Nicolae Nicholas Dima. Trump, Orban si Transilvania

România se confrunta cu doua probleme geopolitice. Pe de o parte, teritoriul romanesc de dincolo de Prut ramane o problema nerezolvata si pe de alta, unii maghiari continua sa tulbure apele cu aluzii la adresa Transilvaniei. In opinia mea de doctor geograf, situatia Basarabiei si Bucovinei nu accepta nici un compromis. Vechile provincii vor readera la patria-mama in momentul in care va surveni o noua conjunctura internationala, dar va trebui negociat si cu Ucraina pentru a stinge definitiv conflictul. In acest caz, cred ca va fi nevoie de o retusare a frontierei comune si, recomandabil, un schimb de populatie. Transilvania necesita insa o atitudine abila si nuantata din poartea liderilor romani si la acest capitol suntem deficitari. Alegerea recenta a presedintelui Donald Trump s-ar putea sa agite din nou unele persoane.

***

Transilvania s-a alaturat tarii dupa Primul Razboi Mondial in urma unor ample studii si negocieri internationale. Criteriul de baza al trasarii noii granite Romano-Ungare a fost preponderenta etnica. Transilvania era, a fost, si este locuita predominant de romani. A ramas totusi o problema delicata, anume, regiunea locuita de secui in centrul tarii pentru care Tratatul de Pace de la Paris a prevazut respectarea drepturilor minoritare. O alta mica problema teritoriala in disputa a fost o fasie de pamant de la granita cu Ungaria in care orasele erau majoritar unguresti iar satele erau romanesti. Din motive economice si datorita majoritatii romanesti, zona respectiva a fost deasemenea atasata Romaniei.

Intre cele doua razboaie mondiale, ungurii din Transilvania, animati de un spirit arogant de superioritate, au respins apartenea la Romania, iar guvernul de la Budapesta s-a raliat Germaniei si a pornit o politica revizionista si de razbunare. Si cand au avut prilejul, ungurii cu spirit atavic s-au dedat la atrocitati abominabile impotriva romanilor ardeleni. Pacea incheiata dupa cel de al Doilea Razboi Mondial a restabilit frontiera Romano-Ungara si ar fi trebuit sa inchida definitiv chestiunea Transilvaniei, dar unii maghiari au respins din nou realitatea si au ramas iredentisti.

Dupa ocuparea tarii de catre sovietici, foarte multi secui si unguri transilvaneni au aderat la partidul comunist si multi dintre ei au intrat in securitate unde se razbunau pe romani. Stiu personal acest lucru pentru ca erau gardieni la inchisorile din Aiud si Gherla. Si imi aduc aminte de un sergent din Aiud care nu stia nici macar sa numere romaneste. Intr-o seara cand ne-a facut numaratoarea a inceput sa numere romaneste si dupa cifra opt s-a impiedicat si a spus kilentz. Am aflat ulterior ca in limba maghiara kilentz inseamna noua. Si pentru noi asa i-a ramas numele. In Transilvania noastra, noi romanii eram detinuti si ungurii ne pazeau si ne abuzau!

Nici in libertate situatia nu era roza. Cam in aceiasi perioada fusese infiintata in mijlocul tarii regiunea autonoma maghiara. Cand eram din nou student prin anii 1960, impreuna cu colegii de la Facultatea de Geografie din Bucuresti, am facut o calatorie de studii in centrul Transilvaniei. Militia locala, vorbindu-ne obraznic si numai ungureste, a oprit masina in care ne aflam, ne-a shicanat si ne-a amendat pentru nu stiu ce cotraventii... Aceasta a fost experienta Romaniei cu autonomia secuiasca!

***

Ultimele decenii au adus schimbari majore in Europa. Acordurile de la Helsinki si legislatia Uniunii Europene resping schimbarile de frontiera. Singura exceptie ar fi in urma unui referendum si in conditii specifice. In final, Budapesta a inteles ca in mod legal nu poate reanexa Transilvania sau regiunile locuite de etnici maghiari din Slovacia si Serbia, iar prin forta armelor nu poate invinge singura nici Romania si nici celalte tari vecine. In conscinta, Ungaria si-a indulcit relatiile cu Serbia si Slovacia si si-a concentrat eforturile pe tara noastra. Intre altele, Budapesta a recurs la masuri subtile de incurajare a rezistentei minoritatii maghiare si din acest punct de vedere sunt mult mai abili decat conducatorii de la Bucuresti ai tarii.

Ramasa fara alternative, Budapesta a inceput sa investeasca sume importante in anumite zone din Transilvania in speranta ca populatia maghiara locala nu va mai pleca in occident. Intre timp, Ungaria a devenit activa si vocala pe plan international; a atras investitii din China si din occident; a demarat proiecte economice de amploare; si a aderat la mai multe organizatii internationale. Nimic rau in aceste politici, dar trebue luate in obiectiv si analizate pentru cosecintele pe care le-ar putea avea asupra tarii noastre. In plus, in ultima vreme, Viktor Orban a cultivat relatii foarte bune cu Vladimir Putin si cu Donald Trump. El spera probabil ca intr-o eventuala conjunctura favorabila ar putea readuce pe tapet chestiunea Transilvaniei. Eu sunt convins insa ca nici Putin si cu atat mai putin Trump nu va comite greseala pe care a comis-o Hitler in 1940. Si daca isi face iluzii, Ungaria se imbata cu apa rece, dar liderii romani nu trebue sa se culce pe lauri.

Altfel, ce sa spun? In general il inteleg pe Orban care a declarat sincer ca simte o legatura deosebita cu Transilvania. Nu-l opreste nimeni sa vina in vizita in tara noastra, dar ma tem ca in spatele fatadei benigne mocneste vechea iridenta maghiara. Altfel, vecinul Viktor e un tip simpatic si rotofel (cum de altfel sunt si eu) si mi-ar face placere sa stau de vorba cu el prieteneste la un pahar de Tokay...

***

Revenind la Transilvania, apartenenta ei legala a fost decisa once and for all (odata pentru totdeauna) iar soarta ei depinde mai putin de viitoarele miscari internationale cat de evolutia populatei locale. Se stie ca nici ungurii si nici romanii nu se mai inmultesc, cum de fapt nu se mai inmuletste nici o natiune europeana, si ar fi de dorit sa uitam trecutul si sa contemplam impreuna un viitor comun de bun augur. Si este interesant ca strainii care viziteaza Ungaria si Romania spun ca sunt cele mai ospitaliere tari din Europa si nu inteleg divergentele dintre noi. Dece nu ne apropiem frateste si fara ganduri ascunse? Sa speram ca mentalitatile se vor schimba, iredentismul va dispare, si in viitor maghiarii si secuii din tara noastra vor intelege ca sunt cetateni romani si ca Romania le-a acordat toate drepturile la care poate aspira orice minoritate.

Referitor la politica externa actuala, guvernantii nostri uita ca mai sunt si alte tari importante in lume care merita toata atentia. Franta a contribuit substantial la trasarea noilor noastre frontiere; Germania a fost un bun partener economic si ramane motorul Europei; Anglia a avut intodeauna un rol de mentinere a echilibrului continental; iar Rusia ar trebui cultivata si atrasa. Cat despre China, tara pe care Bucurestiul o ignora, aceasta este deja una din marile puteri ale lumii. Un proverb American afirma ca „nimeni nu e mai orb decat cel care nu vrea sa vada.” Deschideti ochii domnilor guvernanti!

NND, USA, ActiveNews, 14 Noembrie 2024

Dr. hist. Gelu NEAMȚU. INCERCĂRI DE RESUSCITARE A „TRANSILVANISMULUI” PENTRU DESTRUCTURAREA ROMÂNIEI

 
INCERCĂRI DE RESUSCITARE A „TRANSILVANISMULUI” PENTRU DESTRUCTURAREA ROMÂNIEI
„Transilvanismul” nu este o găselniţă de dată recentă.
Este un proiect mai vechi, menit a sparge unitatea naţiunii şi a destructura astfel România, care, de altfel, tot se regionalizează şi apoi se globalizează.
Mai putem spune că „transilvanismul” este o amplă acţiune de persuasiune asupra românilor ardeleni pentru a-i convinge că sunt superiori „sudiştilor” şi că trebuie să se rupă de aceştia (maghiarii se consideră oricum superiori tuturor).
Acest curent antiromânesc face parte dintr-o vastă campanie propagandistică dirijată şi finanţată în bună parte din exterior. Gazeta de Cluj1 este singura revistă din România care devoalează meşteşugurile prin care UDMR îşi infiltrează ghermanii (renegaţii) în posturile importante în ce priveşte activităţile antiromâneşti. Unde Dumnezeu este Serviciul de Cadre de altădată? Nu le regret, dar uneori îmi vine să zic: “Ieşi rău din părău…”. Comparaţi, vă rog, spusele mele cu articolul “Dezmembrarea Cehoslovaciei – o decizie impusă şi antidemocratică” şi vă veţi lămuri cum merg lucrurile în Uniunea Europeană!2
Dar să vedem ce spune despre transilvanism, ca ideologie, înţeleptul nostru înaintaş George Bariţiu în anul 18923.
După ce arată că poporul român, din punct de vedere al limbii, al religiei şi al nenumăratelor tradiţii este relativ omogen şi compact, recunoaşte faptul că, după cum se întâmplă şi la alte popoare omogene, aşa şi românii
„diferă între sine după provincii, după climă şi mijloace de viaţă, care au influenţă mare asupra temperamentului şi caracterului omenesc”.
Educaţia este însă factorul care uneşte sau dezbină părţi din popor transformându-le gândirea, aspiraţiile, caracterele, ba chiar şi aspectul exterior.
Deci, conchidem noi, pentru a fi un adevărat român trebuie să dai dovadă de superioritate spirituală şi să te ridici deasupra diferenţelor.
De-a lungul istoriei, centrele de putere Viena şi Budapesta au luat nenumărate măsuri pentru a-i înstrăina cât mai tare pe românii ardeleni de ceilalţi români, iar după 1 Decembrie 1918, când Transilvania s-a unit cu România,


1 Gazeta de Cluj, nr. 578, 5 aug.-11 aug. 2013, p. 22: “U.D.M.R. vrea să-şi impună omul la conducerea T.V.R. Cluj”.
2 Făclia, 12 noiembrie 2013, p. 3.
3 George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, vol. II, ediţia a II-a, Braşov, 1994, p. 536.

Ungaria, nemulţumită de această situaţie, a adoptat o politică revizionistă dură, care în 20 de ani a dat parţial rezultate prin Diktatul de la Viena din 1940.
Una dintre cele mai eficiente arme de luptă ale Budapestei a fost
transilvanismul horthyst de sorginte fascistă.
Se spune că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă îţi ia minţile... cu alte cuvinte, te simţi superior celorlalţi.
O anumită formă de transilvanism a existat în cercurile intelectuale maghiare şi înainte de 1989, iar după 1990, cu o promptitudine suspectă, revista Europai Idő inaugurează o campanie transilvanistă publicând o serie de articole începând cu 6 decembrie 1990 (nr. 46) până în 22 mai 1991 (nr. 21)4.
Dar astăzi, sub ochii noştri larg deschişi şi sub ochii strâns închişi ai politicienilor se dezvoltă şi înfloreşte cel mai perfid, pervers şi deşănţat transilvanism adresat de data aceasta, în principal, românilor.
De ce în principal românilor?
Pentru că din partea lor se aşteaptă o implozie naţională. În acest scop se acţionează asupra lor ştergându-li-se memoria, diabolizându-li-se naţionalismul şi patriotismul, încurajându-se nemunca şi corupţia.
Între cei care spun „să se înveţe din istorie” şi cei ce spun „să Nu se înveţe din istorie” oare cine are dreptate? În 1940, pentru România, pericolul a venit din vest, dar şi din est. De ce să acceptăm azi un ordin care ne spune că Pericolul vine numai din est?!
Dacă România este într-adevăr o ţară independentă, nu-şi poate stabili ea însăşi strategia de apărare? Istoria ne-a învăţat că pericole vin şi din est şi de la unii din vest. O ştie orice român care-şi iubeşte Patria!
La fel, fiecare cetăţean român ar trebui să-şi dea seama că dacă el Nu depune un jurământ de fidelitate pentru ţara sa, cel care solicită dubla cetăţenie, depune jurământ de fidelitate pentru cea de-a doua ţară, al cărei cetăţean doreşte să fie.
Oare cel ce va cere dubla cetăţenie, va fi fidel, loial ţării căreia i-a depus jurământ sau celei de origine, căreia Nu i-a depus jurământ de loialitate? Persoana cu dublă cetăţenie este, în fond, ca o slugă la doi stăpâni.
Biblia spune că nu e posibil, iată că noi am primit ordin (de unde?) să fim
conduşi de slugile unei alte ţări!



4 Cf. Korunk, nr. 1/1993 (ianuarie). Nagy Gyöngy, Poziţia minorităţii până la dorinţa comună şi înapoi – Despre ideologia transilvanistă, p. 18-32.

Se întreabă oare cineva din ţara aceasta de ce nu am procedat ca slovacii care s-au dovedit a fi mai patrioţi decât noi şi nu au acceptat să fie conduşi de cei care în istoria recentă i-au trădat?! Şi care vor din nou să le sfâşie ţara?
Istoria este falsificată – s-a ajuns să se susţină (preluându-se o teorie maghiară) că revoluţia românilor de la 1848 a fost contrarevoluţie (!?), ceea ce denotă în afară de necunoaştere şi reavoinţă. Au fost emisiuni TV care îşi intitulau programul „Din istorie nu se învaţă nimic!”
În 6 Octombrie 2013, ora 21.30, pe postul TV Transilvania live, într-o emisiune intitulată „Poveştile României”, personajul care s-a „săturat de România” exclama: „Dă-le-n mă-sa de modele din istoria noastră!”
La 30 Septembrie 2013, pe acelaşi canal TV, acelaşi personaj sinistru, care nu este decât un renegat jalnic, în emisiunea: „Ce prostii învăţăm la ora de istorie”, cu privire la marele istoric Nicolae Iorga rostea: „Mare cretin - Iorga” şi „batalioane române, treceţi Carpaţii înapoi!”
Este vizibil că acest individ a fost plătit să-i otrăvească pe români, dar mă gândesc că în spatele lui se află cineva cu mulţi bani care să plătească emisiunile antiromâneşti, fiindcă acum îşi împroaşcă otrava şi pe Look TV.
Este, cred, destul de clar că, din moment ce în 1989 n-a reuşit planul
„A”, de a provoca un război civil în România, acum s-a trecut la planul „B” – ruperea ţării prin multiple mijloace: economice, politice, morale, juridice ş.a., între care transilvanismul constituie un „ic” excelent.
De fapt, metodele sunt aceleaşi cu cele folosite de Ungaria horthystă înainte de 1940. Citiţi cartea lui Ion Dumitru, Spionajul maghiar în România 1918-19405 şi vă veţi lămuri pe deplin.
Desigur, acuma spionajul se face la vedere şi o fac chiar aliaţii între ei, deci falsificarea istoriei rămâne în prim-plan.
Procedeul care promovează „transilvanismul” este destul de simplu.
Se cumpără câţiva istorici talentaţi şi capabili, dar fără caracter; se plătesc bine câţiva oameni de televiziune cu aplomb, câteva ziare (e destul chiar câţiva ziarişti înfipţi) care să se priceapă la manipulare. Auziţi ce întrebări îşi permitea să pună un astfel de ziarist unei distinse şi respectate feţe bisericeşti, într-un interviu dintr-un ziar clujean6: „Mulţi ardeleni se consideră mai harnici, mai cinstiţi, mai destoinici în general decât restul românilor. Au



5 (Însemnări documentare). Colecţia “Restituiri”, Ed. Concordia, 1990, 94 p.
6 Transilvania Reporter, 29 octombrie 2013, nr. 436, p. 8.

dreptate cei ce afirmă acest lucru?” Cine-şi poate permite, între ardeleni fiind, să nu fie de acord?
După „modelul Kosovo”, s-ar părea că, pentru forţele „răului”, nici noi, românii din Transilvania, nu mai suntem români, ci ardeleni.
Bineînţeles, falsificarea istoriei merge mână-n mână cu denigrarea şi calomnierea unor personalităţi vrednice de cinstire pentru noi. Se pare că la aceste campanii de murdărire, cu mult entuziasm şi multă violenţă, ia parte nemijlocit chiar şi presa maghiară7. Din multele articole citez doar unul care mi s-a părut a fi de-a dreptul abject: „Reînvierea mamuţilor”, în care este atacată Revoluţia românilor din 1848, este atacat marele şi sfântul Andrei Şaguna, este atacat un istoric eminent, dr. Petre Ţurlea, este atacat un sociolog şi arhivist recunoscut, dr. Ioan Lăcătuşu.
În mod cert, încrâncenatul autor Lajos Magyari s-a săturat şi el de România, motiv pentru care îl poftim la rândul nostru să plece de unde a venit.
Dar să revenim la esenţa transilvanismului văzută de un mare cunoscător al sufletului şi caracterului maghiar, Înţeleptul de la Stoiana, Raoul Şorban.
Referindu-se la transilvanismul de dinainte de 1940, când vroia să-i prindă în mrejele lui şi pe românii ardeleni, îl cita pe istoricul László Makkai, care într-un moment de sinceritate, în Clujul ocupat la 1942, scria:
«...Transilvanismul a avut dreptate, nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan ca principiu organizator al convieţuirii popoarelor poate fi inspirat exclusiv de către ungurime... Prin „transilvanism” Ardealul şi-a creat propria ideologie sanştefaniană»8.
O formulare mai scurtă, dar penetrantă a fost caracterizarea acestuia de către senatorul Zoltán Szakács, în 1943 în Parlamentul Ungariei: „Spiritul transilvanist este înainte de toate spirit maghiar”.
Şi înţeleptul de la Stoiana, Raoul Şorban, având previziunea folosirii acestei ideologii, explică: „Astăzi (2001), ca şi în timpul apariţiei sale, acest termen ambiguu are din nou menirea de a deghiza programul unei intenţii politice antiromâneşti pentru a-i ascunde, sub o haină derutantă şi înşelătoare, adevărata sa semnificaţie”9.


7 Szekely hirmondo, 26 februarie 2013, p. 2: Magyari Lajos, Reînvierea mamuţilor.
8 Raoul Şorban, Chestiunea maghiară, Ed. Napoca, Cluj-Napoca, 2007, p. 163.
9 Idem, Ibidem, p. 164-165.

Transilvanismul, aşadar, alături de şovinism şi revizionism, este o armă cu care forţele răului încearcă realizarea ficţiunii istorice milenare
„Ungaria Mare” în etape.
Ştiindu-se că istoria are logica ei, „serviciile” lor au calculat că: mai întâi trebuie realizată autonomia „ţinutului secuiesc”; după aceea, pasul 2, autonomia Transilvaniei, apoi al 3-lea pas, independenţa Transilvaniei, şi în final, al patrulea pas, alipirea Transilvaniei la Ungaria ca în 1848.
Toată această cavalcadă acompaniată de strigătele isterice ale
„Karpathiei”, trebuie intens însoţită de perpetuarea amintirii vechilor hotare. Aceasta se face demult prin răspândirea în ţară şi în străinătate a unor hărţi ale Ungariei care are în graniţele sale şi Transilvania.
Mai nou însă, sub ochii românilor care nu-şi cunosc istoria, şi pe banii cărora se întreţin posturile de radio şi televiziune, la emisiunea în limba maghiară de pe programul 1, de luni, 19 august 2013, ne sunt oferite următoarele secvenţe: dezgroparea şi refacerea la propriu a bornelor de hotar din zona pasului Ghimeş, tot atâtea răni sângerânde în trupul ţării noastre la 1940.
Culmea, „evenimentul” a fost arătat în partea „Culturală” a emisiunii, cică despre „Taberele” societăţii ungureşti EKE, care a făcut trasee turistice pentru turiştii din Ungaria. Un istoric ungur, îmbrăcat în uniformă de honved de la 1940 ne asigura că totuşi, „unele borne de hotar au mai rămas!”
Emisiunea mi-a atras atenţia deoarece povestea acelor pietre blestemate o ştiam direct de la generalul Ilie Ungureanu, care mi-a relatat-o cu ani în urmă, când călătoream cu societatea „Dragoş Vodă” prin Maramureş.
Ulterior, pe această temă, generalul i-a dat un interviu interesant prietenului meu Constantin Mustaţă.
Spunea acolo că prin 1968, la o aplicaţie militară fiind, în drum spre vârful Moldoveanu, pe creastă, i-a atras atenţia un muşuroi perfect circular. I s-a părut suspect. Peste 600 de metri altul. Povesteşte mai departe generalul:
„Semănau. Înapoi, spre stânga, încă unul!... Le-am cerut atunci soldaţilor să pună mâna pe cazmale şi să sape. Surpriză neaşteptată. Sub muşuroaie, erau pietre cimentate, iar la mijloc borne de frontieră, marcate...” [...] „Le-am considerat urme ale tragediei neamului românesc pe care acele «borne» l-a despărţit şi i-a adus atâtea nenorociri. Am pus trotil şi le-am spulberat”10.
De fapt, acele borne fuseseră pitite, ascunse sub acele muşuroaie de pământ cu gândul criminal de a fi descoperite „la nevoie” pentru a-şi relua

10 Constantin Mustaţă, România trădată, Ed. Eurocapatica, 2010, p. 223.

vechea şi sinistra semnificaţie. Ceea ce încerca „maghiara de pe unu” să ne arate în 19 august trecut face parte, de fapt, dintr-o „agresiune simbolică”, aşa cum este şi  arborarea provocatoare a unor steaguri, dar mai  ales ridicarea  unor statui ale unor criminali fascişti11 şi ale unor spioni antiromâni, cum a  fost episcopul Márton Áron, care a organizat o reţea de spionaj-diversiune înainte de 193712 şi căruia i s-a ridicat în inima Clujului, cu ajutorul votului unor cozi de topor, o statuie de toată frumuseţea. Un alt mare cunoscător al gândirii şi sufletului unguresc, dl. dr. Zeno Millea, ne explică cum se încearcă să se dea Ardealului o altă identitate bazată în principal tot pe ideologia transilvanistă 13.
Dragi români, ardeleni şi neardeleni, români din toate provinciile României unitare, nu aplecaţi urechea la cântecul de sirenă al celor care ne vor şterşi de pe suprafaţa pământului şi România destructurată până la ultima comună! Nu uitaţi că românii numai atunci au fost puternici când au fost uniţi.
Să nu vă impresioneze istoria falsificată răspândită de cei interesaţi, precum şi de cozile lor de topor, pentru că numai acela îşi falsifică istoria care nu poate sau nu vrea să şi-o asume, ori acel „Nem, nem, shoha” este simbolul neasumării. Să spulberăm îngrijorarea unuia dintre cei mai mari istorici în viaţă, academicianul Dan Berindei, ajuns recent la 90 de ani, şi care, disperat de atâta lipsă de reacţie din partea oficialităţilor române, la un moment dat a exclamat: „Nu mai avem patrioţi! Nu mai avem conştiinţă colectivă şi nici un fel de educaţie naţională. Ţara se risipeşte”14.
Trebuie să să dovedim că poporul nostru este capabil să-şi mobilizeze resursele pentru a salva România.
Să nu-l lăsăm pe Iuda care e printre noi să-şi facă de cap, să nu-l lăsăm să se bucure de haosul, mizeria morală şi materială existente deocamdată. Să-l aruncăm la lada de gunoi a istoriei. Sper cu sinceritate şi cu ardoare ca voinţa majorităţii acestui popor să-şi croiască acel destin mândru pe care-l merită, şi să învingă!
7-13 nov. 2013, Izvorul Mureşului
Dr. Gelu Neamţu
Cluj-Napoca

11 Petre Ţurlea, Monumente maghiare de neadmis în România, Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2013, 361 p.
12 Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale,
Bucureşti, Ed. Compania, 2011, p. 526.
13 Zeno Millea, Secesiunea Ardealului, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 2002, 295 p.
14 Cultura, nr. 40 din 31 octombrie 2013, p. 16.

Prof. dr. Corvin LUPU. România euro-atlantică în pragul prăbușirii totale. Etapa autonomiei maghiare în Transilvania

 România euro-atlantică în pragul prăbușirii totale. Etapa autonomiei ungurești în Transilvania

În pragul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului 2023, revizionismul unguresc a făcut noi pași înainte. Zoltán Zakariás, deputat U.D.M.R., preşedintele Alianţei Maghiare din Transilvania (A.M.T.), a depus în nume propriu la Parlament trei proiecte de legi care urmăresc implementarea autonomiei ungurilor. Primul proiect este proiectul de lege-cadru privind autonomia culturală a comunităţilor naţionale, al doilea este statutul de autonomie culturală a comunităţii naţionale maghiare, iar al treilea este Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc (C.N.S.). Cu o grabă complice cu ungurii, conducerile celor două camere ale Parlamentului au introdus pe ordinea de zi pentru ședințele Camerei Deputaților și Senatului din 28 și 29 decembrie 2023 discutarea celor trei proiecte de legi. În timp ce românii, mereu neatenți, se aprovizionau cu mâncare și băutură pentru Sărbătorile de Crăciun și de Revelion, ungurii munceau intens pentru ascensiunea lor la dominația și mai accentuată a Transilvaniei.

În ciuda faptului că Parlamentul României a respins cele trei proiecte de legi ale autonomiei ungurilor din Transilvania, Comisia Europeană a decis cu repeziciune să înscrie inițiativa „cetățenească” ungurească pe agenda Parlamentului European. Se naște întrebarea firească: dacă Parlamentul României a respins proiectele ungurești, ce mai vor colonialiștii de la Bruxelles? Ei bine vor! Ei vor să treacă peste voința poporului român, ca și peste voința altor popoare, cu bocancii lor murdari, murdari inclusiv de sângele prim-ministrului slovac Robert Fico.

România a formulat acțiune la Curtea Europeană de Justiție împotriva deciziei Comisiei Europene de a înregistra inițiativa „cetățenească” a ungurilor din România prin care aceștia solicită autonomia unui așa numit „Ținut Secuiesc” din centrul României. În proces a fost parte și Ungaria, în calitate de intervenient, bineînțeles susținător al inițiativei ungurilor. România a pierdut și recursul la Curtea Europeană de Justiție, ceea ce consolidează inițiativa ungurească. Deci, această inițiativă va fi supusă votului plenului Parlamentului European, instituție majoritar globalistă, care militează împotriva statelor naționale și suveranității acestora, instituție care promovează discriminarea pozitivă a minorităților naționale în dauna majorităților naționale. Firesc este să fie respectate prioritar drepturilor majorităților naționale, pentru că democrația trebuie să apere prioritar interesele celor mai mulți. Dar toată politica euro-atlantică este cu susul în jos.

Mi-am adus aminte de perioada „revoluției” din decembrie 1989, nu mult după evenimente, cum ungurii solicitau pe un ton amiabil, cuminte și respectuos să li se ofere autonomie culturală și educațională, susținând cu falsă convingere că ei nu doresc autonomie teritorială. Unii români mai înțelepți, inclusiv Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu au semnalat că ungurii practică politica pașilor mărunți și nu putem avea încredere în ei, că ei nu țin la România decât în măsura în care România, mai ales Transilvania, este controlată și stăpânită de ei. Au fost și alți români care au tras semnale de alarmă, dar n-au fost ascultați. În ciuda faptului că legislația României interzicea înființarea și existența partidelor pe criterii etnice, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a fost admisă în viața politică, a participat în alegeri, a intrat în Parlament și s-a aflat foarte mulți ani la guvernarea României, consolidându-și continuu influența și controlul asupra societății românești.

Ca să nu se lase mai prejos, așa cum a fost și în Evul Mediu și în Epoca Modernă, germanii din România, rămășițele fostei comunități a sașilor, șvabilor, landlerilor și țipțerilor, s-au constituit în Forumul Democrat al Germanilor din România și au vrut și ei în politică și în administrație, ajungând să dea și președintele Românie și încă unul de foarte proastă calitate. Apoi, Forumul Democrat al Germanilor din România a fost declarat de o instanță de judecată urmaș al fostului Grup Etnic German nazist și i s-a admis restituirea bunurilor deținute de această organizație nazistă în anii celui de Al Doilea Război Mondial (încălcând prevederile Convenție de armistițiu din 12 septembrie 1944 - n.r.).

Da, așa spuneau ungurii după 1990: „Nu vrem autonomie teritorială!”. Pentru mine, ca istoric, era evident că mint, dar mulți, prea mulți români, au privit cu îngăduință și toleranță aspirațiile anti-românești ale ungurilor. Românii se prosternau în fața lui Laszlo Tökes, „aducătorul de libertate”, când, de fapt, Laszlo Tökes era doar turnător și dublu agent al Securității și al A.V.O.-ului unguresc, care ulterior și-a arătat ura și disprețul față de români.

Am amintit de „revoluția” din decembrie 1989, în cadrul căreia majoritatea românilor au fost perdanții, unii români au avut impresia că au fost câștigători, iar ungurii, în cea mai mare parte, au fost printre învingători, alături de celelalte minorități, în frunte cu evreii, cei care ne conduc astăzi țara, devenită colonie și apoi teritoriu ocupat militar și jefuit.

Este regretabil că astăzi, când toate resursele naturale ale României sunt exploatate în folos străin, când ni se impun reguli potrivnice propriilor interese, când ni s-a distrus și ni s-a luat toată uriașa economie pe care au construit-o românii în 45 de ani după Al Doilea Război Mondial, când am fost depopulați grav, când ni se aduc sute de mii (în curând milioane) de străini care să distrugă unitatea culturală a etniei române, când am fost îndatorați cu sume exorbitante, când am ajuns cu indicatorii sanitari și de analfabetism la nivelul anului 1907, când tineretul este îngropat în droguri și prostituție instituționalizată ilegal, mai sunt încă români cărora li se pare că ei au fost câștigători în decembrie 1989. Nu mi-e milă de ei, cum în general îmi este milă de cei modești intelectual, dar mi-e milă de cei din nația mea că-i cuprinde și pe aceștia.

Da, ungurii cer autonomie de toate felurile, inclusiv teritorială. Nu este nici o mirare. De peste 103 ani, toate regimurile politice din Ungaria, de dreapta, de stânga, de centru, autoritare sau de factură liberală, consideră că Tratatul de la Trianon este cea mai mare nenorocire din istoria de peste 1.100 de ani de când ungurii au venit și s-au așezat în Europa, din nefericire lângă noi.

Ei luptă din răsputeri să anuleze prevederile tratatului menționat, întâi să autonomizeze Transilvania și apoi să o încorporeze la Ungaria. O foarte mare parte a Transilvaniei a fost deja retrocedată ungurilor, inclusiv prin falsuri grave, de către trădătorii care au fost aduși la putere de „„revoluția”” (am pus intenționat două rânduri de ghilimele) din decembrie 1989, care s-au perpetuat la conducerea României cu grijă ca nu cumva vreun patriot român să ajungă să conducă Președinția sau Guvernul României. Atunci, în decembrie 1989, după ce l-au asasinat pe patriotul Nicolae Ceaușescu, la conducerea României, primii șapte conducători ai primei linii de putere erau minoritari etnici. Nici un etnic român! Adică: Ion Ilici Marcel Iliescu (bunicul Vasili Ivanovici era evreu, mama țigancă, soția tot evreică), Silviu Brucan (Saul Brukner era evreu), Nicolae Militaru (nume real Lepădat era țigan), Virgil Măgureanu era Imre Asztalos, Petre Roman (nume real Neulander era evreu). La formarea primului parlament (CPUN), președintele Senatului a fost Alexandru Bîrlădeanu (nume real Sasha Goldenberg era evreu), iar președintele Camerei Deputaților a fost Dan Marțian, tot evreu. Era evident și eu am spus-o în mod repetat că nu ne puteam aștepta la nimic bun pentru români în aceste condiții! Poporul român a fost din nou neatent!

Astăzi, în plin regim politic iudeo-globalisto-„progresist”, a menționa în text etnia unei persoane este un fel de blasfemie. Nu este corect politic, „este detestabil”, de parcă etnia ar fi ceva rușinos, ceva înjositor, ceva ce trebuie să fie ținut secret, ceva intim. Dar pentru istoricul neangajat politic este necesară mențiunea etniei! Făcând aceste precizări de mai sus ale etniei conducătorilor țării eu arăt că în 22 decembrie 1989 etnicii români au fost înlăturați de la conducerea României și aceasta este principala cauză a nenorocirilor ulterioare ale românilor, inclusiv ale preluării influenței în Transilvania de către unguri, a reîmproprietăririi lor cu posesiunile pe care le avuseseră în Evul Mediu, prin deposedarea românilor de terenuri, după cucerirea Transilvaniei de către unguri, de-a lungul a trei secole de lupte. Transilvania a fost cucerită de unguri cu sprijinul Papalității, pas cu pas, metru cu metru, după ce ungurii s-au creștinat și ulterior s-au catolicizat.

Dacă menționăm etniile, așa cum nu este „corect politic” în cadrul „regimului politic ticăloșit” (l-am citat pe Traian Băsescu”, din România „statului eșuat” (l-am citat pe Klaus Johannis), mai constatăm ceva interesant. În decembrie 1989, la Timișoara, după preluarea comenzii la Miliție de către generalii Constantin Nuță și Mihalea Velicu, o serie de agenți străini au fost asasinați și aproximativ o mie de provocatori și făptuitori de fapte antisociale au fost arestați și duși la Penitenciarul „Popa Șapcă”. Din această mie de arestați, peste 800 erau unguri din județul Mureș! Ce căutau la Timișoara în zilele revoltei populare? Nu se puteau revolta la Târgu-Mureș, sau în satele lor? Cine i-a adus? De unde au știut că la Timișoara se va întâmpla ceva important ca să fie și ei acolo? De ce nu ne-a spus Parchetul Militar nimic în 34 de ani de „cercetări”? Așa de slabi (n-am vrut să scriu cuvântul „proști”) să fi fost procurorii militari încât să le scape acest detaliu important, care dovedește că adversarii din istorie ai românilor (n-am vrut să scriu cuvântul „dușmani”) sunt cei care au participat la declanșarea revoltei populare în spatele căreia s-a dat lovitura de stat și s-a acaparat România „pe nevăzute”.

Fiindcă i-am menționat pe complotiștii care au preluat puterea prin lovitura de stat din 22 decembrie 1989, menționez că înaintea lui Ion Ilici Iliescu, conducătorul complotului anti-ceaușist a fost Vasile Patilineț, naționalist român, la fel de naționalist ca și Ceaușescu. Gorbaciov, care slujea Occidentul, fiind numit de Vladimir Putin ca fiind „un trădător”, nu vroia să-l înlocuiască pe Ceaușescu cu un alt naționalist, adică, pe românește, nu dorea să-l înlocuiască pe „Dracu cu mumă-sa”. De aceea a fost Vasile Patilineț asasinat în Turcia. România trebuia neapărat acaparată și dată străinilor și minoritarilor etnici. Aceasta a fost miza evenimentelor din decembrie 1989 și de după aceea, dar, neajutați de nimeni, românii nu aveau cum să-și dea seama, iar cei care au înțeles și au încercat, timid, să explice românilor adevărul au fost acoperiți cu un cor foarte gălăgios de contraziceri, au fost asasinați civic și imaginea lor a fost terfelită în asemenea hal încât n-au mai avut nici o credibilitate.

Ungurii din România și-au luat în majoritate cetățenia Ungariei. O păstrează și pe cea română, dar nu din dragoste, ci din dorința de a putea emite pretenții, de a avea drepturi speciale în România, de minoritari, pentru a fi „discriminați pozitiv”, un procedeu impus care nu are nimic de-a face cu democrația. Democrația (demos=popor; kratos=putere) este despre cei mulți, despre majoritate, nu despre minoritate. În democrația autentică, nu în cea falsă, iudeo-euro-atlantică, minoritatea trebuie să se supună majorității. Restul sunt povești manipulatoare.

Pentru atingerea obiectivelor de anulare a prevederilor Tratatului de la Trianon, Ungaria și ungurimea internațională nu acționează numai prin intermediul cetățenilor unguri din România, ci și prin intermediul guvernului de la Budapesta. Acesta pompează sute de milioane de euro în ungurii din Transilvania, a acordat subvenții celor care cumpărau pământuri de la români, a dat împrumuturi fără dobândă, a finanțat în fel și chip operațiunile de consolidare a stăpânirii ungurești asupra unei foarte mari părți a Transilvaniei, de slăbire a românilor și românismului și de penetrare a instituțiilor statului român.

Tragedia României a fost și este aceea că implicarea ungurilor în distrugerea statului român în decembrie 1989 s-a făcut cu complicitatea Securității, care a cooperat și cu serviciile secrete ungurești pentru realizarea loviturii de stat. Când au văzut că Securitatea trădează grav regimul naționalist român, serviciile secrete ungurești au devenit prietenești cu Securitatea și au rămas prietenești până astăzi. Serviciile de informații din România, nu românești (!), globalizate și aservite altor servicii străine, n-au făcut nimic pentru a stopa aceste fenomene grave din istoria recentă. Mai mult decât atâta, SRI-ul s-a umplut de unguri, de a căror loialitate față de interesele României profunde dacă nu te îndoiești ești cel puțin prost, adică prostul proștilor. Dar ce să mai spunem că, pe lângă unguri, SRI-ul este plin de evrei cu nume românești și de țigani, care și ei se autointitulează „români”. Ne mai miră ceva din ceea ce ni se întâmplă? Ne mai miră faptul că, dacă nu intervine Divinitatea, etnia română se dizolvă în străinătate, în toată sfera de influență occidentală și dispare?

În 28 decembrie 2023 cele două camere ale parlamentului antiromânesc din casa fostă a poporului a respins proiectele de legi ale autonomiei ungurilor și secuilor. Deputații și senatorii au respins proiectele ungurești pentru că mai este mai puțin de un an până la mascaradele numite alegeri, pe care le decid serviciile secrete la ordinul străinătății. Alegerile au doar menirea de a salva aparențele de democrație. Proiectele de autonomie ungurească au fost respinse pentru a nu îi îndârji și mai mult puținii patrioți români, care oricum nu au puterea să se opună la nimic rău din ceea ce li se întâmplă.

Din discuțiile care au fost în parlament, s-a văzut că ungurii conștientizează opinia publică asupra faptului că autonomia teritorială nu este ceva rău și că funcționează și în alte părți ale Occidentului (devenit categoric retrograd!), că nu face nici un rău românilor etc. De asemenea, ungurii au insistat asupra necesității promovării unui statut al minorităților, care să le confere lor și evreilor și rămășițelor fostei comunități a sașilor drepturi în plus care nu au cum să fie acordate altfel decât în dauna românilor.

Apoi, din bancă, ofițerul acoperit al SIE, Titus Corlățean, a mai aruncat un buzdugan periculos: necesitatea modificării Constituției României. Acest document, elaborat în 1991, mai cuprinde unele prevederi care i-ar mai putea ajuta pe români și ele se vor a fi schimbate. În noiembrie 2003, uzând de un mare fals, trădătorii de la conducerea țării, în frunte cu minoritarii etnici Ion Ilici Iliescu și Adrian Năstase, vânduți total străinilor, au modificat în rău Constituția. Nu mai precizez toate relele introduse în Constituție în frunte cu dreptul înstrăinării pământului țării. Cine vrea să le vadă să le citească în textul legii fundamentale. De la un regim atât de trădător cum este actualul regim de la București, ce patriot român s-ar putea aștepta în viitor la o modificare în bine a Constituției României?

Pentru istoric este foarte trist, de-a dreptul dureros, să vadă cât a regresat românismul, cât de lipsită de patriotism poate fi clasa politică de la București în fața ofensivei minoritarilor etnici, în frunte cu evreii și ungurii împotriva românismului.

În 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, când se discuta strategia ungurilor în vederea promovării ei în apropiatul sfârșit al primului război mondial, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a luat cuvântul în numele poporului român din Transilvania afirmând cu tărie că românii nu recunosc dreptul ungurilor de a negocia apropiata viitoare pace în numele lor. Atmosfera din parlament în care vorbea Alexandru Vaida Voevod era deosebit de ostilă românilor. Vacarmul era îngrozitor. Ungurii se comportau de parcă ar fi vrut să-l mănânce pe deputatul românilor. Alexandru Vaida-Voevod, cu toate că era efectiv în pericol de moarte, a afirmat cu tărie că: „După suferințe și lupte de veacuri, națiunea română din monarhia austro-ungară își așteaptă și pretinde confirmarea drepturilor sale inalienabile și imprescriptibile la o viață națională integrală”. Alexandru Vaida-Voevod exprima în puținele cuvinte din citatul anterior faptul că poporul român din Transilvania se descătușase și proclama cu tărie dorința de a duce o viață independentă, alături de frații săi din celelalte provincii românești, într-un stat unitar.

Gravitatea frământărilor ungurilor, datorate înfrângerii și perspectivei pierderii controlului asupra slovacilor, sârbo-croaților și mai ales asupra românilor a făcut ca la doar câteva zile, după ce în același parlament din Budapesta prim-ministrul Ungariei, Istvan Tisza, a declarat că Ungaria a pierdut războiul, el a fost asasinat. Conducătorii românilor din Transilvania, ca și guvernanții României aflați în refugiu la Iași, se așteptau ca ungurii, obișnuiți de secole întregi să-i domine pe români și să stăpânească bogata Transilvanie, să nu se împace cu gândul pierderii stăpânirii.

În octombrie 1918 a izbucnit revoluția în Ungaria. Societatea ungurească era scindată, dar toate grupările doreau să continue stăpânirea asupra Transilvaniei. Nici o grupare ungurească nu propunea și nu accepta libertate națională pentru români.

Prima reacție a ungurilor, încă din luna octombrie 1918, când era evident că românii vor libertate națională și unitate națională, a fost aceea de furie năprasnică și de recurgere la măceluri groaznice săvârșite de gărzile ungurești asupra românilor din Transilvania. Toată iarna 1918-1919 au avut loc execuții în masă făcute de unguri împotriva românilor. Istoricul Constantin Kirițescu, autorul valoroasei monumentale lucrări Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), scria: „Românii însă n-au ucis; nici o picătură de sânge n-a mânjit mâinile românilor. În cele 300 de omoruri săvârșite în județul Arad, din noiembrie 1918 până în februarie 1919, toate victimele au fost români, uciși de unguri; un singur ungur a fost ucis, și acela de un gardist tot ungur!” Era doar un exemplu, dintr-un singur loc.

La nivelul elitelor românești, ca și la cel al românilor de rând s-a cristalizat ideea că raporturile cu ungurii nu pot fi reglate decât cu sabia! Consiliul Național Român din Transilvania a trimis delegați la Iași să ceară ajutor militar din partea regelui Ferdinand și a guvernului român. Răspunsul a fost prompt, în ciuda unor greutăți enorme ale armatei române. Soldații români, toți proveniți din Moldova, Muntenia și Oltenia, erau obosiți și anemici. În garnizoane se dădea doar mămăligă. Luptau în opinci pentru că țara nu le putea oferi bocanci. Cu toate acestea, vibrația lor românească a fost foarte puternică. Trupele române au intrat în Transilvania în 16 noiembrie 1918 și au asigurat protecție românilor ardeleni.

Pe parcursul lunilor următoare încheierii războiului, cu sprijin iudeo-bolșevic masiv din Rusia Sovietică, Bela Kun (nume real Cohen, ulterior Kohn, ulterior Kun) și Partidul Comunist pe care l-a creat el au ajuns în fruntea Ungariei. La 16 aprilie 1919, după repetate acțiuni provocatoare efectuate de iudeo-maghiarii bolșevici în Transilvania, Ungaria a declarat război României.

Armatele române, conduse de șeful Marelui Cartier General al Armatei Române, generalul Constantin Prezan și de alți generali valoroși ca George Mărdărescu și Traian Moșoiu, au fost trimise împotriva trupelor ungurești, a căror unitate de elită era divizia secuiască din Ardeal. Această unitate a fost încercuită de români, înfrântă și izolată de restul trupelor ungurești. După confruntări militare, frământări politice și adversități din partea unor generali ai trupelor franceze care-i sprijineau pe unguri, la 21 iulie 1919 armata română controla întregul teritoriu care-i fusese recunoscut de Conferința de Pace de la Paris.

O importantă victorie a obținut armata română în luptele grele desfășurate de-a lungul râului Tisa, când ungurii au fost dezorganizați și alungați în dreapta  râului. Consiliul Suprem Aliat de la Paris a cerut românilor să se oprească pe aliniamentul râului Tisa. Conducerea României și comandamentul militar român și-au dat seama că oprirea înaintării ar permite ungurilor să se refacă și să-și reia atacul asupra teritoriilor românești. În ziua de 29 iulie, comandamentul român a ordonat trecerea Tisei și mărșăluirea către Budapesta, pentru înfrângerea definitivă a ungurilor. Trecerea armatei române peste podul de peste Tisa, construit cu rapiditate de geniștii români, s-a făcut sub privirile umede de emoție ale regilor Ferdinand și Maria de România și ale prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu.

La 4 august armata română a ocupat capitala Ungariei, mărșăluind în pas de paradă pe bulevardele Budapestei, în sunetele fanfarei militare și sub privirile mulțimilor îngrozite degeaba de pe trotuare. Le era frică degeaba, pentru că armata română nu s-a comportat în mod criminal, precum au făcut-o anterior ungurii în Transilvania. Defilarea armatei române a fost primită de generalul Constantin Prezan, marele ei comandant, care avea să fie înaintat la gradul de mareșal. Cum am mai spus, populația Budapestei era îngrozită degeaba pentru că românii i-au cruțat pe unguri și s-au purtat mai mult decât omenos. Armata română a luat mii de prizonieri, i-a dezarmat, de fapt a dezarmat întreaga Ungarie și a confiscat patru trenuri de alimente ale armatei ungare. Populația Budapestei de peste un milion și jumătate de oameni trăia în lipsuri foarte mari, era înfometată. Se ajunsese ca singura hrană a orașului să fie formată din dovleci.

Cu alimentele confiscate de la armata ungară, românii au hrănit populația Budapestei. Sunt elocvente fotografiile cu bucătăriile de campanie ale armatei române în jurul cărora se înșiruiau locuitorii Budapestei cu farfuriile în mână ca să-și primească hrana zilnică. În cazărmile din Budapesta, unde a fost încartiruită armata română, zilnic, erau primiți copiii săraci din Budapesta care mâncau din străchinile soldaților români. De asemenea, veneau și comeseni neinvitați, care erau și ei primiți. La porțile cazărmilor și în diferite alte centre din oraș se distribuia pâine și alimente calde populației ungurești.

Guvernatorul Budapestei, generalul Ștefan Holban, a fost un organizator valoros, care într-un timp record a rezolvat toate dificultățile enorme cu care se confrunta capitala Ungariei. „Valahii” disprețuiți de unguri, care-i numeau „împuțiți”, deveniseră cuceritorii ungurilor și binefăcătorii lor. În acel moment istoric, aristocrația ungurească a recunoscut omenia românească și faptul că a fost salvată de bandele iudeo-bolșevice ale lui Bela Kun, care jefuiau casele aristocratice ungurești și le violau soțiile și fiicele.

Drapele românești fluturau pe mai multe clădiri din Budapesta. Pe unul din steagurile puse pe clădirea Parlamentului din Budapesta, un soldat român hâtru a atârnat o pereche de opinci. A fost un fel de revanșă istorică a țăranilor români asupriți și disprețuiți sute de ani de unguri.

În Ungaria autoritățile militare române i-au ocrotit pe evrei și i-au ferit de pogromurile puse la cale, întrucât ungurii au dorit să se răzbune pentru că evreii îi susținuseră pe bolșevicii lui Bela Kun. Ocrotirea românească a salvat evreimea din Ungaria de răzbunări, crime și alungare. Nici evreii nu au fost și nu sunt nici astăzi recunoscători românilor pentru că i-au salvat.

Armata română a capturat toate resturile diviziilor armatei ungare și a curățat Ungaria de bandele de soldați unguri care cutreierau țara fără nici o conducere săvârșind fapte reprobabile, a ocupat toate centrele industriale, toate fabricile de armament și toate depozitele de muniții. În zona Lacului Balaton, pe o anumită suprafață, românii au permis ungurilor anti-bolșevici, sub conducerea amiralului Miklos Horty, să-și refacă armata pentru momentul în care românii se vor retrage și s-a prevenit în acest fel revenirea iudeo-bolșevicilor la putere. La retragerea armatei române, armamentul confiscat de români avea să fie încredințat lui Miklos Horty. În acest fel, România a decis regimul politic care se va instaura în Ungaria pentru un sfert de veac. „Recunoștința” ungurilor se va vedea în perioada următoare Diktatului de la Viena (1940), când autoritățile ungurești ale lui Miklos Horty vor comite masacre asupra românilor, culminând cu îngrozitoarele crime de la Ip și Trăznea. Același Horty al cărui regim a ucis români, evrei, sârbi și slovaci nevinovați are statuie în centrul Budapestei euro-atlantice de astăzi, în timp ce legi aspre, nedrepte și vădit anti-românești nu permit în nici un fel vreun elogiu, portret, nume de stradă, nume de organizație, bust, evocare laudativă sau orice altceva în memoria mareșalului Ion Antonescu, dezrobitor al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța și salvator a sute și sute de mii de evrei.

De la soldați la generali și la mareșalul Constantin Prezan, armata română s-a dovedit la înălțime și datorită ei s-a putut împlini și apăra realizarea uriașă a înfăptuirii României Mari și a înfrângerii dușmanului secular de la Apus. 

În noiembrie 1919, în urma insistențelor Consiliului Suprem Aliat de la Paris, armata română s-a retras din Ungaria, până la noul aliniament stabilit de Conferința Păcii și recunoscut de România. Între acest aliniament și Tisa au rămas 200.000 de români care aveau să fie maghiarizați în deceniile viitoare, astăzi mai existând o mică minoritate românească și ea parțial maghiarizată. Armata română care s-a retras din Ungaria era formată din soldați slabi, rău îmbrăcați, încălțați în opinci, obosiți, dar plini de patriotism și de dragoste nemărginită față de țară și conducătorii ei, cea care lipsește astăzi prea multor români.

Ne oprim de a mai arăta uriașa dușmănie manifestată de unguri împotriva românilor la nivelul anului 1940, când, cu sprijinul Germaniei, Italiei și Uniunii Sovietice, o parte importantă a Transilvaniei a fost din nou ocupată de unguri, iar asupra românilor s-au abătut din nou mari nenorociri.

Afirmând această realitate istorică, nu putem să nu realizăm că astăzi România nu mai are armată, ci doar niște detașamente subordonate ocupantului militar străin al României, care, multă vreme, au fost instruite doar pentru a lupta alături de armata SUA în Orientul Mijlociu împotriva inamicilor evreilor, respectiv a talibanilor afgani și a irakienilor. O asemenea situație dramatică a oștirii s-a mai petrecut doar în perioada domniilor fanariote, când de asemenea armata română a fost desființată.

Cum s-au putut uita aceste realități crude din istoria raporturilor româno-maghiare? Cum pot fi aceste realități ignorate și astăzi?  Această uitare a românilor este pedepsită crunt în această epocă euro-atlantică. Românii nu au găsit soluția să-și conserve autoritatea asupra propriului spațiu existențial. După părerea mea, vina pentru această gravă lipsă aparține tot modului în care Securitatea nu și-a făcut datoria în decembrie 1989 și după aceea. Cooperarea Securității și apoi a SRI cu serviciilor secrete ungurești în decembrie 1989 și ulterior, a condus la o situație de punere în inferioritate a intereselor românești în fața celor ale ungurilor, situație care s-a perpetuat până astăzi.

Există și cauze obiective ale acestei uitări ale generațiilor din ultimele opt decenii. Iudeo-bolșevicii care au ocupat România în 1944 au instaurat un regim internaționalist proletar îndreptat împotriva spiritului național românesc. Timp de două decenii ei s-au bazat pe minoritățile naționale, cu excepția germanilor, pentru a-i supune pe români. După 1945, evreii, ungurii și țiganii au fost propulsați la vârful societății românești, în teritoriu și la centru. Consilierii sovietici, majoritatea kazaro-evrei și ucraineni, au împânzit autoritățile statului român. Norocul românilor a fost acela că Stalin însuși a ordonat ca șeful Partidului Comunist și șeful Guvernului României să fie etnici români. În jurul lor se va coagula gruparea naționalistă românească și se va reuși obținerea eliberării de sub ocupația militară străină, a suveranității naționale, apoi a independenței cvazi-depline și s-a reușit promovarea dictaturii de dezvoltare a țării, într-un mod care „a sfidat imposibilul”, cum afirma gânditorul legionar Petre Țuțea, în 1990.

Aceeași situație se va produce începând chiar din ziua de 22 decembrie 1989, când etnicii români au fost înlăturați de la conducerea de vârf a României, ulterior fiind cooptați doar etnici români dispuși necondiționat să slujească politicile anti-românești practicate de regimul de tranziție și de cel euro-atlantic, care au îngenuncheat România și pe români și au transformat țara în colonie, luptând astăzi cu determinare pentru a distruge complet românismul.

Trebuie să recunoaștem cu orice risc, supărând regimul politic actual și pe numeroșii săi propagandiști, doritori de a promova clișee false la nivelul opiniei publice, că România datorează stăpânirea Transilvaniei după 1945 exclusiv generalisimului Iosif Visarionovici Stalin, care, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, a susținut și a impus apartenența Transilvaniei la România. Nu trebuie să uităm că reprezentanții SUA, Marii Britanii și Franței au susținut alipirea Transilvaniei la Ungaria. Norocul și dreptatea românilor s-a bazat pe faptul că cel mai influent conducător al Lumii a fost atunci Iosif Visarionovici Stalin. Românii nu i-au fost recunoscători, au crezut că dacă Transilvania este pământ românesc, ei o merită, de parcă ar fi avut puterea să decidă singuri, sau de parcă i-ar fi ascultat cineva în afară de Stalin, sau de parcă dacă ai dreptate i-a vine singură la tine. Nu, nu vine singură. Dacă ai dreptate trebuie să ți-o și dea cineva.

Lupta ungurilor pentru anularea prevederilor Tratatului de la Trianon continuă, inclusiv cu sprijinul ascuns al unor trădători români, tot mai mulți.

În sensul celor abordate anterior, Grupul pentru România a întocmit un comunicat către societatea românească, către comunitatea ungurească din România și către Ungaria, prin care solicită renunțarea la promovarea politicii revizioniste antiromân

Prof. univ. dr. Corvin Lupu 26 Mai 2024 publicat in ART-EMIS

Ion COJA. Text cenzurat înainte de 1990 16 august 2013| Transilvania. Maghiarii sunt persecutaţi în România?

 Text cenzurat înainte de 1990

16 august 2013|Transilvania

Maghiarii sunt persecutaţi în România?

Mai mulţi prieteni şi colegi, care au avut ocazia să călătorească în ultima vreme prin Europa şi chiar mai departe, mi-au povestit acelaşi lucru: aproape pretutindeni pe unde au fost, când s-a aflat că sunt români li s-a pus invariabil întrebarea: „ce se întâmplă cu maghiarii din România? De ce sunt persecutaţi? De ce nu li se respectă drepturile de minoritate etnică?” Unii dintre colegii mei s-au priceput să lamurească lucrurile pe loc în cercul mic de cunoştinţe, alţii şi-au revenit mai greu din stupoarea în care i-au aruncat asemenea afirmaţii. Concluzia la care au ajuns însă cu toţii, chestionându-şi interlocutorii asupra sursei acestor defaimăţii, a fost aceeaşi: în străinătate circulă pe seama regimului minorităţilor etnice din România, în special despre viaţa compatrioţlor noştri maghiari, o sumedenie de materiale propagandistice mincinoase, în total dezacord cu realitatea, materiale puse în circulaţie de diferite grupuri şi organizaţii ce aparţin emigraţiei maghiare. După unele informaţii, această falsă problemă ar fi ajuns să fie discutată, cu seriozitate, şi-n Congresul american. Deşi nu-mi vine a crede, nu mă pot opri să nu-i fericesc pe americani, cărora, iată, nu le-a mai rămas să rezolve decât probleme imaginare, scenarii ce ţin, pur şi simplu, de literatura istorico-fantastică, historical fiction!
E neîndoios că toate aceste materiale şi altele de aceeaşi speţă care vor mai apărea, nu găsesc niciun ecou la cei care cunosc propriu-zis realitatea românească. Dar câţi sunt aceştia? Ştim prea bine că din ce în ce mai mulţi, dar, din pacate, încă nu foarte mulţi. Foarte mulţi fiind cei dispuşi să cedeze acestei şi, în general, oricărei propagande şi să se emoţioneze pentru soarta maghiarilor din România, mai ales că materialele cu pricina circulă în toată voia lor, fără a avea de înfruntat răspunsul nostru, inexistent.
Fireşte, cel mai des calitatea acestei propagande o face nedemnă de un răspuns din partea noastră, a oficialităţilor româneşti. Nu este însă mai puţin adevărat că prin cantitate aceste materiale şi acţiuni propagandistice reuşesc ceea ce prin calitate n-ar avea nicio şansă să obţină, şi aşa se face că multă lume din Europa şi de peste Ocean are acum în cap ideea că în România maghiarii sunt pesecutaţi, excluşi de la exercitarea drepturilor cetăţeneşti, supuşi discriminărilor naţionaliste ş.a.m.d.
Nu mă pricep să calculez prejudiciile ce ni le poate aduce această situaţie, dar e de aşteptat ca ele să se producă. Adică să se ivească împrejurări în care lămurirea lucrurilor în respectul adevărului să nu se poată face în timp util, dacă nu a fost făcută din vreme, şi să avem astfel, pe termen scurt, de pierdut dacă vom continua să nu facem practic nimic şi să mizăm doar pe faptul că asemenea propagandă va ajunge oricum, în chip fatal, de la sine, să se compromită singură. Trăim într-un secol prea bezmetic ca să ne putem permite să contăm exclusiv pe bunul simţ al oamenilor noştri, lăsând în seama acestuia să dea în vileag contradicţia – pentru noi evidentă, dar nu şi pentru alţii – între fapte şi susţinerile acestei propagande.
Până acum, cât pricep şi cât bag eu de seamă, autorităţile româneşti, în cunoştinţă de această propagandă, au găsit cu cale, în replică, să fie şi mai atente cu respectarea întru totul a drepturilor, absolut imprescriptibile, ale maghiarilor şi ale tuturor celorlalte minorităţi etnice, nu cumva să oferim pretext cât de cât real campaniei de calomnie şi fals istoric. Aşa se face că nu de puţine ori, de pe urma acestui exces de zel – altminteri tipic românesc, minoritatea maghiară a ieşit chiar privilegiată, favorizată faţă de noi, ceilalţi. Aş putea da nenumărate exemple din domeniul presei şi al publicaţiilor, bunăoară cifrele relative, adică prin raportarea numărului publicaţiilor în limba maghiară la numărul maghiarilor, inclusiv cifrele privind remunerarea activităţii respective, fiind foarte grăitoare pentru cine vrea să le citească cu un ochi cinstit, nepărtinitor. La fel, în învăţământ, unde nu rareori prevederile legii (de pildă, dreptul de a susţine examenul de admitere în limba maghiară chiar şi la facultăţile din Bucureşti!) fac mai uşoară admiterea la facultate pentru tinerii maghiari.
Iată însă că această atitudine hipercorectă a fost înţeleasă ca un gest de slăbiciune, încurajând şi sporind manifestările antiromâneşti ale emigranţilor maghiari. (Nu ştiu ce anume, probabil încrederea ce o am în partea cea bună a omului şi a lumii în care trăim, mă face să cred că şi dintre emigranţi mulţi sunt victimele tocmai ale acestei propagande, înscriindu-se deci în fals fără să-şi dea seama. Acredintându-i astfel cu buna credinţă fără de care nimic temeinic nu se poate face vreodată şi vreundeva, i-aş pofti pe emigranţii maghiari care îndeplinesc această condiţie, a bunei credinţe, să vină în România spre a se convinge cu ochii lor de realităţile româneşti. De vor fi având motive să nu mai calce prin Ungaria, la noi viza de intrare nu le va fi refuzată şi nu vor risca nimic venind să cerceteze cum trăiesc maghiarii din România. Riscă numai să afle adevărul!)
Oricum, sunt motive să considerăm atitudinea noastră depăşită de fapte, de situaţia nouă în care ne aflăm, efect al aglomerării activităţilor antiromâneşti din străinătate, ceea ce reclamă din partea noastră o atitudine nouă, schimbată.
Ce înţelegem prin noi, cei care trebuie să ne modificăm atitudinea?
`    La prima vedere se poate înţelege chiar şi emigraţia românească! La urma urmelor, de ce nu?! De vreme ce această campanie de minciuni e dusă de emigraţia maghiară din Apus, răspunsul cel mai potrivit, prin extrapolare, ar fi să vină din partea emigraţiei româneşti. Din păcate – sau, mai bine zis, din fericire! – emigraţia românească nu e aşa de numeroasă şi, deci, de puternică. Dar este numai la o privire superficială, căci puterea cea mare o dă adevărul şi dreptatea, iar adevărul şi dreptatea sunt de partea noastră!
În această ordine de idei, asociaţia „România” ar avea un cuvânt de spus, şi încă unul foarte greu, trecând la o acţiune organizată de denunţare în străinătate a acestor minciuni şi defăimări uşuratice. Câte ceva în acest sens, dar prea puţin, am mai citit şi-n revistele noastre pentru străinătate. Acestea au însă un mare defect: ele merg la oameni care ne sunt prieteni şi care cunosc relativ bine realităţile româneşti şi sunt astfel capabili şi singuri să respingă orice propagandă pe tema persecuţiei minorităţilor naţionale din România.
Mai cu temei şi cu mai multă nădejde prin noi înţeleg maghiarii din România, compatrioţii noştri al căror statut e pus în discuţie, controversat şi falsificat. Nu numai că ei sunt cei mai în măsură să confirme sau să infirme orice afirmaţie care-i priveşte, dar consider că e si de datoria lor, cavalerească, să-şi spună răspicat părerea despre ce se vorbeşte în lume pe seama lor, oricât de mult ar considera – şi îi înţeleg foarte bine – că e mult sub demnitatea unui om al vremurilor noastre să ia în serios nişte exaltaţi, fantome ale unui trecut pe care îl considerăm apus, istoriceşte rezolvat, intrat în neagra veşnicie a nefiinţei, a timpului ireversibil. E drept că nu-i ia nimeni în serios aici, la noi, dar în alte părţi ale lumii se găseşte cine, iată, mai ales din ignoranţă, să-şi plece urechea la basmele lor.
Mi se pare a fi vorba la mijloc de o datorie patriotică şi de onoare pe care cei mai mulţi nu vor pregeta să şi-o facă, deşi dacă mă pun în situaţia compatrioţilor mei maghiari, nu-mi dau bine seama cum, în ce fel anume ar putea ei de aici să repună adevărul în drepturile ce i-au fost ultragiate cu atâta uşurinţă pe alte meridiane, în ziare şi reviste care verifică ştirile după ce le-au publicat, şi publică orice, numai bani să iasă, doar suntem presă liberă, nu?! Ce…
Cu puţină imaginaţie însă, şi cu puţină zăbavă a gândului şi a faptei noastre asupra acesei chestiuni, cred că se vor găsi şi formele în care să comunicăm celor interesaţi sau angajaţi în această discuţie punctul de vedere al maghiarilor din România.
În exprimarea acestui punct de vedere două mi se par a fi chestiunile pe care lămurindu-le discuţia se va încheia cu o concluzie limpede asupra temeiniciei sale:
1. Mai întâi, în România, pentru un cetăţean român, e cu ceva viaţa mai uşoară dacă este de naţionalitate român şi nu maghiar ( sau german, armean, evreu, grec, turc etc.)? Există dispoziţii sau practici împământenite care exclud pe maghiari (germani, evrei etc.) de la privilegii şi drepturi de care se bucură ceilalţi cetăţeni? În România, pentru un maghiar e cu ceva viaţa mai grea decât pentru un român?
2. Maghiarii (şi celelalte minorităţi naţionale din România) au oare un regim de viaţă mai greu decât al românilor din Ungaria şi din celelalte ţări unde există minorităţi etnice româneşti? Se bucură românii din ţările vecine de drepturi care în România li se refuză minorităţilor naţionale, respectiv maghiarilor?
Repet, după modesta idee ce, în calitate de cetăţean român, mi-am făcut-o asupra chestiunii, răspunsul cinstit la întrebările de mai sus e de natură să încheie discuţia. Fireşte, numai dacă cei care au deschis-o şi i-au făcut propaganda se vor dovedi capabili de un răspuns cinstit.
x
x       x
Toate cele de mai sus poate că nu le-aş fi scris totuşi, aş fi rămas credincios tradiţiei româneşti de a ceda cu totul iniţiativa, în asemenea ocazii, adversarilor, totdeauna preopinenţi, aşa cum, bine se ştie – dar numai la noi, prea puţin în lumea largă – de când suntem noi, românii, nu ne-am grăbit o dată măcar să călcăm pământul altora, jinduind la ce nu e al nostru, războaiele noastre fiind numai de apărare, de răspuns la agresiunea străină, răspuns dat unor „preopinenţi” care luând omenia şi blândeţea noastră drept slăbiciune s-au amăgit cu nădejdea unor izbânzi uşoare şi trainice.
N-aş fi scris deci toate cele de mai sus dacă nu se întâmpla, zilele trecute, să dau în librării peste o carte a cărei apariţie reprezintă un exemplu tipic de felul în care este tratată la noi problema minorităţilor naţionale, în speţă cea maghiară. Cartea se cheamă Moldvai csango nepmuveszet, scrisă de dr. Kos Karoly, Szentimrei Judit, dr. Nagy Jeno, apărută în 1981 la editura Kriterion – pentru cine nu ştie, această editură fiinţează special pentru a publica în limbile minorităţilor naţionale din România. După cum îşi dă seama oricine, chiar fără să cunoască limba maghiară, în această carte este vorba despre ceangăii din Moldova, populaţie pe care suntem obişnuiţi să o considerăm de origine maghiară, a unei monografii despre această populaţie. Nu e prima. S-au mai scris zeci de cărţi despre ceangăii din Moldova în ultimii două sute de ani, interesul cel mai mare faţă de această enclavă fiind stârnit de problema originii lor, încă neelucidată, se pare.
Pe acelaşi subiect, în urmă cu 15-20 de ani, a scris o carte şi Dumitru Mărtinaş, profesor de limba latină la Târgu Mureş, de felul său ceangău din Moldova. Este singura carte a autorului, o carte la care a muncit viaţa toată, adunând o sumedenie de date istorice, lingvistice şi etnografice, pe baza cărora a formulat ipoteza originii româneşti a ceangăilor din Moldova, veniţi din Ardeal, unde fuseseră catolicizaţi. Nota bene, autorul atrage atenţia asupra faptului că sunt în Moldova şi câteva sate ceangăieşti a căror populaţie este într-adevăr maghiară sau maghiarizată (în orice caz, de limbă maghiară), dar majoritatea satelor de rit catolic din Moldova, pe care ne-am obişnuit să le considerăm din acest motiv ceangăieşti, sunt sate de români ardeleni, care nu ştiu boabă ungureşte, veniţi din Ardeal în urmă cu două, trei sau mai multe sute de ani, ceea ce s-ar vedea bine din graiul şi din portul lor, ardeleneşti. Cu alte cuvinte, autorul pune în evidenţă echivalenţa greşită care s-a făcut în Moldova între maghiar şi catolic, pe considerentul că toţi maghiarii sunt catolici lumea considerând că şi toţi catolicii din Moldova sunt maghiari, raţionament evident fals!
…Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, teza susţinută de Dumitru Mărtinaş în cartea sa.
Partea edificatoare cu privire la politica românească faţă de minorităţile etnice începe abia acum, după ce autorul îşi încheie cercetările şi încearcă, în buna şi fireasca rânduială a lucrurilor, să facă publice concluziile sale, ipoteza sa. Cartea, manuscrisul de peste 300 de pagini, circulă vreme de 15 ani pe la diverse foruri culturale şi politice care pregetă să avizeze apariţia cărţii, din considerente îndeosebi politice şi nemărturisite. Adică de teama că publicarea acestei cărţi ar putea fi interpretată ca un gest ostil faţă de compatrioţii noştri maghiari.
Se pune deci întrebarea dacă aceste precauţii sunt justificate şi dacă au efectul dorit. Eu unul cred că nu! Ştiu bine că pentru unii chiar şi acest articol ar putea fi înţeles ca un gest neprietenesc, ostil ş.a.m.d. Dar dacă se ţine seama numai de această categorie de cititori, răstălmăcitori de meserie sau numai amatori, atunci ar trebui să nu mai publicăm decât Mersul trenurilor şi Cartea de telefoane! Şi încă nici aşa nu e sigur că am fi feriţi de cine ştie ce „interpretări”! Dar ştiu totodată că cei mai mulţi oameni au o judecată sănătoasă şi vor înţelege din aceste rânduri numai ceea ce e de înţeles. La fel ca şi din publicarea cărţii lui D. Mărtinaş, care reprezintă o simplă participare, o înscriere la cuvânt a unui ceangău într-o discuţie despre ceangăi care durează de vreo două secole fără a fi primit până azi o soluţie convingătoare. Chiar ipoteza originii lor maghiare este contestată de mulţi istorici maghiari! Mulţi dintre ei cred, de pildă, în originea cumană a ceangăilor. La acest evantai de ipoteze se adaugă acum o altă ipoteză, deloc absurdă, a originii româneşti, ardeleneşti, a ceangăilor din Moldova. Cine nu s-a supărat că există ipoteza originii cumane a ceangăilor – şi nimeni nu s-a supărat din asta, nu are de ce se supăra nici pe ipoteza lui D. Mărtinaş, cu atât mai mult cu cât acesta este ceangău de felul său, ba, şi mai mult, dintre toţi savanţii care s-au ocupat de problema ceangăiască numai Dumitru Mărtinaş este el însuşi ceangău!
Ce subtext politic, ascuns, sa aibă teoria sa? Nu l-a pus nimeni să se ocupe de această chestiune.  Nu a primit nicio încurajare din partea autorităţilor româneşti să afirme originea românească a ceangăilor. Dimpotrivă, autorităţile culturale româneşti se fac că nu știu de existenţa acestei cărţi, amânând la nesfârşit ivirea ei în lume. În această tergiversare primul succes a fost că autorul a apucat să moară înainte de a i se publica manuscrisul… E drept, cu câteva zile înaintea morţii sale, Academia R.S.R.  a avizat publicarea lucrării, considerand-o că îndeplineşte condiţiile unei lucrări ştiinţifice. Din păcate – dar al cui să fie păcatul ăsta? – autorul nu a mai aflat de acest început de dreptate care i se făcea şi astfel a murit într-o stare de care mă cutremur când mă gândesc la ce a putut să fie în sufletul lui Dumitru Mărtinaş!
Şi întreb, inclusiv pe domnii din Congresul SUA, care poartă de grijă minorităţilor naţionale din România, i s-a făcut oare nedreptate mai mare în România vreunui maghiar, german, etc, a fost cineva aici la noi împiedicat să dovedească ori să susţină că este maghiar, german, etc.? Căci asta ne-am priceput să-i facem lui Dumitru Mărtinaş şi altor ceangăi: i-am împiedicat să-şi afirme naţionalitatea românească! În România se recunoaşte şi se apără prin lege dreptul maghiarilor de a se considera maghiari, al germanilor, al evreilor ş.a.m.d., al tuturor minoritarilor. Mi-e teamă ca legea nu prevede şi dreptul românilor de a nu fi consideraţi altceva decât ştiu ei că sunt, români adică! Acest drept nu i-a fost recunoscut lui D. Mărtinaş şi nici azi altor ceangăi. Căci – lucru care trebuie insistent subliniat – populaţia la care se referă D. Mărtinaş, impropriu numită de noi ceangăi – acest cuvânt ei nu-l folosesc, se consideră dintotdeauna populaţie românească. Ceea ce pentru prima dată face D. Mărtinaş nu este afirmarea acestei etnicităţi, ci argumentarea ei ştiinţifică. Cu dovezi pe care vrea să le pună în discuţia specialiştilor: istorici, lingvişti, etnografi, etc.
Totul părea că reintră în normal anul trecut, când lucrarea lui D. Mărtinaş a primit avizul de publicare şi din partea Academiei de ştiinţe social-politice, care o încredinţează în acest scop editurii Junimea. Directorul acestei edituri găseşte însă cu cale să atragă şi el atenţia forurilor politice, peste capul amintitei academii, asupra inoportunităţii publicării cărţii lui D. Mărtinaş, redeschizând astfel o lungă discuţie care abia se încheiase, ceea ce a dus la alte amânări şi tergiversări, care ameninţă în final să ţină cartea pe loc încă două-trei generaţii!
Aşadar, publicăm cartea Moldvai csango nepmllveszet, unde ceangăii din Moldova sunt prezentaţi ca populaţie de origine maghiară, dar oprim de la publicare cartea Originea ceangăilor din Moldova în care se afirmă originea românească acestora. Cine, cu mintea întreagă, va putea numi această atitudine antimaghiară? Ea poate fi considerată oricum, numai antimagiară nu!
Repet, în discuţie nu este nivelul ştiinţific al lucrării lui D. Mărtinaş, temeinicia demonstraţiei sale. Cartea este avizată de câţiva academicieni, istorici şi lingvişti, în frunte cu academicianul Al. Graur. Modul cum autorul îşi susţine ipoteza este corect, în limitele bunului simţ şi al uzanţelor demonstraţiei ştiintifice. În discuţie este numai oportunitatea publicării acestei cărţi, chipurile, publicând-o, să nu dăm apă la moara de minciuni. Dar, mă întreb, dacă nu publicăm asemenea cărţi, moara adevărului cu ce apă să meargă?
Şi-apoi, pentru maghiari, pentru concetăţenii noştri maghiari aşa cum îi cunoaştem noi, oameni serioşi şi demni, ce motiv de supărare ar fi dacă o parte – mai mică sau mai mare – dintre cei pe care ne-am obişnuit să-i considerăm ceangăi moldoveni aflăm acum că ei se consideră altfel, anume români, existând în legătură cu această susţinere a lor şi o lucrare ştiinţifică, în care sunt prezentate o serie de argumente privitoare la originea lor românească, ardelenească, o carte pentru a cărei publicare nu există motiv serios de amânare!
Măreţia naţiunii maghiare nu se întemeiază pe falsuri şi pe erori. Dacă a fost o eroare să-i considerăm maghiari pe toţi ceangăii din Moldova, cu nimic nu scade măreţia maghiară şi interesele ei, în beneficiul celei româneşti, dacă vom stabili cu exactitate care ceangăi din Moldova sunt propriu-zis maghiari şi care nu. Nu vom face astfel decât un act de justiţie, recunoscând celor în cauză dreptul de a le fi respectată naţionalitatea, pe temeiul istoriei lor şi al sentimentului lor naţional. Acest drept le este dintotdeauna recunoscut maghiarilor din România. De ce nu l-am recunoaşte şi ca drept al românilor?!
Lucrul esenţial pe care nu trebuie să-l uităm este însă acela că avem de-a face cu o ipoteză ştiinţifică, a cărei publicare nu înseamnă elucidarea chestiunii discutate. Faptul de a publica sau nu cartea lui Mărtinaş nu este un gest politic, ci unul de etică ştiinţifică. Cine îl deplasează în zona politicului este ori de rea credinţă, ori incompetent şi străin de spiritul obiectiv care înseninează viaţa omului de ştiinţă, ajutându-l să reziste încruntatelor oprelişti pe care i le ridică zoopolitikonii zilelor noastre.

Ion Coja

 

Post scriptum 2013

Textul de mai sus a fost scris înainte de 1985, anul în care am reușit să public, eu și Vasile Maria Ungureanu, cartea lui Dumitru Mărtinaș. Acest text nu mai țin minte dacă nu cumva l-am depus și ca memoriu la CC al PCR! Am făcut atunci mai multe memorii „la partid” ca să se permită publicarea cărții lui Mărtinaș. Textul l-am dat să circule prin câteva redacții, dar n-am reușit să-l mărit. Era prea …lung! În orice caz, cartea lui Mărtinaș nu mai vedea lumina tiparului, oprită în ultima clipă de directorul de la  editura Junimea. Uitasem de acest detaliu!… Dar au fost atunci mai multe mâini, mai ales nevăzute, care s-au ițit când nu te așteptai ca să facă imposibilă tipărirea cărții! Deh, aparatul de partid era înțesat de foști ilegaliști maghiari sau evrei maghiari, bine disimulați unii sub nume neaoș românești!

Apariția cărții lui Mărtinaș s-a produs când nu mai aveam nicio speranță și a fost posibilă datorită intervenției comuniștilor …maghiari. Exact așa! Aceștia, într-un document de partid din 1984 – e vorba de Tezele congresului lor, băteau câmpii pe tema Transilvaniei, ceea ce l-a supărat pe comunistul nostru nr.1, care a dat dispoziție să li se răspundă ungurilor printr-o carte care să le mai dea peste nas. Nu se găsea la acea dată în portofoliul editurilor și al cenzurii decât o singură carte care putea să satisfacă această condiție: cartea lui Mărtinaș! Dispoziția dată din vârful piramidei de partid a înfrânt toate sabotajele și strâmbele care până atunci obstaculaseră drumul cărții lui Mărtinaș spre lumina tiparului.

Textul de mai sus, al meu, a fost scris cu toate menajamentele impuse de relațiile „frățești” de atunci, dintre cele două popoare și partide. Azi, asemenea menajamente nu-și mai au nicio justificare, ungurii s-au „radicalizat”, vor nu numai Transilvania, dar vor și confruntare. Transilvania nu le-o dăm, căci nu ne lasă mama s-o dăm, dar confruntare, câtă doresc le dăm! Pe toate planurile! Și pe toate părțile! Începem cu fotbalul!

Doamne, ajută!

Scrisoare despre maghiari şi români, din 1911, autor Kós Károly (născut cu numele de Karl Kosch).

 Scrisoare despre maghiari şi români, din 1911, autor Kós Károly (născut cu numele de Karl Kosch).
                Vă supun atenţiei un articol, publicat în 4 septembrie 1911, de către scriitorul şi arhitectul ardelean de origine bănăţeană Kós Károly (născut cu numele de Karl Kosch), în Timişoara/Temeschwar/Temesvár, la 1883.
                Acest articol a fost extrem de prost primit de către elita maghiară a momentului, deşi mesajul conţinut era foarte clar şi pertinent, anticipând aproape la perfecţie, ceea ce se va întâmpla în Transilvania şi Austro-Ungaria…
                Traducerea textului din limba maghiară aparţine lui Antal Burján, eu doar intervenind acolo unde era cazul, pentru a da o formă cât mai literară articolului şi a nu se pierde sensul cuvintelor sale.
                Încercaţi un mic exerciţiu de imaginaţie şi înlocuiţi cuvântul maghiar cu român şi o să vedeţi surprinzătoare similitudini…
                Desigur Kós Károly, în ciuda pesimismului său de atunci, dealtfel pe deplin justificat, oferea şi nişte soluţii de salvare, care pot părea azi extrem de dure, mai ales din punctul de vedere românesc.  Nu a fost ascultat, iar inexorabila prăbuşire a statului dualist a continuat.
                E bine să ne cunoaştem istoria, aşa cum a fost cu adevărat, să încercăm să pătrundem în minţile oamenilor de atunci, pentru a înţelege mai bine resorturile deciziilor care au urmat şi care au întors o lume cu fundul în sus.  La doar 7 ani după profeticele cuvinte ale viitorului creator al transilvanismului…
***
                                „Mult stimate domnule redactor,
                Dacă aş fi fost preot maghiar în Transilvania, atunci eu aş fi ales contextul predicii mele de duminica trecută, dintre psalmii lui David „Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei!  Ce mulţime se scoală împotriva mea!” (Psalmi, 3:2).
                Pentru că eu am văzut adunarea Astra şi as vrea să povestesc poporului meu maghiar ardelean, despre zilele de la Blaj.  Am văzut acea sărbătoare şi ştiu că ea a fost victoria românilor ardeleni asupra noastră.  Aş vorbi poporului meu, despre duşmanii noştri, dar nu i-aş sudui şi nu aş subaprecia munca lor.  Pentru că am văzut la Blaj adunându-se 6.000 de domni şi doamne din naţiunea românească, laolaltă cu prelaţi, învăţători, moşieri, avocaţi şi deputaţi, predicatori şi „dascăli” săraci, meşteşugari, negustori şi oameni de rând, o întreagă societate.
Toţi aceşti oameni diferiţi s-au adunat acolo duşi de entuziasm, din propria lor voinţă, nu pentru a bea, nu pentru a face chef, ci pentru a se exalta şi pentru a învăţa, pentru a-şi asculta conducătorii, pentru ca, gravând spusele acestora în inimile lor, să se poată întoarce la cei rămaşi acasă, ducând cu ei un nou elan şi noi gânduri naţionale, pentru următorii zece ani.
                Noi ungurii nu putem să le urmăm exemplul!!!  Noi ardelenii suntem deja obosiţi, iar opinia publică din Ungaria nu se interesează de soarta naţiunii maghiare.  Ceea ce îi interesează acum pe ei este dacă ziarele care trăiesc din defăimare, pot sau nu împroşca liber noroiul, sub egida sfinţeniei libertăţii presei.
                Presa este oglinda fidelă a opiniei publice: ziarele din capitală au publicat câteva articole despre adunarea de la Blaj (e drept, unele, chiar aparţinând unor ziare de prestigiu, au fost foarte eronate şi stranii), dar au consumat subiectul repede şi astăzi din nou bat câmpii cu mult prea uzata temă a obstrucţiei.
Dar noi nu ne putem permite să trecem peste subiect atât de uşor; la urma urmei jocul se desfăşoară pe seama naţiunii maghiare.
                Şi noi am vrut totodată să învăţăm ceva la Blaj, pentru că deja îi ducem lipsa mult învăţatului şi într-adevăr acolo s-au aflat multe lucruri de învăţat de la români.
                Am văzut o adunare naţională enormă, am auzit cuvântări mortal de serioase.  Nu am văzut gesturi studiate, nu am auzit fraze goale.  Asta este prima dintre învăţături.
                Am văzut acolo o armată.  O armată naţională.  Această adunare nu mai e hoarda lui Janku (Iancu) şi Akszentye (Axente Sever), aceasta nu ne va ataca cu coase şi cu tunuri de lemn.  Şi nu se vor mai înrola între aservitorii Vienei.  Aceştia au ajuns o naţiune, care s-a înarmat cu munca conştiincioasă, bani şi cultură.  Asta este a doua învăţătură.
                Am văzut devotamentul cu care oamenii acolo adunaţi se îmbibau cu învăţăturile conducătorilor săi, cu câtă exaltare ascultaseră cuvântările de multe ori plictisitoare, modul în care s-au arătat satisfăcuţi cu tot ce au primit, fără să critice orişice şi bucuria cu care îşi plătiseră bănuţii asociaţiei Astra.
                Şi nu a fost acolo dezordine, nu s-a vorbit de politică, nu s-a instigat: ceea ce am auzit au fost statistici seci, fapte seci, enumerate de cuvântători într-un mod calm, aproape plictisitor.
                Şi am avut impresia că am asistat la unul din cele mai mari evenimente politice al ultimilor ani, aceasta a fost cea mai periculoasă instigare naţională.  Asta este a treia învăţătură.
                Marele nostru ziarist răposat, Gusztáv Beksics, care era gata să lupte pentru idealurile naţiunii noastre maghiare până la ultima suflare, a prezis odinioară - şi nu a fost chiar atât de demult - că la vremea când românii ardeleni se vor consolida din punct de vedere cultural, financiar şi social, în acelaşi moment se va pune chestiunea existenţei Ardealului maghiar.
                Azi, după desfăşurarea adunării Astrei, ştim - doar dacă nu ne acoperim ochii şi nu ne astupăm urechile - că societatea românească din Ardeal este gata formată din punct de vedere financiar, social, ba chiar şi cultural.  Această societate îşi cunoaşte forţa, obiectivele, această societate este disciplinată, fanatică şi idealistă.
                Această societate este o naţiune.
                Citesc psalmii: „Se ţin de paşii mei, mă înconjoară chiar, mă pândesc, ca să mă trântească la pământ.”  „Parcă ar fi un leu lacom după pradă, un pui de leu care stă la pândă în culcuşul lui.” (Psalmi, 17: 11-12)
                Această societate românească este un duşman atât de natural pentru noi, că nu o vom putea câştiga de partea noastră, nici cu vorba bună, nici cu forţa. Tot ceea ce statul si societatea [maghiară] dedică acestui scop, este o totală risipă de muncă şi efort.  Românul ardelean nu va fi niciodată ungur de bunăvoie. Nu are nevoie nici de învăţarea limbii maghiare - noi maghiarii ardeleni avem nevoie mult mai mare de-a vorbi limba română.  Ei preferă să-şi înveţe copii franceza şi germana.  Dar nici conceptul statal maghiar nu va mai entuziasma românii noştri, după ce a luat naştere, în vecinătatea noastră imediată o Românie liberă, naţională, una care se dezvoltă cu paşi uriaşi.
 Situaţia noastră azi este aşa: însărăcita şi obosita societate maghiară din Transilvania, care şi-a pierdut speranţa, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod continuu, în toate aspectele în faţa românilor care avansează în rânduri unite, sub o unică conducere conştientă.  Ne prevedem soarta şi nu ne putem aştepta la vreo minune.  Noi înşine suntem slabi şi nu ne vine în ajutor, nici societatea, nici administraţia statului Ungariei Mari.
                De fapt, niciodată nu puteam să contăm pe societatea din Ungaria.  Şi în trecut, noi transilvănenii am fost aceia care, la nevoie am furnizat ajutoare Ungariei. Niciodată nu am cerut, nici nu am aşteptat răsplata pentru acestea.
                Stăm însă altfel cu administraţia statului.  Aceasta ar avea obligaţia măcar de-a ne ajuta, dacă nu îşi asumă protecţia noastră totală.  Ar fi obligaţia ei de-a ne pune la dispoziţie toate mijloacele, toate armele, totodata de a-i priva pe români de toate mijloacele şi toate armele cu care ne pot dăuna.  Am putea numi acest lucru o nedreptate, o inumanitate, în stat de drept nici nu se cuvine a face aceste lucruri.  Dar şi medicul ucide fătul, dacă se pune întrebarea cine să supravieţuiască, mama ori copilul.  Şi să ne uităm împrejur: cum se protejează statele împotriva minorităţilor lor, adică cum îşi protejează naţiunile.
        1.-  În Poznan polonezilor le este interzis să achiziţioneze pământ.
        2.-  În România este interzis în şcoli (şcoli publice), chiar şi în biserici utilizarea sau învăţarea unei alte limbi decât româna.
        3.-  America liberă îşi recunoaşte ca cetăţeni, doar pe aceia care îşi însuşesc limba engleză în scris şi oral şi care dau dovadă de cunoştinţa principiilor de bază ale Constituţiei lor, iar drept de vot posedă doar cetăţenii.
                Noi am adoptat varii legi şi principii de la străini, de multe ori chiar în detrimentul nostru, sau care cel puţin ridicau nişte probleme, de ce oare nu am preluat şi asemenea legi?  Reuşita unor asemenea legi ar fi facilă, iar implementarea lor nu costă nici un ban.
                În loc, ducem ţara în criză de mai mulţi ani vizând introducerea sufragiului egalitar, universal şi secret, sau vizând crearea unei armate naţionale (aceasta din urmă - recunosc - este un lucru mare, totodată mult mai dificil de realizat decât o nouă lege a naţionalităţilor).
                Însă cultura naţionalităţilor este subvenţionată de stat cu milioane [de coroane] - sub egida echităţii.
                În aceasta săptămână la Cluj s-a organizat adunarea generală festiva a EMKE (Erdélyi Magyar Közművelődési Egyesület - Asociaţia Culturii Publice Maghiare din Ardeal).
Şase sute de persoane şi-au semnalat interesul şi oraşul îşi face griji cu cazarea atâtor oameni.  La Blaj - un sat de 2500 de suflete - au cazat de voie bună 6.000 de oaspeţi, vreme de trei zile - în numele culturii române.
                La Cluj - un oraş de 60.000 de locuitori - cazarea a 600 de oaspeţi este o problemă - în numele culturii maghiare.  Acest fapt - cred - nu mai necesită nici un comentariu!!!
                Avem în Ardeal, aproape în fiecare an, un congres al secuilor, care culminează de obicei cu redactarea unui memorandum.  Succes niciunul din ele nu a avut.  Cred că în ministere deja s-au şi plictisit doar numai de citit problemele maghiarilor ardeleni.
                „Banca de credit” (Hitelbank) înfiinţată prin intermediul ministerului la Sfântu Gheorghe, cu scopul de a-i ajuta pe secui şi-ar putea închide porţile, deoarece clienţi nu are nici unul.  Până în ziua de azi, a rămas mai ieftin creditul băncii Transilvania, băncii Albina sau cel al băncii din Sibiu, decât creditul maghiar.  Şi chiar săptămâna trecută, s-a vândut la licitaţie moşia fundaţiei Teatrului Naţional din Cluj - asistat de Ministrul Culturii - românilor.  Nici acest fapt, nu mai necesită vreun comentariu.
                Poftiţi a bineveni la Cluj la adunarea EMKE.  Dar degeaba ne vorbesc, degeaba ne mai promit lucruri.  Începem a ne pierde speranţa, în tot ceea ce vine de la Pesta, începem a nu ne încrede în măreţele planuri ministeriale dedicate salvării naţiunii.
                Dacă aş fi preot maghiar, duminica viitoare eu aş vorbi în jurul următorului text din Scriptură: „Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăseşte şi lumina ochilor mei nu mai este cu mine.”  „Prietenii şi cunoscuţii mei se depărtează de rana mea, iar rudele mele stau deoparte.” (Psalmi 38: 11-12)
                            Cu respect patriotic: Károly Kós (1911)”