Completez informațiile privind scandalul produs de manifestarea organizată la Teatrul Național din Budapesta, cu prilejul Zilei Naționale a României, care, nu întâmplător, este ziua de 1 Decembrie.
Părerea mea este următoarea : Ambasada a făcut o greșeală. Poate că a fost și o provocare. Deși nu prea văd ce se putea cîștiga din asta. Dar nici ungurii care comentează evenimentul nu se gîndesc prea mult.
Dacă pentru statul maghiar această zi de 1 Decembrie este o zi de doliu, și desigur pentru mai toți cetățenii acelei țări, ca și pentru probabil toți cetățenii maghiari ai României, existau alte soluții.
Aceea propusă mai jos de un cetățean ungur, de a organiza manifestarea de la Budapeste pe un teren neutru, nu într-o instituție care are valoare simbolică.
Cealaltă soluție ar fi fost să nu se dea nici o importanță acestei situații, iar faptul că i s-a dat, înseamnă pentru mine că există forțe politice la Budapesta, care doresc să facă gesturi prin care să obțină capital simbolic, adică electoral.
Asta se practica deja pe vremea lui Kadar, când era serbat la Budapeste Petru Groza, personalitate politică nu prea agreată ba chiar «uitată» în epoca Ceușescu.
Pun în paralel decizia primarului de la Sfântu Gheorghe privitoare la ziua liberă de 15 Martie, din care am citat pe acest blog.
Există vreo deosebire între cele două acțiuni, cea de protest din Ungaria și cea de abuzivă interpretare a limitelor prerogativelor unui primar, de la Sfântu Gheorghe? Eu nu cred. În toate cazurile e vorba de provocări. Cine și de ce are interesul să se meargă pe această cale?
Nu mă deranjează sărbătorirea zilei de 15 Martie. Cu condiția să nu dea ocazia altor provocări, dintr-o parte sau alta. Chiar și sub forma unei zile libere. E un eveniment pentru unguri, chiar dacă trăiesc în interiorul granițelor altui stat decît Ungaria. Dar în cazul acesta, să se asigure, fără comentarii, serbarea zilei pentru toți maghiarii din România, ca și cum ar fi o sărbătoare religioasă, cum și este, într-un fel, nu doar pentru funcționarii primăriei de la Sfîntu-Gheorghe, care nu sunt mai unguri decât restul.
Iar românilor de la Sf. Gheorghe să li se asigure condițiile necesare de egalitate în termeni de zile libere. Dar unde duce logica asta de accentuare a tot felul de privilegii sau specificități? Ori suntem egali, ori nu suntem egali.
Mai există o cale, a înțelepciunii, a jozansagului, a lucidității.
Să se renunțe la astfel de sărbatori naționale care marchează conflicte, victoriile unor asupra celorlalți. Suntem oare aproape de o astfel de stare de trezie sau, dimpotrivă, ne afundăm în accentuarea particularismelor cu intenții violente?
Rămâne să pun frontal prietenilor mei unguri și români, ca și dușmanilor mei unguri sau români, întrebarea deschisă.
Care este scopul acestor vînzoleli? Provocarea la Budapesta a unor reacții previzibile? O reîmpărțire a Ardealului? Integrarea Ardealului în Ungaria? O acțiune de dezmembrare a unității statale a României, sub pretextul vechi că e vorba de un stat «multinațional», care nu are nici o unitate?
Suntem într-o situație paradoxală. Cu cât vorbim mai mult de interese europene, de unitatea suprastatală, de politică globală, cu atât mai tare se aud glasurile care contestă astfel de soluții și nu pregetă să se organizeze politic forțe care atacă problematica relațiilor interetnice în această zonă, din perspective revizioniste.
Repet opinia mea fermă: slăbirea unităților statale mici sau mijlocii în această zonă a fost mereu favorabilă politicilor imperiale. Cândva victimele au fost Ungaria și Austria, moștenitoare ale unui imperiu slăbit și ușor de dezmembrat. După 1940, România. La finele secolului trecut Jugoslavia. Aceste state nu pot fi comparate, fără rest. Sper că se acceptă că România nu a fost și nu este un imperiu, nici un stat multinațional de tip Jugoslav.
Asta se vrea și acum. Instrumentele acestor acțiuni de dizlocare au fost pe rând Croația, Albania și Kosovo, Macedonia. E timpul să ne întrebăm dacă aplicarea în continuare a principiului suveranității naționale este posibilă.
Dar și dacă procesul de dezintegrarea statală pe care îl induce aplicarea până la absurd a principiului autonomiei etnice are altă consecințe decât obținerea unor entități administrative fără cea mai vagă autonomie reală. Fiindcă eu nu cred că Ținutul Secuiesc, pentru autonomia căruia se zbat unii, are cea mai mică șansă de a fi cu adevărat autonom. Nu fiindcă statul român nu ar îngădui finalizarea unui astfel de proces. Ci fiindcă aveam de-a face cu o gravă confuzie care îi bântuie pe adepții acestui demers. Etnocrația locală fără o construcție economică viabilă, bazată pe bogate resurse locale controlabile și diverse nu poate avea validitate în durată. Secuimea nu are rezerve minerale, de energie sau materii prime suficiente pe termen mediu. Iar un comerț care să nu țină seama de natura sa de enclavă nu se poate imagina. State, nu ținuturi, și-au rupt coloana vertebrală sub presiuni economice și finaciare asupra cărora nu au nici un control.
Frica de asimilare care pare să conducă toate proiectele și deciziile ungurești este o dramatică stare, din care eu nu știu cum se poate ieși.
Primarul de la Sfântu Gheorghe face o politică străvezie, a pașilor mărunți. Il consider naiv, în timp ce dînsul se crede viclean și eficient.
În loc de relansarea unor proiecte vechi, care să ducă la rezolvarea conflictelor etnice provocate, pe calea creării unor entități federale mijlocii, în tradiția postpașoptistă, prin care să se echilibreze politica marilor puteri europene de genul Franței, Angliei și Germaniei, țările mici se lasă duse de nas, iar grupusculele naționaliste nu fac decît să favorizeze acest proces. Ungaria nu trebui să viseze că va putea prelua controlul unei federații dunărene, dar nici nu trebuie să abandoneze ideea, din care ar putea trage foloase toate țările implicate, de la Austria la Bulgaria.
De aceea invitarea Consiliului Național Secuiesc în Parlamentul budapestan mi se pare o acțiune contrară intereselor reale și de viitor ale Ungariei, și nu, mai ales, celor ale României.
Cum însăși existența acestui Consiliu contrazice interesele poporului maghiar, care nu își va găsi unitatea istorică prin dezmembrări de stat vecine sau prin regionalizări etnice fără temei economic, ci prin punerea în valoare a intereselor suprastatele dar regionale comune, prin care se vor evita catastrofele ecologice și dependența de marile puteri imperiale vechi sau pe cale de reconstituire (Rusia).
Prietenul meu Cseke, crede că suntem literați și că, deci nu avem temeiul să discutăm în cunoștiință de cauză aceste chestiuni fiindcă nu stăpânim terenul. Are, în parte, dreptate. Vreau totuși să precizez că. în cazul meu, am redactat vreme de câțiva ani un supliment de istorie al revistei Vatra și, chiar dacă nu tot ceea ce a fost publicat acolo a apărut cu acordul sau din inițiativa mea, am petrecut ani buni cetind cărți de istorie, de sociologie, de demografie, de etnologie. Iar, aici, în Franța, fac același lucru, literatura nemai fiind preocuparea mea prioritară, doarece am constatat că nu puteam să mai trec prin viață naiv ca un literat. Înainte de a da la filologie m-am pregătit pentru istorie. Și doar numerus clausus impus de cadre pentru recrutarea istoricilor, a căror activitate era unul din câmpurile ideologiei comuniste, m-a împiedicat să devin ceea ce aș fi dorit să devin. Și acum, mă simt bine în arhive. Dar acceptând observația, aș dori să orientăm discuția noastră spre opinii personale, urmând să invităm specialiști care să-și expună argumentele, provocați de noi, pe aceleași baze.
Îi mulțumesc prietenului Cseke că a făcut efortul de a-mi răspunde pe tema demografică și consider, pentru moment, subiectul închis.
Traducerea este bună. Teodor Mureșan este un poet minor, un redactor de reviste foarte bun. A scos căteva decenii Pagini literare la Turda și a fost tatăl unui foarte important istoric român din Cluj, Camil Mureșan. Aș fi vrut să-l am profesor pe acesta din urmă, un om care mi s-a părut foarte echilibrat deja atunci cînd, pregătindu-mă pentru exemenul de admitere la istorie, aveam ocazia, privilegiul de schimba câte o vorbă în birourile Institului de istorie din Cluj, prin 1957.
«Román ünnep a Nemzetiben Bővebben a mai Magyar Hírlapban
Ízléstelenség: Alföldi színházában koccintanak Erdély elcsatolására
Nem tréfa: hazánk megcsonkítását ünneplik majd a Nemzeti Színházban
Nem tréfa: hazánk megcsonkítását ünneplik majd a Nemzeti Színházban
Az ember, akinek nem fontos a magyar érzékenység
Szinte hihetetlen, de az Alföldi Róbert vezette Nemzeti Színházban december 1-jén, a román nemzeti ünnepen előadást és állófogadást rendeznek. Nyolc éve hatalmas felzúdulást keltett, amikor Medgyessy Péter szocialista miniszterelnök ugyancsak ezen a napon Budapesten együtt ünnepelt román kollégájával. 1918. december 1-jén tartották Gyulafehérváron a románok nagygyűlését, amelyen elfogadták a már megszállt Erdély egyesülését a Román Királysággal, megalakítva a Román Nemzeti Tanácsot. A lapunk által megkérdezett színészek és történészek bírálják Alföldi döntését.
A 2010-es ünnep hazai helyszínének biztosítása kapcsán sikertelenül próbáltuk elérni Alföldi Róbertet, a Nemzeti Színház vezérigazgatóját. „Sajnos a vezérigazgató úr nem tud a rendelkezésére állni, mert próbál. Főpróbahete van, pénteken mutatjuk be Závada Pál Magyar ünnep című darabját a Művészetek Palotájával együttműködésben” – közölte az intézmény.
Emlékezetes, 2002. december 1-jén Medgyessy Péter miniszterelnök román kollégájával, Adrian Nastaséval koccintott a Kempinski Hotelben. Gál J. Zoltán kormányszóvivő azzal magyarázta a közös pezsgőzést, hogy Medgyessy részvételével azt kívánta jelezni, a magyar kormány politikáját nem a múlt sérelmeire, hanem a jövő lehetőségeire építi. „Nagy jelentőségű ez a szomszédságpolitikában, mert ezzel hozzájárulhat a határon túli magyarok érdekeinek képviseletéhez” – fogalmazott. Az ünnepi fogadáson részt vett Kovács László külügyminiszter, Göncz Árpád volt köztársasági elnök, valamint a Romániai Magyar Demokrata Szövetség több képviselőházi és szenátusi vezetője is. A szálloda előtt több százan tiltakoztak, elfogadhatatlannak tartották ugyanis, hogy magyar kormánypárti politikusok olyan fogadáson vesznek részt, amely Erdély bekebelezéséről szól. A BRFK a be nem jelentett demonstráción egy főt állított elő rendzavarás miatt, mivel az illető ellenállt a rendőri intézkedésnek a tüntetés feloszlatásakor.
A strasbourgi Európai Emberi Jogi Bíróság 2007-ben megállapította, a rendőrség aránytalanul korlátozta a békés tüntetők gyülekezéshez való jogát, és kétezer eurós kártérítés megfizetésére kötelezte a magyar államot. A nemzetközi bíróság kimondta, hogy a magyar bíróságok – köztük a Legfelsőbb Bíróság – nem vizsgálta meg kellő alapossággal, a tüntetés békés céllal szerveződött-e. Jogsértő volt, hogy a feloszlatás okaként azt jelölték meg, az esemény elvesztette békés jellegét, amikor a résztvevők hazaárulónak, ávósnak, munkásőrnek nevezték a rend őreit és egyes politikusokat. Az ítélet szerint a tüntetés békésnek tekintendő akkor is, ha a megjelentek sértő kijelentéseket tesznek.
Fontos volt az előkelő helyszín
„Románia budapesti nagykövetsége eddig minden évben gondosan kiválasztott, előkelő és rangos helyszíneken szervezte meg a nemzeti ünnepei alkalmából tartott fogadásokat” – tájékoztatta a Magyar Hírlapot Zenovia Popa, a román külképviselet sajtóattaséja. Szerinte az idén tekintettel voltak a két ország jó viszonyára is, valamint arra, hogy szomszédos államokról van szó. „Azért is döntöttünk a Nemzeti Színház mellett, hogy ezzel az államközi viszonyokat helyezzük előtérbe” – mondta Popa. December elseje Románia legnagyobb nemzeti ünnepének, Nagy-Románia megalakulásának, illetve Erdély Moldvához és a Havasalföldhöz csatolásának napja. Az egyesülést 1918. december első napján, a román csapatok bevonulása után a Román Nemzeti Tanács gyulafehérvári gyűlésén mondták ki. (KRL)
Raffay Ernő történész: A román nagykövetség részéről provokációnak, a színház részéről pedig egyenesen szamárságnak tartom ezt a helyszínválasztást. Nevetséges! Alföldi Róbert – attól, hogy a kommunista kormány nevezte ki színházigazgatóvá – még lehetne magyarbarát, de sajnos nem az. Sőt kimondottan magyarellenes ember, akit el kellene zavarni a posztjáról. (MH)
Szakály Sándor történész: Bár egyik nemzet sem akadályozhatja meg a másik ünneplését, ez a helyszínválasztás visszatetsző. Kicsit olyan, mint amikor Medgyessy Péter volt miniszterelnök együtt pezsgőzött a román kormányfővel a Kempinskiben. Elsősorban a Nemzeti Színház vezetőségének kellene elgondolkodnia, hogy micsoda döntés volt e célra bérbe adni az épületet. (MH)
Czakó Gábor író: Csak abban az esetben lehetne ez ünnep, ha a Román Királyság, majd népköztársaság, később köztársaság betartotta volna mindazt, amit ígért az ott élő más népeknek, így a magyarságnak is. A románoknak nem tiszta a lelkiismeretük. Más, érdekes kérdés, hogy az ünnepségre a Nemzeti Színháznak nevezett épületet bérelte ki a követség. (PB)
Sinkovits-Vitay András színművész: A fél rokonságom Erdélyből származik, de ettől még nem vagyok román. A színházigazgató szíve joga, hogy engedélyez-e egy ilyen rendezvényt, én nyilván nem tenném. A határok felett átívelő politizálás jó irány, a lényeg, hogy a magyarok magyarok maradjanak. Látni kell, hogy Európa nem foglalkozik a kérdéssel. (PB)
Csurka László színművész: Eszembe jut, hogy amikor 2002-ben mi gyászoltunk, Medgyessy Péter miniszterelnök éppen koccintott a Kempinskiben. Nem lenne szabad ilyen programot a Nemzetiben megtartani, legfeljebb egy magánhotelben, ahogy korábban. Valami jó kis liberális helyet ajánlanék az „ünneplők” figyelmébe, ahol egymásra találhatnak. (PB)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu