaţiu, ci cel mult de o prigoană religioasă. Cum s-a întâmplat până în secolul nostru, trecerea românilor la religiile apusene a stins aproape întotdeauna persecuţiile. Dispreţul bisericilor catolice şi protestante faţă de ortodoxia răsăriteană (nu numai a românilor, ci şi a sârbilor, grecilor, ruşilor, etc.) avea la bază ideea că misionarismul cultural şi civilizator al creştinismului apusean nu putea tolera barbarismul, pasivitatea, incultura şi dispreţul faţă de supuşi al preoţilor bizantini^⁴.

Pentru a scăpa de opresiunile confesionale şi pentru a beneficia de privilegiile şi drepturile pe care le aveau secuii, mulţi români au trecut la catolicism sau la reformaţi, astfel că la recensământul persoanelor cu obligaţii militare ordonat la 1614 de principele Gabriel Bethlen, în zona Gheorgheni-Ciuc-Casin apar cu atributul de român doar 165 capi de familie (din totalul de 4555), nefiind în toată secuimea (8 scaune) mai mult de 500 de familii^⁵. Analizând rezultatele acestei conscripţii, cei mai numeroşi români apar ca jeleri (nestatornici, nelegaţi de pământ, proveniţi din altă parte, fără proprietăţi: teren arabil, păduri, casă de piatră), ceea ce înseamnă că ei fie proveneau din Moldova sau din zona Braşovului, fie erau din regiune dar erau nestabili datorită ocupaţiei lor: păstoritul transhumant. Discutând cu românii din interiorul Secuimii, cu bătrânii satelor, nu am întâlnit pe nimeni cu înaintaşi care să urce mai sus de secolul XVIII (doar în localităţile de la marginea Ţării Secuilor: Breţcu, Întorsura Buzăului, persistă în memoria colectivă şi în înscrisurile bisericeşti amintirea strămoşilor care erau pe aceste locuri când au trecut armatele lui Stefan cel Mare şi Mihai Viteazu). Despre existenţa acestei prime pături româneşti în zonă nu a rămas mărturie decât numele pur românesc dat unor localităţi, râuri şi vârfuri de munte.

Al doilea val al imigraţiei româneşti în scaunele secuieşti începe odată cu războaiele austro-ruso-turce, cu înăsprirea regimurilor fanariote din Principate, precum şi cu o serie de calamităţi (foametea din 1717, ciuma din 1719). Atunci se formează în curbura Carpaţilor o serie de aşezări româneşti: Voşlobeni (1677), Bilbor (1720), Livezi-Ciuc (1721), Sărmaş (1728), Subcetate, Bălan, Tulgheş, Săcel, Poiana Sărată, Vâlcele, Boroşneul Mic, etc^⁶. Tot din acest timp sunt atestate în majoritatea localităţilor familii de români. Se pare că cel mai bine primiţi au fost în Treiscaune şi în nordul Gheorghenilor, iar cel mai frecvent respinşi în Odorhei (scaun de religie protestantă). Ei s-au aşezat la marginea localităţilor, uneori în număr aşa de mare încât au format colectivităţi puternice, cum a fost cazul în Eliseni, Mereşti, Simoneşti, Crăciunel, Ghimeş-Făget, Frumoasa, Întorsura Buzăului, Zagon, Sărata, Vama Buzăului, Mărcuş, Teliu, Dobârlău, Hăghig, Covasna, etc.

Pătrunderea masivă a românilor în Secuime în sec. XVIII-XIX (după unii cercetători peste 35% din localnici erau români^⁷, iar după Lexiconul geografic-statistic al Transilvaniei limba română se vorbea în cel puţin 60% din sate) spune ceva semnificativ despre toleranţa ungurilor din această zonă. Urmărind documentele ce vorbesc despre aşezarea românilor, observăm că în multe localităţi ei au fost aduşi de conţii şi grofii secui (Mikes în Treiscaune, Lazar în Ciuc), sau au fost primiţi de familiile unor proprietari de pământ şi pădure ca iobagi sau jeleri cu scopul îngrijirii animalelor^⁸, specificându-se deseori că sunt scutiţi de taxe şi impozite statale. Recensământul generalului Buccov din 1760 ne arată numărul familiilor de români din teritoriile analizate:

în Ciuc – 760 familii
în Treiscaune – 1865 familii
în Odorhei – 854 familii^⁹

Timp de 100 de ani de la această conscripţie, numărul românilor a crescut spectaculos, ajungând la 1869 la 128.033 dintr-un total de 338.633 locuitori^¹⁰. Această imigraţie de mari proporţii (au venit atunci şi numeroşi ţigani, armeni, evrei) infirmă caracterul închis, conservator, naţionalist şi xenofob al secuilor din totdeauna. Până în preajma revoluţiei de la 1848 nu se poate vorbi de naţionalism şi tensiuni interetnice în zonă. Conflictele care s-au desfăşurat între români şi maghiari până la acea dată s-au axat pe ideea de proprietate: românii stăteau pe moşii ungureşti şi nu respectau întotdeauna regulile de convieţuire găsite la sosire. Astfel, în 1797 ei au fost alungaţi din Tulgheş iar casele lor arse pentru că au colaborat cu ceata unui haiduc Vasile cel Mare. La fel, grănicerii din 6 sate din Ciucul de Sus atenţionau administraţia scaunului pe la 1804 despre pericolul instalării românilor şi ţiganilor în munţii Hăşmaşu Mare^¹¹.

Începutul conflictelor dintre români şi maghiari în arcul carpatic este legat de evenimentele de la 1848-1849, când românii s-au răsculat contra maghiarilor care la rândul lor se revoltaseră contra împăratului de la Viena, dând astfel un sprijin Austriei, ajutând-o să înăbuşească rebeliunea ungurească. Cum anume s-a întâmplat acest lucru merită explicat, pentru că acţiunile din acele vremuri au căpătat de-atunci până în zilele noastre valenţe simbolice din ce în ce mai mari.

Înconjuraţi din toate părţile de populaţie românească, secuii au înţeles că trebuie să colaboreze cu aceasta pentru dezvoltarea firească a lor. Privilegiaţi de domnii din Principate (scutiţi de taxe, liberi să-şi vândă produsele în ambele ţări) ei au răspuns cu reciprocitate, permiţând românilor săraci, ce nu puteau face faţă birurilor administraţiei, să se aşeze pe teritoriile lor. Odată ce Carpaţii nu au mai reprezentat o graniţă sever apărată, au pătruns în Secuime şi numeroase elemente certate cu legea (atât români cât şi ţigani): bande de tâlhari care se ascundeau în păduri sau în casele românilor şi care atacau populaţia mai înstărită. Atitudinile acestora, precum şi ale altor români care sfidau prin comportamentul lor obiceiurile şi regulile localnicilor, au creat în mintea secuilor anumite clişee în legătură cu românii: barbari, hoţi, leneşi, mincinoşi, tupeişti. Cronica lui Orban Balazs (“Descrierea ţinutului secuiesc” în 4 volume, din 1868-1870) abundă de exemple privind ilegalităţile făcute de români şi arată cum - pe baza acestora – s-a structurat un anumit comportament vis-à-vis de români.

La 1848, profitând de ridicarea iobagilor din restul Transilvaniei împotriva unor inegalităţi sociale ce durau de secole, s-au ridicat şi românii din Secuime împotriva celor ce tocmai îi primise pe moşiile lor. Acţiunile de distrugere a conacelor nemeşilor unguri, neparticiparea la eforturile celor din Treiscaune în frunte cu Gabor Aron de a înlătura trupele austriece, sechestrarea unor revoluţionari secui în Topliţa, uciderea locuitorilor unguri din unele sate din scaunul Mureş şi multe alte acţiuni de acest gen, desfăşurate fie la incitarea unora ce doreau să profite de pe urma unor astfel de agitaţii, fie la îndemnul revoluţionarilor români transilvăneni ca o contrareacţie la manifestări maghiare similare (distrugerea comunei Iernut şi uciderea a 20 de români, uciderea în com. Luna a 23 de români la 12 septembrie 1848, împuşcarea a 21 de români în munţii Ciuc între 18 februarie şi 13 aprilie 1849, lăsaţi neîngropaţi) – toate acestea au făcut ca între cele două etnii să se sape o prăpastie de pe urma căreia nu a avut de profitat decât armata imperiului habsburgic, care a înfrânt relativ uşor rezistenţa secuiască şi a trupelor generalului Bem^¹². Astfel, idealurile de independenţă ale ungurilor au fost zădărnicite pentru încă multe decenii, învinovăţind pentru acest lucru etnia română.

Pentru intelectualitatea maghiară din Secuime adevăraţii beneficiari ai evenimentelor paşoptiste au fost românii: iobăgimea a fost desfiinţată, robotele şi zeciuiala au dispărut, jelerii au putut să-şi răscumpere servituţile, iar o parte dintre români au fost împropietăriţi. Fabricile austriece înfiinţate preferau să angajeze români, căci aceştia aveau o mai mare mobilitate, nefiind legaţi de pământ (ex. mina de aramă de la Bălan), prin comparaţie cu secuii care, datorită cutumelor şi modurilor de organizare tradiţionale, făceau cu greu faţă valului de modernizare şi industrializare^¹³. Privilegiată sau adusă doar parţial la nivel de egalitate cu maghiarimea, pătura etnică românească a cunoscut până la instaurarea dualismului austro-ungar o perioadă de înflorire: s-au ridicat şcoli, biserici, case din piatră, comerţul cu produsele oierilor s-a dezvoltat, apele minerale au îmbogăţit multe familii de români în Covasna, Borsec, Vâlcele, etc.

După unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub influenţa curentului latinist al dascălilor ardeleni s-a înfiripat ideea Daco-României, care a animat viaţa culturală românească. Preoţii şi cărturarii transilvăneni, munteni şi moldoveni au sprijinit dezvoltarea unor activităţi culturale în zonă, cu specific românesc. În această perioadă de înflorire a burgheziei, elitele celor două comunităţi se aflau în competiţie. În pofida antipatiilor lor reciproce (era perioada de glorie a naţionalismului în toată Europa), comunicarea dintre oamenii simpli îşi urma cursul firesc, dovadă intensele influenţe în folclorul, modul de alcătuire a caselor, datinile, credinţele şi obiceiurile de tot felul ale ambelor părţi. Enumerând influenţele româneşti în secuime, G. Popa-Lisseanu^¹⁴ menţiona că aceştia din urmă “ţin posturile, se spovedesc la sărbătorile ortodoxe: Sf. Ilie, Boboteaza, Înălţarea, vin la Bobotează şi iau aghiasmă, roagă preotul român să citească la capul bolnavului, socotind că har dumnezeesc au numai preoţii români; îi cheamă să le binecuvinteze casa, să bată clopotele, au colinde şi irozi cu aceleaşi melodii şi versuri româneşti”, etc. Indiscutabil, modul de viaţă, obiceiurile şi ritualurile, maghiare, modul de organizare a instituţiilor secuieşti au reprezentat o atracţie pentru o parte dintre români, al căror stil de viaţă devenea treptat-treptat tot mai diferit de cel existent în regiunile de provenienţă. Călătorii străini prin Secuime notau deseori despre numeroşi români care preferau să îmbrace portul maghiar, să vorbească ungureşte, să se însoare cu persoane din etnia maghiară, dar care rămâneau la confesiunea ortodoxă orientală. Orban Balazs, autorul celei mai ample monografii despre aceste ţinuturi menţiona că la 1867 “numărul secuilor de origine orientală (românească) se apropie de 30.000”^¹⁵. Motivele secuizării românilor până la 1867 au ţinut nu de considerente naţional-şovine, rasiste – secuii fiind în general prietenoşi, amabili, ospitalieri – ci mai ales economice: accesul la resurse şi funcţii aflate prin tradiţie în posesie maghiară.

Adevărata persecuţie împotriva românilor începe după instaurarea dualismului austro-ungar, când s-a iniţiat o acţiune intensivă de deznaţionalizare a celorlalte popoare din cadrul imperiului. “Dintre acele legiuiri care au dus la genocidul etnic şi cultural al românilor din arcul carpatic ne mărginim să menţionăm legea minorităţilor (1868) şi legea Trefort, prin care predarea limbii maghiare devine obligatorie în toate şcolile elementare (1879). Apoi legea maghiarizării numelor (1881), legea maghiarizării denumirii localităţilor (1891), legea învăţământului (Apponyi), prin care se desfiinţează şcolile confesionale româneşti (1909), etc.”^¹⁶.

Odată cu înăsprirea regimului, cu alungarea preoţilor ortodocşi şi a învăţătorilor, o parte dintre români au trecut munţii, iar o altă parte au acceptat maghiarizarea. “Aşezaţi printre secui, românii săraci, nevoiaşi şi tolaranţi în folosul stăpânului, au învăţat limba acestuia, au împrumutat obiceiurile lui, parte din îmbrăcăminte şi mai târziu, în urma propagandei religioase credinţa acestuia şi cu încetul au devenit secui, ba mai secui decât aceştia, ca să nu-i mai batjocorească nimeni, să nu tragă la îndoială sentimentele lor, să nu fie bănuiţi de necredinţă şi astfel să se poată furişa printre stăpânitori, asigurându-şi o viaţă mai bună, mai liniştită, mai omenoasă decât aceea de rob” – scria un ziarist Ioan Bozdog, analizând acele vremuri^¹⁷.

Fenomenul deznaţionalizării s-a făcut pe mai multe căi: prin biserică, prin şcoală, prin armată, prin administraţie, etc. Analiza acestui proces a făcut obiectul unor numeroase studii în prima jumătate a acestui secol^¹⁸. Marea lor majoritate arată cum, din cauza sărăciei, românii nu mai puteau întreţine un preot şi apelau la cei reformaţi sau catolici, cum sate întregi deveneau în totalitate ungureşti, dar de confesiune orientală (Tomeşti, Ciceu, Şoimeni, Lăzăreşti, Estelnic, Ojdula, Micfalău, Dobolii de Jos, Aita Seacă, Bicsad, Belin, Băţanii Mari, etc. “In Ardeal neamul secuiesc nu s-a alăturat bisericii ortodoxe, legile ardelene n-au acceptat niciodată aceste confesiuni. Ungurii ortodocşi din Secuime vor fi deci români maghiarizaţi” – scria Paul Balogh, un statistician maghiar), cum prin ademeniri de ordin material (catolicii dădeau 5 coroane ortodocşilor care treceau la religia apuseană, de aici şi expresia des întâlnită “secui de 5 coroane”), prin presiuni morale, prin persecuţii, prin dorinţa de a accede la funcţii înalte (în Aita Seacă românul Bârsan Petre a trebuit să-şi schimbe numele în Berszany Peter pentru a fi numit plutonier), prin dorinţa de a participa la composesorate pentru a avea pământ^¹⁹, prin şcolarizarea obligatorie în limba maghiară a celor ce voiau să înveţe mai multă carte – mulţi români au trecut la religiile catolică sau protestantă, au acceptat să-şi schimbe numele, să renunţe la limba română, îngroşând rândurile secuilor. “Numai bisericuţele sărăcăcioase din margine de sat, inscripţiile spălăcite de pe crucile din cimitire şi documentele îngălbenite, resfirate prin diferite arhive mai vorbesc despre existenţa elementului românesc de odinioară, în mase destul de compacte prin Secuime”^²⁰. Datele statistice analizate în aceste studii arată amploarea procesului de deznaţionalizare din această perioadă^²¹.

Cercetătorii maghiari explică scăderea populaţiei româneşti prin decăderea păstoritului transhumant. “După unirea principatelor dunărene în 1859 ia naştere un incandescent naţionalism de inspiraţie franceză şi de tip francez, având însă rădăcini balcanice”^²². Pentru stoparea influenţei lui asupra românilor din Transilvania, regimul frontierelor a devenit mai sever, comerţul, turismul şi păstoritul transhumant decăzând, ceea ce a atras după sine un fenomen de sărăcire a zonei, care a accentuat emigrarea atât la români, cât şi la secui. Numai în 1903 au părăsit ţinutul 13.130 locuitori, adică 3,4% din populaţie, iar acest an nu a reprezentat un vârf al emigraţiei. Atunci s-a format în România chiar un judeţ Săcuieni. În căutarea unei vieţi mai bune, mulţi secui au emigrat în statele Europei occidentale sau chiar în cele de pe continentul american, astfel încât la ora actuală - după părerea politologului Cziprian Lorand “jumătate din populaţia maghiară de pe glob are un strămoş secui”.

Cât anume a fost emigraţie şi cât a fost secuizare forţată nu se poate stabili cu exactitate. Cert este că la unirea din 1918 în Secuime populaţia românească era pe cale de dispariţie. Ea mai era compactă doar în câteva localităţi în care preoţii şi învăţătorii erau sprijiniţi de autorităţile de dincolo de munţi. În numeroase sate în care elementul etnic românesc era înainte cu jumătate de secol destul de puternic şi bine închegat, nu mai era la sfârşitul războiului nici un român. Eforturile naţionaliştilor maghiari fuseseră încununate de succes, iar unii dintre ei raportau cu mândrie la Budapesta succesul obţinut.

Unirea de la 1918 a atras după sine o accentuată ură interetnică. Niciodată până atunci dispreţul maghiarilor faţă de români nu căpătase asemenea proporţii. Această tensiune ţinea nu numai de incapacitatea maghiarilor de a accepta stăpânirea română^²³ (era de neconceput pentru elita secuiască să vadă cum posturile cheie din administraţia lor – pentru care se pregăteau intensiv la şcoli străine – intrau în posesia unor muncitori zilieri, a unor militari de rang inferior, a unor străini care conduceau ţinutul fără măcar să-i consulte), ci şi de greşelile statului român. Cea mai importantă nedreptate era pentru ei nerecunoaşterea statutului de minoritari şi neacceptarea de către guvernanţi a ideii că România a devenit stat multinaţional.

Eric Hobsbawm observa că “aproape toate noile state construite pe ruinele fostelor imperii erau la fel de multinaţionale ca şi vechile <închisori ale popoarelor> pe care le înlocuiau. Şi încă e prea puţin spus astfel, fiindcă acestea s-au dovedit mai represive şi mai indiferente faţă de drepturile diverselor compozante”^²⁴. Drepturile colective ale minorităţilor naţionale proclamate la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia şi prevăzute în tratatele de pace pe care România se obliga să le fixeze ulterior în Constituţie n-au fost niciodată recunoscute de politicienii liberali, care au proclamat în 1923 Regatul României stat naţional unitar şi indivizibil. Mai mult, introducând noţiuni ca “libertăţile românilor”, “drepturile românilor”, “îndatoririle românilor”, “români fără deosebire de origine etnică“, Constituţia legitima un naţionalism xenofob, ce a avut efecte dezastruoase în viaţa politică a următorilor ani. Stimulat de iredentismul din Ungaria, şovinismul românesc la adresa maghiarilor îşi legitima propriile abuzuri şi intenţii, invocând abuzurile şi intenţiile celuilalt – ambele în defavoarea minorităţii maghiare din România.

La îndemnul lui Brătianu a început în Secuime o colonizare de mari proporţii. Cu dispreţul şi aroganţa cuceritorilor, românii au încercat distrugerea cutumelor, a regulilor pe care se baza de secole comunitatea maghiară. Stimulaţi de Iorga, istoricii au început o uriaşă campanie de demonstrare a trecutului românesc şi a drepturilor românilor pe aceste teritorii. “Ţara Secuilor” atestată aşa în documente de câteva sute de ani (Secuime, Székelyföld, Székelyseg, Terra Siculorum) a devenit dintr-o dată “ţinut săcuizat” (ignorând chiar etimologia cuvântului, într-adins parcă pentru umilirea localnicilor). A fost chiar editată o revistă cu acest titlu “Ţinuturi săcuizate” (director Roman Robu) în care era proslăvită “armata regală eliberatoare”, în care se demonstrau permanent drepturile românilor, iar orice personalitate maghiară era caricaturizată, ridiculizată, minimalizată. (Acest ziar este un exemplu al naţionalismului primitiv de nuanţă fascistă practicat de autorităţile române). Presa centrală întreţinea în acelaşi timp o psihoză xenofobă, stigmatizându-i pe străini ca venetici care mănâncă pâinea românilor (“vrem România românilor şi numai a românilor”), declarându-i duşmani făţişi pe maghiari (“vor să ne răpească Ardealul”) şi pe evrei (“agenţi ai complotului internaţional bolşevic şi francmason”). Instigată permanent “opinia publică românească a fost dintotdeauna şovină, iar partidele s-au folosit cu dexteritate de acest lucru în favoarea propriilor scopuri. Dacă se nimerea vreun partid sau bărbat de stat dornic să abordeze reglementarea problemei minorităţilor, opoziţia se constituia imediat în front unitar împotriva sa, stigmatizându-l drept prieten al maghiarilor, ceea ce în viaţa publică românească însemna aproximativ a te face ortac cu dracul”^²⁵.

Pentru a completa tabloul relaţiilor interetnice din perioada interbelică, trebuie să mai spunem că Partidul Maghiar avea o orientare clară spre stânga socialistă şi comunistă. Acest fapt se datora fie aderării la doctrina lui Otto Bauer care susţinea autonomia minorităţilor naţionale sau la cea a lui Lenin care mergea până la autodeterminare şi separaţie, fie ca o reacţie la dreapta românească, ce era confiscată de un naţionalism antimaghiar. Acest fapt cataloga etnia ca trădătoare de ţară, iar stânga – locul de afluenţă al străinilor.

Pe acest fundal a început în anii `30 în Secuime o politică de românizare a maghiarilor, sub conducerea dr. Anghelescu, ministrul învăţământului. Cu un buget extraordinar, acţiunea urmărea să descopere pe acei români secuizaţi şi să-i aducă din nou la românism. În acest sens au fost construite zeci de biserici ortodoxe (în sate în care nu era nici un român, iar populaţia maghiară era obligată să ajute la ridicarea lor), iar familiilor suspecte de strămoşi valahi li se promiteau multe avantaje dacă se recunoşteau români. Această operaţiune, alături de cele prin care se nimiceau treptat şcolile secuieşti retrăgându-li-se dreptul la caracter public, precum şi de militarizarea excesivă a zonei şi de “congresele” Gărzii de Fier ţinute în oraşe unde populaţia românească era preponderent minoritară şi unde se scandau pe străzi lozinci ca “Vrem România fără unguri şi fără jidani” – aveau rolul de a umili, de a intimida, de a teroriza etnia maghiară.

În astfel de acţiuni trebuie găsite explicaţiile pentru evenimentele ce au urmat după dictatul de la Viena din august 1940: izgonirea preoţilor ortodocşi, a profesorilor, a militarilor, dărâmarea sau profanarea bisericilor, crimele, devastările instituţiilor româneşti. Stau mărturie numeroase documente despre plângerile ţăranilor simpli secui făcute “armatei Ungariei eliberatoare” împotriva abuzurilor românilor în cei 21 de ani de ocupaţie. Atrocităţile comise de noile autorităţi maghiare, insultele, injuriile, bătăile, actele de degradare a demnităţii umane, înfometările, persecuţiile de tot felul, maltratările, schingiuirile, violurile, omorurile, măcelurile, deportările şi internările în lagărele de muncă forţată s-au abătut nu numai asupra acelor vaşnici apărători ai naţionalismului românesc, ci şi asupra femeilor, copiilor şi bătrânilor lipsiţi de apărare^²⁶. Nu a existat localitate românească în Secuime care să scape de furia Levenţilor^²⁷, a jandarmilor, politiştilor, judecătorilor şi militarilor unguri. Numai în câteva luni de la ocupaţia maghiară aproape două treimi din români părăsise localităţile celor 3 judeţe, numărul celor rămaşi fiind chiar mai mic decât cel existent înainte de 1918. Românizării făcute de dr. Anghelescu i-a urmat o maghiarizare a numelor, străzilor, localităţilor, şcolilor, etc. În acelaşi timp a fost pus în aplicare de către statul maghiar un plan de dezvoltare regională. Secuii bătrâni povestesc şi astăzi cu încântare despre numeroasele maşini agricole sosite în zonă, despre creditele subvenţionate şi despre procesul de modernizare din anii 1940-1944.

Sosirea trupelor româneşti şi sovietice a fost cu bucurie primită de puţinii români rămaşi, care au trecut la arestarea fruntaşilor localnici maghiari (pe valea Ghimeşului, la Zăbala, Covasna, Sf. Gheorghe, Crasna, etc.). Divizia secuiască de frontieră şi o parte dintre radicalii unguri s-au retras în munţi. Represaliilor făcute de armata maghiară la Ip şi Trăznea le-au urmat represaliile gărzilor Iuliu Maniu^²⁸ la Aita Seacă şi Aghireş (e drept de proporţii mult reduse, dar nu mai puţin odioase: la Trăznea au fost 68 de morţi şi 200 de răniţi români, pe când la Aita Seacă doar 13 maghiari au fost executaţi în curtea şcolii). Pentru stoparea acestor acţiuni a fost reactivată vechea elită a MADOSZ-ului – de orientare comunistă. “Având vechi legături cu falanga bolşevică, funciar antinaţională, revanşarzii unguri au declanşat încă din primele momente programul Kominternului privind caracterul multinaţional al statului român. Au avut loc chiar şi convertiri spectaculoase ale foştilor naţionalişti unguri (horthysti) la ideologia comunistă, aceasta din urmă utilizată atunci ca o altă faţetă sau canal de manifestare a revizionismului maghiar”^²⁹.

La îndemnul lor, guvernul sovietic a interzis administraţiei şi trupelor româneşti – prin intermediul comisiei de armistiţiu – să mai staţioneze în Secuime. Acestea n-au putut reveni decât după instalarea guvernului Groza şi după aprobarea “Statutului naţionalităţilor” (legea 630/6 august 1945) prin care se recunoşteau secuilor drepturile colective: folosirea limbii materne în administraţia publică, în justiţie, în şcoli, etc.

Intrată imediat la putere ca principală aliată a PCR, Uniunea Populară Maghiară (reorganizată în octombrie 1944 pe structurile MADOSZ-ului) a reuşit să obţină pentru populaţia maghiară o serie de avantaje (în anii aceia era reprimată cu toată rigoarea legii chiar şi o injurie proferată la adresa maghiarilor la cârciumă, calificată ca instigare naţionalistă), culminând cu schimbarea constituţiei în 1952 şi cu reorganizarea administrativă pe criterii regionale, prin care s-a format Regiunea Autonomă Maghiară pe o arie de 13.500 km2, în componenţa căreia intrau aproximativ judeţele Treiscaune, Odorhei, Ciuc şi Mureş. Indiscutabil aceasta a fost cea mai mare cucerire a minorităţii maghiare, lucru considerat de cercurile politice internaţionale ca model ideal de rezolvare definitivă şi totală a problemei naţionale într-un stat multietnic.

Ameţiţi de ideea creării “Micii Ungarii” în inima României, secuii nici n-au observat că preţul plătit pentru aceasta era dizolvarea formaţiunii lor politice – tocmai cea care le obţinuse aceste drepturi. Purificată anterior prin eliminarea personalităţilor anticomuniste şi a celor revizioniste, înţesată de cei mai înverşunaţi comunişti, Uniunea Populară Maghiară (MNSz) a acceptat autodizolvarea în primăvara anului 1953.

Pentru o perioadă scurtă de timp (până în 1956), Ungaria a abandonat discursul politic revizionist, căci cel puţin pentru secui obţinuse toate drepturile cerute din 1919: inscripţii ale străzilor, instituţiilor, localităţilor în limba maghiară sau bilingve, acte oficiale în cele două limbi, instruire şcolară în limba maternă la toate nivelurile, reprezentanţi în toate posturile cheie din administraţie, instituţii economice, culturale, sociale, etc.

În toamna anului 1956 secuii au manifestat în semn de solidaritate cu reformiştii de la Budapesta. Mai mult, la îndemnurile manifestanţilor budapestani (care pretindeau retrocedarea Transilvaniei) secuii au reînceput persecuţia puţinilor români rămaşi în zonă^³⁰. Reacţia statului (întemniţări, excluderi, concedieri, etc.) a situat pentru multe decenii intelectualitatea maghiară pe poziţii anticomuniste. La Conferinţa de partid a RAM din decembrie 1956 Gheorghe Gheorghiu Dej a condamnat pentru prima dată în totalitate pe maghiarii din ţară ca neloiali faţă de stat. Pentru eliminarea separatismului în multe instituţii au fost numiţi directori români, iar funcţionarea diverselor cenacluri literare, case de cultură, formaţii teatrale a devenit din ce în ce mai dificilă - sub diferite pretexte. La îndemnul lui Nicolae Ceauşescu (pe atunci doar membru în biroul politic) şi a altor naţionalişti din conducerea de partid a început o campanie de stopare a separatismului maghiar, care a culminat în martie 1959 cu lichidarea Universităţii Bolyai de la Cluj (prin unificare cu Universitatea Victor Babeş) – cea care asigura corpul didactic al şcolilor maghiare şi reprezenta locul de formare a intelectualităţii acestei minorităţi.

Efectele lichidării Universităţii maghiare nu au fost imediate, ci s-au văzut mult mai târziu, la mulţi ani de la instaurarea lui Ceauşescu în fruntea statului^³¹.

Pentru mulţi secui însă, perioada Regiunii Autonome Maghiare a însemnat adevărata “epocă de aur”: s-au înfiinţat fabrici şi obiective industriale (la Bălan, Gălăuţaş, Remetea, Vlăhiţa, Odorhei, Tg. Secuiesc, Covasna, etc.), s-au dezvoltat altele mai vechi, în cooperativele meşteşugăreşti au pătruns mai mulţi oameni, oraşele s-au dezvoltat, au apărut noi cartiere muncitoreşti, gratuitatea învăţământului a dat multora speranţa că cel puţin copiii lor vor trăi mai bine, pe străzi, în instituţii se putea vorbi limba maghiară fără teama că ar putea păţi ceva.

Pentru românii rămaşi în zonă cunoaşterea limbii maghiare a devenit obligatorie pentru a se putea descurca în administraţie şi în viaţa cotidiană. Unii autori^³², ca şi unii dintre subiecţii intervievaţi vorbesc despre permanenta lor ameninţare, despre şicanele cărora trebuiau să le facă faţă, despre modul cum li se închidea gura (acuzându-i de naţionalism) atunci când cereau anumite drepturi, despre concedierile şi acuzele de deviaţionism la care erau supuşi românii mai guralivi.

În 1968, cu ocazia reorganizării administrativ-teritoriale a fost desfiinţată Regiunea Mureş Autonomă Maghiară (rebotezată aşa din 1961). Evenimentul a avut loc într-o perioadă în care independenţa faţă de sovietici atrăsese simpatia întregului Occident. Pentru a-i atrage pe maghiari de partea sa, Ceauşescu a descins în Secuime promiţându-le localnicilor nenumărate avantaje. În anii imediat următori s-au înfiinţat majoritatea fabricilor importante în zonă. Atunci au fost declarate oraşe Baraolt, Băile Tuşnad, Bălan, Întorsura Buzăului, Vlăhiţa, Tot atunci s-a început modernizarea celor existente. Oraşele au căpătat o altă faţă. Mai mult de un sfert din casele ce se văd azi prin sate s-au construit în anii 60-70. S-au îmbunătăţit condiţiile de viaţă simţitor, iar schimbările erau vizibile pentru că veneau după o perioadă de prelungită criză economică. Pentru desfiinţarea RAM populaţia maghiară a primit o serie de avantaje în schimb: au apărul noi cotidiene şi săptămânale judeţene, a luat naştere o editură de carte în limba maghiară - Kriterion, s-a înfiinţat la Bucureşti un nou săptămânal central – Á Hét, televiziunea transmitea de două ori pe săptămână câte două ore o emisiune în limba maghiară, iar posturile de radio locale şi din împrejurimi transmiteau zilnic programe pentru această etnie. Viaţa culturală s-a diversificat, a devenit mai policromă, iar multe personalităţi şi-au găsit uşor cadrul de afirmare. Dezbaterile intelectuale, casele de cultură, cenaclurile studenţeşti, călătoriile în străinătate – toate acestea (alături de multe alte succese nemenţionalte) au conturat în mentalitatea secuilor imaginea unei perioade idilice.

În acelaşi timp populaţia română a beneficiat şi ea din plin de avantajele deschiderii. Prin înfiinţarea unor noi puncte de lucru au fost stimulaţi şi alţi români să vină în regiune. Comunităţile româneşti au sporit într-un mod accelerat. S-au construit numeroase şcoli, bisericile au fost protejate, locuinţele se primeau relativ uşor, iar contactele cu românii de pe alte meleaguri erau frecvente prin amploarea pe care o căpătase turismul în zonă şi prin numeroasele festivaluri naţionale la care erau stimulaţi să participe. Secuimea s-a deschis atunci spre România aşa cum nu se deschisese niciodată. Perioada anilor 1965-1975 a întărit multor localnici ideea că dezvoltarea economică este calea cea mai eficientă de rezolvare a diferendelor etnice. Statistic, atunci au avut loc cele mai multe căsătorii mixte. Ungaria nu mai reprezenta o atracţie; doar sentimental se mai simţeau legaţi de ea. România oferea însă mult mai multe oportunităţi de dezvoltare, iar cele două ţări “vecine şi surori” păreau a-şi fi dat mâna, înţelegând să colaboreze pentru dezvoltarea minorităţii maghiare.

Dincolo de această imagine idilică, se desfăşura un proces de modificare a compoziţiei etnice a localităţilor. Ţinta regimului viza în special centrele spirituale de prestigiu (Cluj, Tg. Mureş, Oradea, etc.). Prin anexarea la oraş a unor sate româneşti învecinate (în timp ce cele maghiare tot învecinate nu erau anexate), prin imigrarea masivă din alte provincii (Moldova, Oltenia) ca urmare a industrializării intensive, oraşele căpătau un specific românesc. Procesul a avut în Secuime dimensiuni mai reduse; oricum însă, numărul românilor a început să crească vizibil nu numai în unităţile economice nou înfiinţate, ci mai ales în administraţie. Pentru stabilirea în zonă, românilor li se asigurau prompt locuinţă şi bani lichizi ca indemnizaţie de instalare (30.000 lei net), în condiţiile în care localnicii aşteptau vreme îndelungată repartizarea unei locuinţe, iar cei din satele secuieşti făceau naveta zilnic pe distanţe de zeci de km fără speranţa obţinerii aprobării stabilirii în oraşele învecinate. Colonizarea oraşelor a fost însoţită de o vizibilă transformare a structurii acestora, stricându-se echilibrul homeostatic, cu scopul distrugerii funcţiilor istorice, sociale, culturale pe care le îndeplineau (atunci s-au construit celebrele “pieţe ale aplauzelor”, ce aveau rolul de a înlătura vechile centre secuieşti cu unele româneşti).

Acestui proces i-a urmat o modificare a structurii învăţământului preuniversitar. Licee cu tradiţii de câteva sute de ani (Marton Áron din Miercurea Ciuc, Nagy Mozés din Tg. Secuiesc, etc.), în care până atunci s-a predat numai în limba maghiară au devenit treptat-treptat, prin specializare, licee cu profil românesc (în limba română se înfiinţau clase de electronică, de telecomunicaţii, etc, pe când în limba maghiară clase de panificaţie, zootehnie, pielărie – fapt ce-i muta pe elevii maghiari silitori spre secţiile româneşti).

Observate de numeroşi cetăţeni străini, relatate de posturile de radio româneşti şi maghiare din Occident (Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, etc.), toate aceste dovezi ale accentuării naţionalismului românesc i-au determinat pe conducătorii Ungariei să ia atitudine în mod public pentru sprijinirea minorităţii maghiare. In diverse interviuri, în congrese şi reuniuni internaţionale, János Kádar (omologul ungar al lui Ceauşescu) a criticat politica naţionalistă a autorităţilor române. Stimulaţi de aceste declaraţii şi de emigraţia ungară, o serie de intelectuali maghiari din ţară au dezvăluit opiniei publice occidentale situaţia minorităţilor din România^³³.

Criticarea naţionalismului a dus însă la accentuarea lui, politicienii şi istoricii români prezentând - în frunte cu Ceauşescu – aceste acuze drept calomnii ale iredentiştilor maghiari care “vor să ciopârţească trupul ţării”. “Această contrapropagandă a degenerat treptat într-o defăimare generală a maghiarilor, stârnind în cercuri româneşti tot mai largi ura faţă de maghiari, despre care se credea că era de-acum aproape stinsă… Ca excitant exterior, critica occidentală la adresa naţionalismului românesc n-a făcut decât să genereze reflexul instigării în gura mare, ceea ce nu fusese până atunci o caracteristică a acestei practici şi care – de atunci încoace – a contribuit drept completare de rău augur la agravarea continuă a procesului.”^³⁴

La ordin, din obedienţă, oportunism, comoditate, modă, superficialitate sau naivitate, o serie de istorici s-au apucat să rescrie trecutul Transilvaniei, pe care-l prezentau din perspectivă preponderent românească şi în care rolul maghiarilor era exclusiv negativ: hoarde barbare de huni, grofi şi nemeşi exploatatori, honvezii lui Kossuth care ucideau români nevinovaţi, fasciştii lui Horthy ahtiaţi de revanşă - pe scurt, un neam care i-a persecutat pe români, i-a omorât, i-a torturat (“au împuşcat, au spânzurat oameni, i-au mutilat, le-au scos intestinele, au incendiat case şi biserici, au spintecat femei gravide scoţându-le pruncul din pântece cu baioneta, au înfipt prunci de ţâţă în vârful baionetelor”^³⁵). Şcolarii maghiari – majoritari în Secuime – erau obligaţi să înveţe pentru examene că ei sunt urmaşii unor criminali şi barbari, descendenţi ai unui popor născut să fie fascist.

În volume de câteva sute de mii de exemplare au fost aruncate pe piaţă “operele” unor poeţi, scriitori, ziarişti, sociologi care instigau la ură împotriva maghiarilor, care demonstrau superioritatea românilor – toate acestea cu scopul de a sugera un iminent pericol (atentarea la integritatea teritorială), pentru a îndrepta nemulţumirile populaţiei în altă direcţie. Devenită ţap ispăşitor pentru dezastrul ţării, maghiarimea era acuzată de neloialitate faţă de stat şi suspectă de iredentism. Ca urmare, ea a “beneficiat” de atenţia specială organelor de miliţie şi securitate care au creat o atmosferă de teroare, frică, suspiciune, neîncredere în Secuime, prin desele şi prelungitele interogatorii, prin confiscarea cărţilor, revistelor, discurilor din Ungaria, prin “prelucrarea” profesorilor, inginerilor, prin şantajele făcute pentru a “colabora” turnându-şi colegii şi prietenii, etc. Devenea suspect orice maghiar care cânta la petreceri cântece populare maghiare. În restaurantele din Harghita era obligatorie muzica românească (cel puţin 2/3 din repertoriu) chiar şi la sărbătorile familiale (nunţi, botezuri, aniversări, etc.).

Provocarea din Sfântu Gheorghe^³⁶ a accentuat si mai puternic opresiunea naţionalistă. În scopul dispersării intelectualilor maghiari s-a alcătuit un sistem de repartiţie a posturilor prin care maghiarii erau trimişi după terminarea facultăţilor în Deltă, în Bărăgan sau în Moldova, iar sute de români erau încadraţi obligatoriu în localităţile din arcul carpatic. În acelaşi timp, vechea garnitură a securităţii (care cel puţin ştia limba localnicilor) a fost înlocuită cu o serie de securişti recrutaţi pe criteriul maghiarofobiei. O parte dintre bisericile ungureşti au fost închise pentru că institutele teologice catolice si protestante au fost obligate să-şi reducă drastic numărul de studenţi. Poliţiştii aveau ordin să sancţioneze sever orice depăşire a vitezei autoturismelor, orice abatere nesemnificativă de la norme cu amenzi usturătoare sau privare de libertate. Orice secui poate menţiona numeroase cazuri în care a fost umilit, batjocorit, lovit în amorul propriu de reprezentanţii naţionalismului românesc. Vorbind despre anii `80 unii unguri din Covasna şi Harghita apreciau că atmosfera era tipică unei stări de asediu: “trebuia să rezistăm unor demonstraţii de forţă. Dacă răspundeam, riscam să fim detaşaţi în vreun sat din Bărăgan, fără gară, fără curent electric, sau plin de ţigani. Ceauşescu voia cu orice preţ dispariţia noastră. Pentru asta a stimulat emigrarea în Ungaria” (profesor maghiar din Miercurea Ciuc).

E aproape imposibil de cuantificat efectele xenofobiei practicate de stat. Nu se cunoaşte poate nici azi numărul celor ce au emigrat în Ungaria sau în alte ţări. Au existat însă refugieri în masă în patria-mamă (cum a fost cazul celor mai bine de 1000 de turişti din Harghita care în vara anului 1986 nu s-au mai întors din excursia din Ungaria). Nu se cunoaşte cu exactitate nici numărul celor care, pentru a ocupa un post important, au acceptat românizarea numelor lor. Dar aceste fenomene au existat, căci după căderea lui Ceauşescu mulţi şi-au remaghiarizat numele. După 1990 ziarele au dat publicităţii hotărârile secrete ale oficialităţilor de disipare a elementului maghiar din cele două judeţe, de omogenizare prin orice mijloace: asimilare forţată, expulzare, prin aducerea unor noi contingente de români. În pofida constituţiei şi legilor ţării, regimul comunist a căutat prin orice mijloace să lichideze în ritm accelerat specificul maghiar al zonei.

Că românii din Secuime au fost fericiţi sub Ceauşescu e exagerat a spune. Ca peste tot şi acolo se asculta Europa Liberă, se aştepta căderea lui. Iniţial favorizaţi – la venirea în regiune primeau casă, bani, funcţii importante din care decurgeau şi alte avantaje – cei nou sosiţi simţeau răceala cu care erau primiţi şi nu reuşeau să se integreze uşor în colectivitate. Când naţionalismul de stat s-a accentuat, orice nou venit era suspect a fi colaborator sau angajat al Securităţii, de aceea era ocolit sau chiar respins de la întâlnirile maghiarilor, iar discuţiile politice erau evitate în prezenţa lor. Chiar când relaţiile dintre români şi maghiari erau de simpatie, bună înţelegere, respect, sau – mai mult – de rudenie, atunci când maghiarii abordau doleanţele minorităţilor, românii nu îndrăzneau să se solidarizeze cu ei. Căsătoriile mixte intrau în criză datorită poziţiilor radicale ale părinţilor în problema naţională. Doar gradul ridicat de cultură al rudelor putea salva astfel de căsnicii. Impactul politicii naţionaliste asupra căsătoriilor mixte este confirmat şi de declaraţiile unui judecător din regiune: “E drept că în epoca Ceauşescu numărul divorţurilor unor astfel de cupluri era mic, dar statul era atunci împotriva divorţurilor în toată ţara, nu numai aici. După ce a picat regimul, primii care s-au despărţit au fost cei proveniţi din etnii diferite, dovadă că ceva funcţiona prost de mai multă vreme. A fost prea mare numărul căsătoriilor mixte desfăcute în anii 1990-1992 ca să nu vedem că escaladarea urii a cuprins până şi sferele cele mai intime ale relaţiilor interetnice. Maghiarii se temeau să-şi introducă securişti în familie, căci comunitatea îi respingea apoi, iar românii se temeau să nu fie acuzaţi de anticomunism, căci a fi prieten cu ungurii însemna atunci a fi împotriva regimului, deci a fi împotriva comunismului”.

La propaganda instigatoare n-au rămas imune nici colectivităţile celor două etnii care trăiau de multă vreme pe aceleaşi pământuri. Deşi erau colegi şi vecini, localnicii români din Covasna, Zagon, Zăbala, Breţcu erau uşor de alarmat cu sperietoarea Ungariei iredentiste, iar cei maghiari trăiau permanent cu teama strămutării. Intenţia autorităţilor de a trimite 5000 de unguri din Vlăhiţa să lucreze în Giurgiu, iar de-acolo să aducă alţi 5000 de români a creat pentru mulţi sentimentul nesiguranţei. Umbra ameninţătoare a securităţii şi a partidului a panicat Secuimea mai mult decât alte regiuni ale ţării, căci intenţia de purificare etnică era proclamată ca ţel politic chiar în documentele de partid, iar în fruntea inspectoratelor judeţene, a primăriilor, a miliţiei şi securităţii, a liceelor şi şcolilor, a unităţilor economice fusese numiţi cei mai înverşunaţi naţionalişti din Vechiul Regat.

Nu se poate explica altfel explozia de violenţă ce a cuprins regiunea imediat după căderea lui Ceauşescu. În primele zile ale schimbării regimului au fost distruse total sau parţial 38 de secţii ale miliţiei şi securităţii, 200 de locuinţe ale cadrelor lor devastate, peste 100 de ofiţeri şi subofiţeri maltrataţi şi 7 omorâţi (4 români şi 3 secui).^³⁷.

Această furie s-a răsfrânt apoi şi asupra directorilor şi cadrelor didactice suspecte de colaboraţionism şi asupra preoţilor bănuiţi a avea epoleţi sub sutană. Asupra acestora – trataţi acum ca venetici tocmai de secuii pe care mai înainte ei i-au tratat ca venetici pe aceste pământuri – s-a început o acţiune de intimidare, ameninţare, de eliminare din funcţii, de alungare din localităţi (“trebuia să vadă şi ei cum ne-am simţit noi ca minoritari sub conducerea lor” – declara un maghiar participant la evenimentele de atunci). În febra răzbunărilor au intrat până şi copiii, care au refuzat să se mai joace împreună şi s-au luat la bătaie în curtea şcolilor.

De teamă sau dornici să revină în judeţele lor de provenienţă după un exil impus de statul comunist, aprape 4000 de români au plecat din cele două judeţe în primul an de după revoluţie. Acest exod a fost interpretat de politicienii noii puteri ca “purificare etnică“, iar periodic emigrările din zonă tulburau viaţa politică şi presa dâmboviţeană, în ciuda datelor statistice care demonstrau că cele două judeţe se situau mult sub media emigrărilor pe ţară.^³⁸

Pentru români a existat indiscutabil o teroare a anilor `90. Aproape toţi cei intervievaţi au fost marcaţi de evenimentele de atunci. Nu puţini au fost cei care au declarat că au primit scrisori sau telefoane de ameninţare, că dormeau cu toporul la uşă, că s-au ascuns prin vecini sau în alte judeţe de spaimă, că uşile lor erau însemnate (ceea ce ducea imediat la devastare), că au fost umiliţi în public, că deseori li se spunea că vor păţi ca securiştii Coman şi Agache, cărora li s-au spintecat trupurile, li s-au scos ochii şi au fost omorâţi în chinuri în zilele din decembrie 1989.

Naţionalismul românesc reactivase deci naţionalismul maghiar, care se manifesta la cote pe care observatori atenţi le-au bănuit încă înaintea căderii lui Ceauşescu (Radio Europa Liberă, Vocea Americii). Ideea propusă de Katona Ádam de înfiinţare a Republicii Secuieşti, prin declararea independenţei faţă de statul român, înfierbântase minţile unor localnici, care au trecut la distrugerea a tot ceea ce era semnificativ românesc. Doar în urma declaraţiilor televizate ale lui Domokos Géza (moderatul aflat în fruntea UDMR, recunoscut ca lider al maghiarilor din România încă înainte de 1989) acţiunile separatiste au scăzut din intensitate, iar conflictele stradale s-au mutat în cadre instituţionalizate (CFSN, CPUN).

Reorganizată şi ea cu sprijinul poliţiei, securităţii şi al guvernului provizoriu în cadrul Vetrei Româneşti, pătura etnică românească locală a fost reprezentată tot de acei naţionalişti cu epoleţi care au reluat o serie de clişee şi prejudecăţi pe care le-au răspândit în toată ţara:

“În Covasna şi Harghita ungurii au trăit mai bine decât românii din restul ţării. Acolo nu se stătea la coadă la mâncare”. Acest adevăr (lui Ceauşescu i-a fost teamă de o revoltă maghiară şi de aceea a făcut unele concesii alimentare) ascunde însă multe neadevăruri referitoare la persecuţia etniei ungare.
“Poporul român este blând şi tolerant”. Această autosuficienţă crează o falsă dihotomie (românul e bun – ungurul e rău) şi ascunde o intoleranţă a statului, punându-se astfel semnul egalităţii între statul român şi popor.
“Securitatea a ţinut cu poporul şi a apărat interesul naţional împotriva unor agenţi ai serviciilor secrete maghiare (Tökés, Géza, Király, etc.)”. Această afirmaţie absolvă poliţia politică de funcţia ei represivă şi-i crează o falsă aură de salvatoare a naţiunii.
“Ungurii şi evreii au adus comunismul în ţară; din cauza lor am avut de suferit”. Acest adevăr parţial este menit să ascundă faptul că nomenclatura de partid a ultimilor ani era în totalitate românească. În plus, conştiinţa politică a maghiarilor s-a văzut în 1956, elementele comuniste ungare fiind apreciate de comunitatea lor la fel de puţin ca cele româneşti.
“Ungurii n-au avut niciodată parte de democraţie, de aceea nici nu ştiu să se poarte. În plus, istoria nu le-a dat niciodată dreptate, pe când istoria românilor e o înlănţuire de succese”. Demonstrarea superiorităţii românilor şi a inferiorităţii maghiarilor e făcută cu scopul de a legitima pretenţiile şi privilegiile elitei româneşti şi de a ascunde decalajul de simpatie defavorabil românilor pe plan internaţional.
“Secuii sunt diferiţi de maghiari, iar maghiarii de unguri”. Această diversiune (echivalentă cu cea rusească din Basarabia “moldovenii nu sunt români”) e aruncată în public cu scopul de a dezbina o etnie cu tradiţii politice monolitice, pentru a o putea controla mai uşor, ignorând adevărul că apartenenţa la o naţie e un act de voinţă al fiecărei persoane.
“Pe vremea comunismului toţi am dus-o rău, iar pretenţiile ungurilor sunt exagerate”. Prejudecata aceasta are rolul de a ascunde necesitatea reparaţiilor morale şi materiale în urma abuzurilor făcute de naţionaliştii români (persecuţii şcolare, religioase, etnice, etc.) cu scopul de a distruge specificul minorităţilor naţionale. În urma comunismului nu a fost afectat fondul etnic românesc, pe când cel al minorităţilor a fost supus unei politici de distrugere (din 1,5 milioane de evrei şi germani au mai rămas doar câteva zeci de mii, în urma arestării lor, a vânzării lor – ca vitele sau ca sclavii - în Israel şi Germania, iar etnia maghiară, care trebuia să ajungă printr-o creştere demografică naturală la aproape 2,5 milioane membri, are acum cu puţin peste 1,6 milioane).
“Prioritare sunt acum problemele economice”. Această idee elimină din discuţie problema naţională, ignorând faptul că nu se poate construi o democraţie fără abordarea doleanţelor minorităţilor. În plus, ea impune secuilor din cele 2 judeţe în care sunt majoritari să-şi discute problemele economice cu românii la nivel de egalitate, ignorând principiul numerus clasus.
“Pe vremea lui Ceauşescu era ordine în ţară“. Acest apel la ordine e făcut cu scopul legitimării revenirii în fruntea instituţiilor opresoare a acelor elemente care au terorizat populaţia (în acest sens colonelul Coman din Odorhei a devenit poate cel mai mare erou român local, deşi a fost omorât atunci când a fost prins încercând anumite acţiuni diversioniste la revoluţie).
“Secuii au început un proces brutal de purificare etnică“ Această idee ascunde anumite adevăruri care nu au substrat separatist:

falimentul fabricilor din zonă se înscrie în procesul general de falimentare a industriei româneşti, iar angajaţii disponibilizaţi se văd nevoiţi să se întoarcă în localităţile de provenienţă (secuii la sate, iar românii – peste Carpaţi, unde au avut pământ). În plus, cele mai multe fabrici au fost conduse de români, nu de secui.
refacerea sistemului şcolar minoritar impune popularea şcolilor cu profesori maghiari; cei români – abuziv instalaţi, în pofida legii 6/1969 care spunea că profesorul care nu cunoaşte limba de predare a şcolii (clasei, secţiei) nu are dreptul să predea în acea şcoală - au fost nevoiţi să-şi găsească de lucru în şcoli cu specific românesc, mai numeroase în afara arcului carpatic şi mai apropiate de locurile lor natale.
teama accesului la dosarele fostei securităţi i-a făcut pe unii colaboratori să părăsească zona.
era împotriva spiritului democratic să rămână în funcţii de conducere aceiaşi secretari de partid, miliţieni şi securişti fideli vechiului regim, de aceea schimbarea lor (chiar dacă tot cu unii români) era imperios necesară^³⁹.

“Românii din Covasna şi Harghita trebuie ajutaţi, altfel vor dispare de pe aceste meleaguri, iar ungurii vor declara autonomie”. Această idee care face apel la emotivitatea românilor regăţeni solicită de fapt donarea unor ajutoare tocmai acelei elite româneşti care s-a dovedit mai înainte incapabilă să conducă şi care – rămasă acum şomeră - cerşeşte privilegii. Ea trădează o lipsă de coeziune, o incapacitate de a acţiona unitar pe plan politic şi administrativ pentru obţinerea anumitor drepturi (semnificativ este şi faptul că îmbunătăţirea situaţiei şcolare a elevilor români – care este poate cea mai importantă problemă românească nerezolvată - este printre ultimele solicitări).
“Maghiarii falimentează fabricile româneşti pentru a le cumpăra apoi sub preţul lor real şi fără angajaţii români”. Acest proces este generalizat în România, iar dacă este adevărat, este o ruşine pentru români că nu ştiu să le conducă şi, în acelaşi timp, este bine că se găseşte cineva să le cumpere. Din constatările pe teren, am întâlnit însă cazuri în care unităţile economice maghiare angajau români (în special la desfacerea produselor) pentru a-şi facilita comerţul cu provinciile româneşti învecinate.
“Pe teritoriul României limba oficială este limba română; de aceea pretenţiile lingvistice ale UDMR sunt un abuz”. Această idee e contrară tuturor reglementărilor internaţionale privind drepturile minorităţilor pe care România s-a obligat să le respecte: Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice a Adunării Generale a ONU din 1992, art. 2.1.: “Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice au dreptul să se bucure de propria cultură, să profeseze şi să practice propria lor religie, să utilizeze limba proprie, în particular sau în public, în mod liber şi fără obstacole sau orice altă formă de discriminare”; Conferinţa pentru dimensiunea umană a CSCE de la Copenhaga din 1990, art. 32.1.: “Minorităţile naţionale au dreptul să folosească limba lor maternă atât în particular, cât şi în public”, art. 32.5.: “Minorităţile naţionale au dreptul să difuzeze , să aibă acces la şi să schimbe informaţii în limba lor maternă“; Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei din 1993, art. 7.3.: “În regiunile în care locuieşte un număr considerabil de persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, acestea au dreptul de a folosi limba maternă în contactele lor cu autorităţile administrative şi în dezbaterile în faţa instanţelor judecătoreşti şi a autorităţilor legale”; art. 7.4.: “În regiunile în care locuieşte un număr considerabil de persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, aceste persoane au dreptul de a reda în limba lor nume locale, semne, inscripţii şi alte informaţii vizibile pentru public. Aceasta nu privează autorităţile de dreptul lor de a reda informaţiile mai sus menţionate în limba sau limbile oficiale ale statului”; art. 8.1.: “Orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul de a învăţa limba sa maternă şi de a fi instruită în limba sa maternă la un număr corespunzător de şcoli şi instituţii de stat pentru educaţie şi pregătire plasate în conformitate cu distribuţia geografică a minorităţii”^⁴⁰.
“Ungaria investeşte în Secuime bani în fabrici, fundaţii, asociaţii, etc. pentru a le transforma în centre de spionaj, în contra intereselor ţării”. Această diversiune se menţine deşi SRI – destul de activ în zonă - nu a descoperit până acum spioni unguri. Ea este de asemenea împotriva recomandărilor europene care spun (în R1201 art. 10) că “orice persoană aparţinând minorităţii naţionale, respectând cum se cuvine integritatea teritorială a statului, are dreptul la contacte libere şi neîngrădite cu cetăţenii altei ţări cu care această minoritate are în comun trăsături etnice, religioase sau lingvistice sau o identitate culturală“. Dornici de investiţii străine, românii din Secuime şI din ţară sunt împotriva celor din Ungaria întrucât nu ei sunt numiţi să le administreze (conform proverbului “vulpea care nu ajunge la struguri spune că sunt acri”).
“Partidele pe criterii etnice trebuie desfiinţate”. În realitate UDMR nu este partid ci formaţiune politică, desfăşurând şi activităţi educaţionale, culturale, sociale, având un comportament defensiv, de autoprotecţie şi nu unul agresiv (nu vizează cucerirea puterii politice în stat). Această idee denotă însă un naţionalism exclusivist, ce nu-i poate suporta în realitate pe maghiari pentru că sunt uniţi şi luptă organizat pentru interesele lor. Atacarea UDMR din această perspectivă reprezintă atacarea minorităţii maghiare.

Există de bună-seamă multe asemenea prejudecăţi lansate de pe poziţiile unui naţionalism xenofob, incapabil să-l accepte lângă el pe un altul diferit în ce priveşte etnia, limba, religia, cultura.

Indiscutabil şi etnia maghiară lansează şi întreţine la rândul ei câteva clişee care structurează anumite comportamente, creând o aroganţă, mândrie şi infatuare puţin propice unui dialog firesc. Cel mai important clişeu este cel al superiorităţii maghiare. Aceasta crează o suficienţă şi un dispreţ faţă de români – consideraţi inferiori. De sorginte medievală, această idee este inoculată (de către preoţii şi cărturarii maghiari) fiecărui membru al etniei ca adevăr indiscutabil. De aceea orice apropiere între membri celor două naţii se opreşte până la un punct în care balanţa mai înclină în favoarea maghiarilor. O apropiere mai intimă reprezintă o trădare a naţiei, o deteriorare sau chiar o spurcare a ei^⁴¹.

Din această pretinsă superioritate derivă o serie de aprecieri negative la adresa românilor:

biserica răsăriteană e una primitivă, barbară, pasivă, specifică unui popor incult
românii sunt “valahi împuţiţi”, iar xenofobia lor e expresia unui mitocănism şi unei ignoranţe înnăscute
românii sunt leneşi, parşivi, hoţi, mincinoşi şi superficiali.

Din complexul de superioritate derivă datoria de a civiliza şi culturaliza pe locuitorii din preajma lor. Această “datorie” cuprinde în ea un anumit drept de a dispune de populaţia românească (tratată ca o masă amorfă ce poate fi modelată şi cizelată conform tiparelor ungare).

Datoria civilizatoare reclamă drepturi teritoriale, justificate istoric. În acest sens, după 1918 au apărut multe lucări de istorie care abordau tema revendicărilor teritoriale de la statul român. Visul Ungariei Mari este inoculat oricărui maghiar din primii ani de şcoală.

Aceste stereotipuri cu caracter general maghiar sut însoţite de o serie de clişee mentale specifice secuilor:

“Secuii au fost primii veniţi aici”. Acest fapt, contestat de istoricii români (e drept, cu argumente slabe, mai mult cu ipoteze şi speculaţii decât cu documente) pretinde drepturi în plus faţă de români – trataţi ca venetici.
“Instituţiile secuieşti au fost de-a lungul istoriei net superioare celor româneşti din zonă“. Acest adevăr parţial neagă însă o realitate contemporană care a şters diferenţele şi care, poate, a înclinat balanţa în favoarea românilor.
“Românii sosiţi în zonă sunt cei mai proşti dintre români, ultimii din promoţiile lor, cei care n-au mai găsit de lucru în locurile lor natale, cei excluşi din comunităţile lor (Secuimea era zona de pedeapsă a celor certaţi cu legea)”. Această idee e des invocată cu scopul de a ignora existenţa unor comunităţi româneşti vechi de 200-300 de ani. În plus, ea aruncă blamul asupra unei categorii de intelectuali care au sosit în regiune animaţi de ideea unui misionarism (preoţi, profesori) şi al căror nivel de inteligenţă nu e deloc mai scăzut decât al celor băştinaşi maghiari.
“Românii nu sunt defavorizaţi, ci privilegiaţi. Ei deţin posturi la care secuii nu au acces (poliţie, SRI, jandarmerie, armată, bănci, etc.)”. Acest adevăr ignoră în schimb alte neadevăruri: că există copii români defavorizaţi, ce trebuie să meargă în alte sate la şcoală, că femeile românce găsesc cu greu de lucru, pe când cele unguroaice – mult mai uşor, că multe colectivităţi româneşti nu beneficiază de nici un favor din partea nimănui (a statului, a altor români), ba chiar întâmpină piedici, pe când cele secuieşti primesc dese ajutoare din partea ungurilor de peste hotare, etc.

Alături de multe altele, asemenea zvonuri aduse permanent în opinia localnicilor, au rolul de a întreţine o separaţie pe care mulţi cetăţeni se luptă să o respingă. Revigorarea lor sistematică întăreşte ideea că naţionalismele din zonă sunt emanaţia serviciilor secrete, ce au avut succes pe un fond de sărăcie din ce în ce mai agravantă şi care au rolul tocmai de a prelungi această sărăcie la nesfârşit, de teama democratizării.

Cine sunt însă naţionaliştii? Într-un studiu din 1994^⁴², Andrei Marga făcea o clasificare a lor – referindu-se însă la situaţia din întreaga Românie – ce vine să confirme şi să nuanţeze afirmaţiile de mai sus:

“În primul rând, este vorba de unii angajaţi în fosta Securitate, ignoraţi de partea cea mai calificată a acesteia, cea care a lucrat la răsturnarea din decembrie 1989. Într-un mod nu tocmai limpede, desfiinţată formal, prin unele din structurile sale, Securitatea a continuat să fie activă ca o reţea aparent anonimă de lansat zvonuri şi denigrare violentă a persoanelor care au militat pentru schimbări radicale şi pentru desprinderea fără compromis din vechiul regim. În orice caz, o parte din foştii securişti, iremediabil compromişi în activităţile tipice vechiului regim, caută acum să se legitimeze prin idealuri aşa-zis “naţionale”.

În al doilea rând, naţionalişti au devenit unii activişti ai fostului partid comunist, pe fondul degradării complete a ideii comunismului. Încetând de multă vreme să fie o viziune inspiratoare, comunismul a devenit o ideologie sumară a oportuniştilor. Nemaifiind “productivă“ după 1989, oportuniştii au schimbat-o pe nesimţite cu tot atât de sumara ideologie a naţionalismului. Fiind oportunişti, ei n-au mai trăit eventuala contradicţie logică a celor două ideologii. În mintea lor, formată în cadrele materialismului răsăritean, relativismul de provincie, care exclude repere logice şi morale, era considerat o viziune de la sine înţeleasă.

În rândurile naţionaliştilor se regăsesc, în al treilea rând, o serie de ofiţeri trecuţi în rezervă, pe care vechiul regim i-a descalificat şi politizat şi care, într-o nouă situaţie geopolitică, concuraţi de o nouă generaţie de ofiţeri, incomparabil mai bine instruiţi, traversează o criză de identitate. Dat fiind bagajul lor cultural modest, ei nu o pot depăşi decât în direcţia naţionalismului.

În sfârşit, rândurile naţionaliştilor sunt suplimentate de intelectuali cu o calificare necompetitivă, lipsiţi de competenţa comunicativă în limbi de circulaţie şi care se simt periclitaţi de evoluţia în direcţia economiei de piaţă şi a integrării europene. Mobilizarea naţională pentru încetinirea ambelor procese este, în mod vizibil, preferată de ei.”

Pe baza constatărilor făcute în Secuime, această clasificare trebuie completată cu acea categorie de oameni simpli aparţinând populaţiei vârstnice care au trăit cu intensitate persecuţiile la care au fost supuşi de reprezentanţii celeilalte etnii (bătăi, arestări, expulzări, etc.) în diferite momente ale istoriei: pentru români - în anii 1940-1944, 1952-1956, 1990, iar pentru maghiari - în anii 1944-1947, 1956-1959, 1980-1990. În acest sens, naţionalismul reprezintă o valoare în special pentru cei trecuţi de 45 ani, tinerii fiind mult mai deschişi spre o abordare netradiţională a problemei naţionale.

Naţionalismul mai este amplificat de acea pătură de muncitori rămaşi şomeri în urma desfiinţării locurilor lor de muncă şi care agită probleme xenofobe în plan politic în speranţa reangajării şi reaşezării vieţii lor în vechea matcă protectoare şi neconcurenţială. Slab calificată, inertă şi incapabilă să practice alte meserii, această pătură trăieşte cu nostalgia vremurilor lui Ceauşescu şi acuză elita celeilalte etnii (ungurii lui Tökés sau naţionaliştii lui Iliescu) de distrugerea acelor timpuri idilice (Ceauşescu ne dădea locuinţă, mâncarea era ieftină, era linişte în ţară, era de lucru pentru toţi oamenii, etc.).

Locul experimentării unor naţionalisme xenofobe, totalitare şi devastatoare, Secuimea nu pare încă pregătită să-şi schimbe înfăţişarea. De ambele părţi se produc încă şicane şi hărţuieli, care sunt apoi “pârâte” în presa bucureşteană sau în forurile internaţionale.

De curând, primarul ungur din Vlăhiţa a interzis construirea unei biserici ortodoxe pentru cei câţiva zeci de români, spre satisfacţia alegătorilor săi. Scandalul legat de clădirea Congregaţiei Inimi Neprihănite din Odorhei a alertat demult administraţia dâmboviţeană şi pe cea din Occident. De acord iniţial cu construirea unei clădiri pentru copiii handicapaţi (în valoare de 5 milioane $) de către o fundaţie elveţiană prin intermediul Bisericii Greco-Catolice Române, primarul Odorheiului vrea să o răscumpere acum – după ce e gata finisată în stilul unei universităţi, aşa cum a proiectat-o constructorul maghiar – lansând ideea că acolo s-ar fi spălat banii fostei securităţi. Construirea unui liceu românesc în apropierea acestei clădiri a dat naştere unui alt scandal, localnicii fiind speriaţi că s-ar putea ridica un cartier românesc în Odorhei – oraşul cel mai pur secuiesc (97,8%). Tot din aceleaşi considerente, primarul refuză alocarea unui spaţiu unităţii de jandarmi, deşi spaţii libere se găsesc pentru alte instituţii maghiare. Episcopia Ortodoxă din Miercurea Ciuc irită întreaga maghiarime din cele două judeţe, un val întreg de calomnii, acuze, zvonuri fiind lansate la adresa Episcopului Ioan Selejean – incontestabil cea mai mare personalitate română din cele două judeţe. Permanent porţile caselor românilor din Aita Seacă sunt scuipate şi murdărite (la îndemnul localnicilor) de vizitatorii din Ungaria ce trec pe la monumentele celor ucişi în toamna anului 1944. Comunităţile româneşti din Voineşti-Covasna, Breţcu, Zăbala, Zagon, Hăghig, Vâlcele, Livezi-Ciuc, Voşlobeni, Săcel, Sfântu-Gheorghe (unde ponderea lor este semnificativ mai mare decât în restul localităţilor) sunt permanent supuse unor presiuni din partea vecinilor, administraţiei, cu scopul asimilării sau expulzării lor. Şcolile lor au ba probleme cu apa, ba cu energia, ba cu plata unor reparaţii, etc. Valorile lor locale sunt fie ignorate, fie tratate cu dispreţ, ironie şi dezgust. Preoţii sunt nu de puţine ori ţinta unor înjurături şi practici înjositoare (în Cristuru Secuiesc se urinează deseori pe zidurile şi poarta casei parohiale, în Baraolt biserica a fost transformată în WC public în martie 1990, românii asistând neputincioşi la profanarea ei, preotul din Zagon a fost ameninţat că îi vor devasta casa şi biserica, la fel şi cel din Zăbala – nevoit să se refugieze aici din Tg. Secuiesc după ce ameninţările începuse să devină mai serioase). Parcă spre ciuda românilor, monografiile localităţilor sunt scrise fie în limba maghiară (Kovászna), fie pe o hârtie cu însemnele tricolore ungare (Tg. Secuiesc), fie omit informaţii importante despre specificul românesc local. Din monografia scaunului Kézdi (Tg. Secuiesc) sunt omise monumentele istorice româneşti (biserica din Breţcu – intrată în patrimoniul arhitectural), statuile personalităţilor române, etc. Refuzul de a vorbi şi a scrie în limba română este un semn de mândrie la unii intelectuali, care nu se mai pot înjosi folosind-o. Cei mai răsăriţi dintre ei refuză să mai colaboreze la reviste şi cercetări patronate de români, preferându-le pe cele din Ungaria.

În acelaşi timp, partea română ripostează cu un naţionalism la fel de vulgar – care este însă doar o palidă umbră a celui dinainte de 1989. Jandarmii mărturisesc că abia aşteaptă ordine să-i disperseze în forţă pe demonstranţi la 15 martie, având în ei educate o violenţă şi un xenofobism total antidemocratic. Intelectualii români editează o serie de cărţi tendenţioase, pe care le lansează cu mare fast în Secuime. Astfel, deputatul Petre Ţurlea se războieşte cu statuile personalităţilor maghiare locale (“monumente non-grata”^⁴³) într-un stil arogant, intolerant şi violent, negându-le acestor personalităţi orice calitate (“de o valoare îndoielnică sau chiar inexistentă“) şi anulând orice aport adus de aceştia la cultura română, maghiară sau europeană. Maria Cobianu-Băcanu – cercetătoare la Institutul de Sociologie al Academiei Române - propune^⁴⁴ într-un mod profund antiştiinţific şi antidemocratic terorizarea până la dispariţie a secuilor, deplângându-i pe bravii securişti care n-au fost lăsaţi să-şi facă treaba în linişte la revoluţie, elogiind Vatra Românească şi alte organizaţii ale fostelor miliţii şi securităţi, cerând imperios colonizarea masivă a zonei cu români (în pofida reglementărilor europene care interzic acest lucru), urmărirea oricărui maghiar, interzicerea UDMR, românizarea în proporţie de 89% a străzilor, instituţiilor, şcolilor, cadrelor de conducere, falsificarea istoriei în favoarea românilor, etc. În acelaşi ton pseudo-ştiinţific au fost scoase mai multe cărţi^⁴⁵, precum şi o serie de articole publicate în reviste de specialitate, cu scopul de a menţine o stare de tensiune între cele două etnii^⁴⁶. Unele ziare şi televiziuni alimentează populaţia întregii ţări cu informaţii negative la adresa maghiarilor, pe care le comentează într-un mod tendenţios, omiţând de multe ori alte informaţii pozitive despre această etnie. Partidele politice sunt deseori chemate în Secuime pentru a constata cum sunt românii “prigoniţi în propria ţară“, după care alcătuiesc rapoarte parlamentare în care cer “îmbunătăţirea configuraţiei etnice în judeţele Covasna şi Harghita”^⁴⁷. Celor mai mulţi politicieni, cercetători, ziarişti li se insuflă ideea că ungurii trebuie supravegheaţi, că nu trebuie lăsaţi singuri să se organizeze, că ei reprezintă un pericol public. În acest spirit naţionalist obtuz, Poliţia, SRI, Jandarmeria, Armata trimit din ce în ce mai mulţi militari pentru a “asigura ordinea şi liniştea publică“. Aplicaţiile militare au în subsidiar ideea că “Ţara nu doarme” (după cum declara un subofiţer participant la operaţiunea “Floare de colţ”), că deasupra ungurilor stă de veghe “braţul înarmat al legii”. Deşi se declară neîncetat neutri din punct de vedere politic, ofiţerii şi subofiţerii acestor instituţii sunt ferm convinşi că ei sunt apărătorii interesului naţional, că partidele se ocupă numai cu politica şi de aceea doar ei apără ţara de acţiunile de dezintegrare, de spionii unguri care incită la autonomie. Cu asemenea tipare mentale (cu nimic diferite de cele ale predecesorilor lor, slujitori ai lui Ceauşescu), nu este de mirare că incită - prin variate căi – la blocarea unor legi fireşti într-o democraţie, cum e cea a descentralizării administrative, în urma căreia ei ar urma să intre în subordinea primăriilor, conduse acum de maghiari. De teamă că vor fi nevoiţi să plece atunci când vor intra în subordinea administraţiei publice locale (căci primăriile vor angaja poliţişti care să se pună în slujba localnicilor care-i plătesc, şi nu pe aceştia care au comportamentul unor trupe de ocupaţie, care nu vor sau nu ştiu să vorbească în limba băştinaşilor, deşi legea permite acest lucru, care spionează de iredentism orice organizaţie şi adunare a lor, care defilează ameninţător la 15 martie pentru intimidarea demonstranţilor, etc.), poliţiştii s-au pus în fruntea celor care agită românizarea urgentă a zonei, pentru a-i pune pe maghiari în faţa unui fapt împlinit. Prin moduri nu tocmai curate, soţiile unora dintre ei sunt numite în fruntea unor instituţii economice de stat (deşi prin concurs n-ar fi putut ocupa acele posturi), introducând o nuanţă naţionalistă în politica de privatizare, de disponibilizare a excedentului de personal, etc.

Într-un mod destul de bizar, preoţii ortodocşi au ajuns să colaboreze cu reprezentanţii acestor instituţii de pe urma cărora Biserica lor a avut de suferit în regimul comunist. Conflictelor interetnice li se adaugă o dimensiune confesională, făcând ca aceste tensiuni să devină şi mai complexe. Instigaţi de enoriaşii cu epoleţi, unii preoţi refuză să participe la întâlnirile ecumenice, considerându-le un mod perfid de asimilare. Nu de puţine ori sunt atraşi de partidele “naţionale” şi îndemnate să facă propagandă politică în biserică, aşa cum fac preoţii maghiari. (PDSR a încercat să-l convingă pe Episcopul Ioan să-i susţină cauza în alegerile din 1996).

Obsesia contorizării etnice a cuprins deopotrivă ambele comunităţi. Stresul demografic e reclamat oricărui vizitator. De ambele părţi se alcătuiesc statistici prin care se demonstrează abuzurile celeilalte naţii. Activităţile cultural-civice se desfăşoară în cadrul unor programe naţionaliste. Viaţa comunitară este subjugată politicului şi nu pare a fi în stare să iasă din el. Pe pedala naţionalismului şi separatismului se apasă la orice manifestaţie culturală. Diferenţa între “ei” şi “noi” este vizibilă şi accentuată din exterior, fiind sursă pentru capitalul politic atât la Bucureşti, cât şi la Budapesta. Deplângând soarta minoritarilor lor din Secuime, politicienii români şi maghiari induc localnicilor o stare de anxietate identitară. Nici maghiarul nu mai e maghiar adevărat, şi nici românul nu mai e român curat. Din exterior localnicii sunt văzuţi aşa cum sunt văzuţi moldovenii din Basarabia de cei din România: mai puţin români, mai proşti, s-au făcut frate cu dracu, etc. Această teamă că şi-au alterat identitatea o resimt atât maghiarii, cât şi românii. La periferia răsăriteană a neamului lor, uitaţi în munţi şi abandonaţi de elita de la Budapesta, secuii simt că limba lor nu mai e la fel de academică şi elevată ca a fraţilor lor din Ungaria, că problemele lor nu mai sunt aceleaşi, că sărbătorile lor sunt mai diferite şi rudimentare, că accesul la cultura maghiară e greoi şi că, încetul cu încetul, devin alt neam. În acelaşi timp, românii văd cum problemele lor sunt diferite de cele ale rudelor din Bărăgan şi din Oltenia sau Moldova, cum educaţia lor se construieşte pe un naţionalism rudimentar şi bolnav (preotul din Cristur mărturisea că e conştient că îşi educă fii ca extremişti, îndemnându-i de la 3 ani să cânte “Noi suntem români” şi “Treceţi batalioane române Carpaţii”, dar că nu poate să facă altfel într-un mediu ostil), cum complexul de minoritar le perverteşte atât de mult comportamentele, încât nu vor mai fi în stare să se poarte normal într-o societate normală (“eu nu plec de-aici – declara un jandarm român – pentru că voi fi privit ca un ciudat în alte locuri; noi trebuie să ne însănătoşim aici împreună“).

Există indiscutabil o dramă a minorităţilor, pe care unii o alimentează cu voluptate şi pasiune. Pentru localnici, naţionalismul totalitar este soluţia cea mai la îndemână, pentru că e prima oferită, iar ea este impusă pentru a-i împiedica să vadă că mai există şi o altă cale.

Cea mai importantă măsură pentru o normalizare a vieţii cotidiene din Secuime o reprezintă deconspirarea Securităţii ca forţă opresoare şi a celor care au colaborat cu ea în diferite grade: de la simplu informator, la colaborator, colaborator cu plată, ofiţer neacoperit, acoperit sau deplin conspirat. “Am fi îngroziţi să aflăm intensitatea fenomenului colaboraţionist – declara un intelectual maghiar. Ne place să credem că numai românii au fost în slujba ei, dar ei nu puteau lucra fără o reţea, deci fără a coopta în sistem şi maghiari. Dacă s-ar da publicităţii lista colaboratorilor Securităţii şi SRI am vedea că aproape toată elita locală ungară şi română a avut de-a face cu aceste instituţii într-un mod ruşinos. S-ar crea un “vid de putere”, căci n-am avea pe cine să punem în loc. Singura soluţie e să se întoarcă tinerii de la studii. Schimbarea generaţiilor înseamnă schimbarea problemelor”.

Pentru a înlătura din calcul ideea accesului la dosarele Securităţii s-a lansat zvonul – cu o mai mare intensitate decât în alte regiuni – că acestea au fost arse şi distruse la revoluţie, la 15 martie şi la 13 iunie 1990, deşi informaţia este doar în mică măsură adevărată şi ascunde în acelaşi timp adevărata cale de rezolvare a problemei, căci dosarele există atât ca arhive fizice, cât şi ca microfilme şi baze de date stocate pe calculatoare şi diskete, depozitate în multe instituţii centrale şi locale ale fostului Departament al Securităţii Statului (DSS), care n-au fost atacate în 1989-1990. Întrucât decizia gestionării dosarelor de către organisme ale societăţii civile este încă blocată la vârful puterii politice de la Bucureşti, soluţia de compromis o reprezintă angajarea cât mai multor reprezentanţi ai noului val de intelectuali şcoliţi după 1989, care n-au avut când să se pună în slujba Securităţii (deşi în cea a SRI au avut când, iar politica naţională a acestui serviciu de informaţii nu diferă cu nimic din punct de vedere ideologic de cea a DSS).

Oricum, fără o abordare temeinică a problemei colaboraţionismului nu va putea fi linişte în Secuime. Trivializarea intenţionată a ei, ca şi sabotarea sistematică a eforturilor de democratizare sunt produsul unor generaţii mai vârstnice, care nu-şi văd nici un viitor într-o societate pe care n-o pot controla.

Cei mai şcoliţi dintre tineri au adoptat însă alte valori, care au început să aibă din ce în ce mai multă aderenţă. Radio XXI este tot mai frecvent ascultat pentru că este un post bilingv şi într-un contact permanent cu cetăţenii simpli. Televiziunile locale maghiare încep să ia în discuţie traducerea ştirilor şi a emisiunilor social-politice în limba română. Tinerii medici au renunţat la politica şovină de amânare intenţionată a tratării bolnavilor de altă etnie decât ei.

Acestea sunt numai câteva încercări de normalizare a relaţiilor interetnice. Problema trebuie însă abordată la nivel central, iar elitele politice – atât cele de la putere, cât mai ales cele din opoziţie – nu par dispuse să elimine din discursul lor electoral demagogia naţionalistă. După ce au agitat suficient viaţa politică din ţară cu falsa problemă a istoriei şi geografiei învăţate în limba oficială, au adus acum pe tapet universitatea multiculturală ca alternativă la cererea UDMR de a organiza şi conduce o universitate maghiară finanţată de la buget.

Pe de altă parte, fără punerea în aplicare a unui plan de dezvoltare regională nu se va detensiona atmosfera din zonă. “Economia poate atenua asperităţile convieţuirii” – declara prefectul Covasnei, dl. Gheorghe Tatu. Cum am arătat mai sus, perioada de bunăstare a anilor 1965-1975 i-a apropiat pe secui de români. Investitorii însă nu se avântă într-o ţară în criză şi mai ales într-o zonă cu grad de risc ridicat (din considerente etnice). Informaţia pe care am lansat-o, că Societatea Naţională a Petrolului ar fi dispusă să investească în deschiderea unor puncte de lucru în Secuime, i-a bucurat pe unii factori locali de decizie, dar ideea că acest lucru presupune aducerea unei forţe de muncă specializate din sudul ţării i-a panicat până într-atât încât s-au plâns pe posturile locale de televiziune şi la reprezentantul guvernului care a sprijinit cercetarea. “Aceasta este o diversiune PDSR-istă; o altă formă de românizare a regiunii” – declara un înalt reprezentant al judeţului Harghita. În acest mod alarmant şi dubios sunt privite toate tentativele de investiţii ale românilor, după cum investiţiile din Ungaria sunt o sursă de îngrijorare pentru militarii, cercetătorii şi politicienii români. “Să se aibă în vedere că multe ligi, fundaţii, asociaţii maghiare sunt agenturi ale străinătăţii şi centre de spionaj străine pe teritoriul nostru. În ele se pompează bani mulţi şi tehnică modernă, dar nu servesc interesele ţării” – scria Maria Cobianu-Băcanu^⁴⁸.

Secuimea dispune de un imens potenţial turistic, ce este infim exploatat. Staţiuni altădată renumite sunt acum închise, degradate şi doar rareori vizitate de câţiva cetăţeni unguri. Pe porţiuni de zeci de km de şosea (de la Durău la Topliţa) se văd de-o parte şi de alta a versanţilor munţilor zeci de mii de copaci căzuţi în urma unei furtuni, iar oamenii nu sunt stimulaţi să-i ridice şi sunt nevoiţi să taie alte păduri, în timp ce acei copaci rămân să putrezează, alungându-i şi pe puţinii turişti din preajmă datorită pericolului prăbuşirii şi imaginii neatractive.

Această politică de embargo impusă Secuimii de administraţia de la Bucureşti (în mod conştient sau preluată inerţial de la vechea putere) este dureros simţită atât de maghiari, cât şi de români. Ea este confirmată cu cinism de o înaltă personalitate locală: “Aceasta este o Elveţie Răsăriteană. Ea trebuie să fie românească; nu trebuie s-o lăsăm să fie a lor” – ignorând faptul că Elveţia nu este dominată de o singură naţie, că acolo reuşesc să convieţuiască mai multe etnii fără a se şicana, fără a se umili reciproc.

Cu dragoste sau silă, de voie sau de nevoie, România va intra mai devreme sau mai târziu într-un sistem economic european, în care interacţiunile comerciale, culturale şi umane se vor înmulţi, vor căpăta amploare şi se vor generaliza. Iar efectele benefice ale acestei integrări vor fi văzute şi de cetăţenii simpli în aşa măsură încât vor conştientiza că au fost victimele unei ideologii falimentare. Politica naţionalistă va pierde teren în faţa intereselor comunitare şi a reglementărilor juridice internaţionale. Etnicitatea se va retrage din sfera publică în cea privată, devenind ceva personal, ca şi viaţa sexuală. Pentru a pune însă orgoliul naţional între paranteze trebuie ca fiecare să acorde celui diferit de el mult credit, respect şi consideraţie. Acum însă nimeni nu pare dispus să facă primul pas, fie şi numai pentru că ura a întărit celuilalt bănuiala că urmăreşte ceva ascuns prin astfel de gesturi făţarnice.

1 Studiul a fost scris în agusut 1998 şi a apărut în cartea “Dimensiunile urii interetnice în Secuime”, Editura BCS, 1998 şi 2001

2 Sabin Opreanu – “Terra Siculorum”, Cluj 1925, G. Popa-Lisseanu – “Originea secuilor si secuizarea românilor”, Bucuresti, 1941

3 Ioan I. Russu – “Românii si secuii”, Bucuresti 1990

4 Dan Zamfirescu – “Ortodoxie si romano-catolicism in specificul existentei lor istorice”, Bucuresti 1992

5 Vasile Lechintan – “Românii din scaunele secuieşti la 1614”, in “Angustia” vol. I (1996)

6 Szöcs Janos – “Despre istoria românilor in scaunele secuieşti ale Gheorghenilor, Ciucului şi Casinului”, Miercurea Ciuc 1998

7 Sabin Opreanu – “Tinutul săcuilor. Contribuţii de geografie umană şi de etnografie”, Cluj 1927

8 Cei mai importanţi moşieri erau Bethlen Domokos, Apor Lázár, Bornemisza Pál, Ugron Pál, Nemes Antal, Imreh Lázár, Toldalagi Laszlo, etc., care ţineau fiecare câteva zeci sau sute de familii de români.

9 Ioan I. Russu – op. cit.

10 Nicolae S. Ionescu – “Problema românilor săcuizaţi”, Bucureşti 1944

11 Szőcs Janos – op. cit.

12 “Istoria României” vol. IV, Bucuresti 1964

13 Imreh Istvan – “Viaţa cotidiană la secui (1750-1850)”, Bucureşti 1982, si “Cutumă şi dispoziţie, autonomie şi subordonare la grănicerii secui (1764-1848)”, Cluj 1977

14 G. Popa-Lisseanu – op. cit.

15 Orban Balazs – “Descrierea ţinutului secuiesc”, Budapesta 1868-1870, în “Angustia” vol. II (1997)

16 Mircea Sfarlea – “Românii din Sfânta Episcopie a Covasnei şi Harghitei”, Sf. Gheorghe 1995

17 in Ioan I. Russu – “Românii şi secuii”, Bucureşti 1990

18 Ioan Russu-Sirianu – “Românii de peste Carpaţi”, 1908, G. Popa-Lisseanu – “Secuii şi secuizarea românilor”, 1932, “Date privitoare la maghiarizarea românilor” 1937, “Originea secuilor şi secuizarea românilor”, 1937, Sabin Opreanu – “Săcuizarea românilor prin religie”, 1927, “Tinutul săcuilor”, 1927, “Terra Siculorum”, 1925, Petre Gârboviceanu – “Minorităţile din România”, 1926, Alexe Mănciulescu – “Paradoxa săcuiasca”, 1927, Octavian Dobrota – “Românii săcuizaţi şi regiune săcuizata”, 1940, Nicolae S. Ionescu – “Problema românilor secuizaţi”, 1944, Costache Florea – “Secuii din România”, 1939, Nicolae Iorga – “Istoria românilor din Ardeal si Ungaria”, 1915, Păclişanu Zenovie – “Politica minoritară a guvernelor ungureşti”, 1943, Aurel Nistor – “Problema românească în ţinuturile secuizate”, 1939, Teodor Chindea – “Contribuţii la istoria românilor din Giurgeul Ciucului”, 1930, Emil Micu – “Din trecutul bisericesc, cultural şi economic al românilor din Secuime”, 1946, revista “Tinuturi săcuizate” din 1931-1940, etc.

19 Proprietatea secuiască a fost vreme îndelungată de tip devălmaş, ea nefiind deci proprietate ce putea fi moştenită, ci era distribuită anual, în funcţie de necesităţi. Pentru a putea primi pământ şi a intra în composesorate românii trebuiau să aducă dovadă de la biserica dominantă în sat. Vezi Istvan Imreh – “Viaţa cotidiană la secui (1750-1850)”, Bucureşti 1982

20 Sabin Opreanu – “Săcuizarea românilor prin religie”, Cluj 1927

21 Nicolae S. Ionescu prezintă în “Problema românilor săcuizaţi” o astfel de statistica:

18691910ProcentulRomani128.03343.835-66%Unguri210.600372.785+77%în condiţiile în care cele 3 judete: Odorhei, Ciuc si Treiscaune cunoscuse în cei 41 de ani o creştere demografica de 25%, de la 338.633 la 416.710 locuitori. Aceste cifre l-au determinat pe Nicolae Iorga să afirme în 1915 “aşa de mult am dat ca element uman secuilor, încât azi populatia secuiască este în marea ei majoritate de origine românească”, iar pe Ioan I. Russu – mai conciliant: “cantitativ, componenţa românească a secuilor in ansamblu poate fi evaluată la un coeficient de 25-35%”.

22 Toth Sandor – “Quo vadis, Românie?”, Timişoara 1990

23 Sunt nenumarate plângerile lor la Liga Naţiunilor, prin care protestau împotriva nedreptăţii făcute la Trianon, împotriva intrării lor sub ocupaţia unor barbari şi primitivi. Pentru recâştigarea simpatiei politicienilor occidentali, ungurii au început o intensă propagandă prin care încercau istoric să demonstreze legitimitatea lor în Secuime. De atunci datează de fapt acest proces de scriere şi rescriere a istoriei, care nu s-a stins nici acum şi care a căpătat proporţii europene. (Vezi in acest sens lucrarea lui Mihai Stratulat “Revizionism şi neorevizionism maghiar”, Bucuresti 1994)

24 Eric Hobsbawm – “Nations et nationalisme depuis 1780”, Paris 1992

25 scria Miko Imre, citat din Toth Sandor – “Quo vadis Românie ?”, Timisoara 1990

26 In cartea “Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României” coordonată de Mihai Fatu şi Mircea Musat aparută la Bucureşti în 1985 există o statistică întocmită de Secretariatul de Stat al Naţionalităţilor referitoare la atrocităţile comise în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941:

JudetulTreiscauneCiucOdorheiTotalOmoruri248335Schingiuiri692415108Bătăi25831623597Arestări38116599645Profanări25111753Devastări colective114419Devastări individuale160418192Total9285421791649

La acestea se adauga:

Schingiuiri în masă: Belin (22), Poiana Sărată (14), Joseni (6), Bicazul Ardelean (7)
Bătăi în masă: Poiana Sărată (31), Zăbala (64), Voşlobeni (61), Gheorgheni (223)
Dărâmări de biserici: Boroşneul Mare, Capeni, Comandău, Zagon, Borsec, Ditrău, Aldea, Biborţeni, Crăciunel, San-Martin, Martinis, Comolău, Vârghiş, Mereşti, Ocland, Racosul de Sus, Doboşeni.
Sate româneşti devastate: Covasna (80 case), Ozun, Zăbala, Zagon, Valea Mare, Tulgheş, Frumoasa, Bicazul Ardelean

27 Organizaţie ce cuprindea tineri până în 21 ani, şcoliţi în spiritul dorinţei de revanşă, al dispreţului faţă de români, care au făcut numeroase acţiuni de teroare şi intimidare în Ardealul de nord

28 Corp expeditionar recrutat din voluntari, care purta numele liderului PNT

29 Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – “Sociologia si Geopolitica frontierei”, vol. II, Bucuresti 1995

30 Vezi colectiile ziarelor “Scânteia” şi “România liberă” din octombrie-noiembrie 1956, unde se prezentau crimele din Secuime comise împotriva miliţienilor şi securiştilor români.

31 Şcolile preuniversitare s-au redus datorită lipsei de cadre didactice pregătite, iar interesul pentru pregătirea şcolară în limba maternă a scăzut vertiginos în condiţiile în care admiterea la facultate se făcea în limba româna (pentru a spori şansele admiterii în învăţământul superior, mulţi părinţi maghiari şi-au dat copii la şcoala în limba română).

32 Mihai Stratulat – “Revizionism si neorevizionism maghiar”, Bucuresti 1994

33 In 1977 apărea la Paris “Darea de seamă asupra Transilvaniei”; ei i-a urmat scrisoarea deschisă adresată conducerii PCR de Király Karoly, apoi cea a lui Takács Lajos din februarie 1978. Din 1980, valurile stârnite de arestarea redactorilor revistei “Contrapuncte” - Szőcs Géza, sotii Tóth, Ara Kovacs Attila – au impus în atenţia opiniei publice internaţionale problema maghiarilor din România.

34 Toth Sandor – op. cit. pag. 69

35 Asemenea citate se găsesc în manualele de “Istorie a României” de clasa a XII-a şi în “Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României”

36 In 1984 a explodat statuia lui Mihai Viteazu din Sfântu Gheorghe, ucigând un copil român care se juca în preajmă. Autorii atentatului au rămas neidentificaţi. Maghiarii spun că a fost o provocare a autorităţilor române (singurele ce puteau deţine explozibil în ţară). Românii consideră autori pe iredentiştii maghiari care şi-ar fi procurat uşor dinamită, căci traficul la frontieră luase proporţii uriaşe.

37 Conform “Raportului Comisiei Parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoiţi să-şi părăsească locul de muncă şi domiciliul din judeţele Covasna şi Harghita”, Bucureşti 1991

38 Analizând ratele de emigrare (la mia de locuitori), observăm că judetul Covasna formează o grupă de similitudine cu Harghita, Bihor, Satu-Mare si Maramures:

1990199119921993199419951996Rata medie a plecărilor din Covasna17,29,510,88,59,811,512,0Rata medie a plecărilor pe ţară33,911,312,910,611,712,813,0Judetul cu cea mai ridicata rată61,3 Vaslui20,0 Vaslui19,2 Vaslui14,6 Botosani16,3 Olt19,8 Vaslui17,9 Bucuresti

39 In octombrie 1997 în judetul Harghita 38% din cadrele de conducere erau de origine româna – conform “Situaţiei statistice” prezentată de prefectura judeţului, în condiţiile în care ponderea românilor este de 14%.

40 “Cadrul legislativ şi instituţional pentru minorităţile naţionale din România”, editat în 1994 de Consiliul pentru Minorităţile Naţionale al Guvernului şi de Institutul Român pentru Drepturile Omului.

41 In acest sens Katona Adam propunea interzicerea căsătoriilor mixte

42 Andrei Marga – “Disocieri privind naţionalismul”, in revista “Polis” nr. 2/1994

43 Petre Turlea – “Falşi martiri maghiari pe pământ românesc”, Bucureşti 1996

44 Maria Cobianu-Bacanu – “S.O.S. – românii din Covasna şi Harghita”, Tg. Mures 1998

45 Ilie Sandru – “Sub cumpăna veacurilor”, Tg. Mures 1995, Z. Dragos – “Mărturii tragice”, Bucureşti 1995

46 vezi astfel articolul lui Horia Stanca – “<Problema> secuilor”, în Sociologie românească, nr. 2/1992, precum şi o parte însemnată dintre articolele revistei “Angustia”

47 coord. Adrian Nastase – “Informare privind concluziile delegaţiei parlamentare care a vizitat judetele Covasna si Harghita”, 24-26 octombrie 1997

48 Maria Cobianu-Bacanu – “S.O.S. – românii din Covasna şi Harghita”, Tg. Mures 1998 şi “Factori de conservare a identităţii etnice româneşti în judeţele Covasna şi Harghita” în revista “Angustia” 1(1996), pag. 341

Ardealul Nostru

Pagini

Dicţionar istoric al lexicului maghiar din Transilvania

luni, 14 februarie 2022

Bruno Ştefan. Secuii şi Românii – evoluţia unei neînţelegeri1

Secuii şi Românii – evoluţia unei neînţelegeri^¹ de Bruno Ştefan

Niciun comentariu:

Pagini

Dicţionar istoric al lexicului maghiar din Transilvania

luni, 14 februarie 2022

Bruno Ştefan. Secuii şi Românii – evoluţia unei neînţelegeri1

Secuii şi Românii – evoluţia unei neînţelegeri1 de Bruno Ştefan

Niciun comentariu:

Secuii şi Românii – evoluţia unei neînţelegeri^¹ de Bruno Ştefan