Maghiarii sunt persecutaţi în România?

Mai mulţi prieteni şi colegi, care au avut ocazia să călătorească în ultima vreme prin Europa şi chiar mai departe, mi-au povestit acelaşi lucru: aproape pretutindeni pe unde au fost, când s-a aflat că sunt români li s-a pus invariabil întrebarea: „ce se întâmplă cu maghiarii din România? De ce sunt persecutaţi? De ce nu li se respectă drepturile de minoritate etnică?” Unii dintre colegii mei s-au priceput să lamurească lucrurile pe loc în cercul mic de cunoştinţe, alţii şi-au revenit mai greu din stupoarea în care i-au aruncat asemenea afirmaţii. Concluzia la care au ajuns însă cu toţii, chestionându-şi interlocutorii asupra sursei acestor defaimăţii, a fost aceeaşi: în străinătate circulă pe seama regimului minorităţilor etnice din România, în special despre viaţa compatrioţlor noştri maghiari, o sumedenie de materiale propagandistice mincinoase, în total dezacord cu realitatea, materiale puse în circulaţie de diferite grupuri şi organizaţii ce aparţin emigraţiei maghiare. După unele informaţii, această falsă problemă ar fi ajuns să fie discutată, cu seriozitate, şi-n Congresul american. Deşi nu-mi vine a crede, nu mă pot opri să nu-i fericesc pe americani, cărora, iată, nu le-a mai rămas să rezolve decât probleme imaginare, scenarii ce ţin, pur şi simplu, de literatura istorico-fantastică, historical fiction!
E neîndoios că toate aceste materiale şi altele de aceeaşi speţă care vor mai apărea, nu găsesc niciun ecou la cei care cunosc propriu-zis realitatea românească. Dar câţi sunt aceştia? Ştim prea bine că din ce în ce mai mulţi, dar, din pacate, încă nu foarte mulţi. Foarte mulţi fiind cei dispuşi să cedeze acestei şi, în general, oricărei propagande şi să se emoţioneze pentru soarta maghiarilor din România, mai ales că materialele cu pricina circulă în toată voia lor, fără a avea de înfruntat răspunsul nostru, inexistent.
Fireşte, cel mai des calitatea acestei propagande o face nedemnă de un răspuns din partea noastră, a oficialităţilor româneşti. Nu este însă mai puţin adevărat că prin cantitate aceste materiale şi acţiuni propagandistice reuşesc ceea ce prin calitate n-ar avea nicio şansă să obţină, şi aşa se face că multă lume din Europa şi de peste Ocean are acum în cap ideea că în România maghiarii sunt pesecutaţi, excluşi de la exercitarea drepturilor cetăţeneşti, supuşi discriminărilor naţionaliste ş.a.m.d.
Nu mă pricep să calculez prejudiciile ce ni le poate aduce această situaţie, dar e de aşteptat ca ele să se producă. Adică să se ivească împrejurări în care lămurirea lucrurilor în respectul adevărului să nu se poată face în timp util, dacă nu a fost făcută din vreme, şi să avem astfel, pe termen scurt, de pierdut dacă vom continua să nu facem practic nimic şi să mizăm doar pe faptul că asemenea propagandă va ajunge oricum, în chip fatal, de la sine, să se compromită singură. Trăim într-un secol prea bezmetic ca să ne putem permite să contăm exclusiv pe bunul simţ al oamenilor noştri, lăsând în seama acestuia să dea în vileag contradicţia – pentru noi evidentă, dar nu şi pentru alţii – între fapte şi susţinerile acestei propagande.
Până acum, cât pricep şi cât bag eu de seamă, autorităţile româneşti, în cunoştinţă de această propagandă, au găsit cu cale, în replică, să fie şi mai atente cu respectarea întru totul a drepturilor, absolut imprescriptibile, ale maghiarilor şi ale tuturor celorlalte minorităţi etnice, nu cumva să oferim pretext cât de cât real campaniei de calomnie şi fals istoric. Aşa se face că nu de puţine ori, de pe urma acestui exces de zel – altminteri tipic românesc, minoritatea maghiară a ieşit chiar privilegiată, favorizată faţă de noi, ceilalţi. Aş putea da nenumărate exemple din domeniul presei şi al publicaţiilor, bunăoară cifrele relative, adică prin raportarea numărului publicaţiilor în limba maghiară la numărul maghiarilor, inclusiv cifrele privind remunerarea activităţii respective, fiind foarte grăitoare pentru cine vrea să le citească cu un ochi cinstit, nepărtinitor. La fel, în învăţământ, unde nu rareori prevederile legii (de pildă, dreptul de a susţine examenul de admitere în limba maghiară chiar şi la facultăţile din Bucureşti!) fac mai uşoară admiterea la facultate pentru tinerii maghiari.
Iată însă că această atitudine hipercorectă a fost înţeleasă ca un gest de slăbiciune, încurajând şi sporind manifestările antiromâneşti ale emigranţilor maghiari. (Nu ştiu ce anume, probabil încrederea ce o am în partea cea bună a omului şi a lumii în care trăim, mă face să cred că şi dintre emigranţi mulţi sunt victimele tocmai ale acestei propagande, înscriindu-se deci în fals fără să-şi dea seama. Acredintându-i astfel cu buna credinţă fără de care nimic temeinic nu se poate face vreodată şi vreundeva, i-aş pofti pe emigranţii maghiari care îndeplinesc această condiţie, a bunei credinţe, să vină în România spre a se convinge cu ochii lor de realităţile româneşti. De vor fi având motive să nu mai calce prin Ungaria, la noi viza de intrare nu le va fi refuzată şi nu vor risca nimic venind să cerceteze cum trăiesc maghiarii din România. Riscă numai să afle adevărul!)
Oricum, sunt motive să considerăm atitudinea noastră depăşită de fapte, de situaţia nouă în care ne aflăm, efect al aglomerării activităţilor antiromâneşti din străinătate, ceea ce reclamă din partea noastră o atitudine nouă, schimbată.
Ce înţelegem prin noi, cei care trebuie să ne modificăm atitudinea?
`    La prima vedere se poate înţelege chiar şi emigraţia românească! La urma urmelor, de ce nu?! De vreme ce această campanie de minciuni e dusă de emigraţia maghiară din Apus, răspunsul cel mai potrivit, prin extrapolare, ar fi să vină din partea emigraţiei româneşti. Din păcate – sau, mai bine zis, din fericire! – emigraţia românească nu e aşa de numeroasă şi, deci, de puternică. Dar este numai la o privire superficială, căci puterea cea mare o dă adevărul şi dreptatea, iar adevărul şi dreptatea sunt de partea noastră!
În această ordine de idei, asociaţia „România” ar avea un cuvânt de spus, şi încă unul foarte greu, trecând la o acţiune organizată de denunţare în străinătate a acestor minciuni şi defăimări uşuratice. Câte ceva în acest sens, dar prea puţin, am mai citit şi-n revistele noastre pentru străinătate. Acestea au însă un mare defect: ele merg la oameni care ne sunt prieteni şi care cunosc relativ bine realităţile româneşti şi sunt astfel capabili şi singuri să respingă orice propagandă pe tema persecuţiei minorităţilor naţionale din România.
Mai cu temei şi cu mai multă nădejde prin noi înţeleg maghiarii din România, compatrioţii noştri al căror statut e pus în discuţie, controversat şi falsificat. Nu numai că ei sunt cei mai în măsură să confirme sau să infirme orice afirmaţie care-i priveşte, dar consider că e si de datoria lor, cavalerească, să-şi spună răspicat părerea despre ce se vorbeşte în lume pe seama lor, oricât de mult ar considera – şi îi înţeleg foarte bine – că e mult sub demnitatea unui om al vremurilor noastre să ia în serios nişte exaltaţi, fantome ale unui trecut pe care îl considerăm apus, istoriceşte rezolvat, intrat în neagra veşnicie a nefiinţei, a timpului ireversibil. E drept că nu-i ia nimeni în serios aici, la noi, dar în alte părţi ale lumii se găseşte cine, iată, mai ales din ignoranţă, să-şi plece urechea la basmele lor.
Mi se pare a fi vorba la mijloc de o datorie patriotică şi de onoare pe care cei mai mulţi nu vor pregeta să şi-o facă, deşi dacă mă pun în situaţia compatrioţilor mei maghiari, nu-mi dau bine seama cum, în ce fel anume ar putea ei de aici să repună adevărul în drepturile ce i-au fost ultragiate cu atâta uşurinţă pe alte meridiane, în ziare şi reviste care verifică ştirile după ce le-au publicat, şi publică orice, numai bani să iasă, doar suntem presă liberă, nu?! Ce…
Cu puţină imaginaţie însă, şi cu puţină zăbavă a gândului şi a faptei noastre asupra acesei chestiuni, cred că se vor găsi şi formele în care să comunicăm celor interesaţi sau angajaţi în această discuţie punctul de vedere al maghiarilor din România.
În exprimarea acestui punct de vedere două mi se par a fi chestiunile pe care lămurindu-le discuţia se va încheia cu o concluzie limpede asupra temeiniciei sale:
1. Mai întâi, în România, pentru un cetăţean român, e cu ceva viaţa mai uşoară dacă este de naţionalitate român şi nu maghiar ( sau german, armean, evreu, grec, turc etc.)? Există dispoziţii sau practici împământenite care exclud pe maghiari (germani, evrei etc.) de la privilegii şi drepturi de care se bucură ceilalţi cetăţeni? În România, pentru un maghiar e cu ceva viaţa mai grea decât pentru un român?
2. Maghiarii (şi celelalte minorităţi naţionale din România) au oare un regim de viaţă mai greu decât al românilor din Ungaria şi din celelalte ţări unde există minorităţi etnice româneşti? Se bucură românii din ţările vecine de drepturi care în România li se refuză minorităţilor naţionale, respectiv maghiarilor?
Repet, după modesta idee ce, în calitate de cetăţean român, mi-am făcut-o asupra chestiunii, răspunsul cinstit la întrebările de mai sus e de natură să încheie discuţia. Fireşte, numai dacă cei care au deschis-o şi i-au făcut propaganda se vor dovedi capabili de un răspuns cinstit.
x
x       x
Toate cele de mai sus poate că nu le-aş fi scris totuşi, aş fi rămas credincios tradiţiei româneşti de a ceda cu totul iniţiativa, în asemenea ocazii, adversarilor, totdeauna preopinenţi, aşa cum, bine se ştie – dar numai la noi, prea puţin în lumea largă – de când suntem noi, românii, nu ne-am grăbit o dată măcar să călcăm pământul altora, jinduind la ce nu e al nostru, războaiele noastre fiind numai de apărare, de răspuns la agresiunea străină, răspuns dat unor „preopinenţi” care luând omenia şi blândeţea noastră drept slăbiciune s-au amăgit cu nădejdea unor izbânzi uşoare şi trainice.
N-aş fi scris deci toate cele de mai sus dacă nu se întâmpla, zilele trecute, să dau în librării peste o carte a cărei apariţie reprezintă un exemplu tipic de felul în care este tratată la noi problema minorităţilor naţionale, în speţă cea maghiară. Cartea se cheamă Moldvai csango nepmuveszet, scrisă de dr. Kos Karoly, Szentimrei Judit, dr. Nagy Jeno, apărută în 1981 la editura Kriterion – pentru cine nu ştie, această editură fiinţează special pentru a publica în limbile minorităţilor naţionale din România. După cum îşi dă seama oricine, chiar fără să cunoască limba maghiară, în această carte este vorba despre ceangăii din Moldova, populaţie pe care suntem obişnuiţi să o considerăm de origine maghiară, a unei monografii despre această populaţie. Nu e prima. S-au mai scris zeci de cărţi despre ceangăii din Moldova în ultimii două sute de ani, interesul cel mai mare faţă de această enclavă fiind stârnit de problema originii lor, încă neelucidată, se pare.
Pe acelaşi subiect, în urmă cu 15-20 de ani, a scris o carte şi Dumitru Mărtinaş, profesor de limba latină la Târgu Mureş, de felul său ceangău din Moldova. Este singura carte a autorului, o carte la care a muncit viaţa toată, adunând o sumedenie de date istorice, lingvistice şi etnografice, pe baza cărora a formulat ipoteza originii româneşti a ceangăilor din Moldova, veniţi din Ardeal, unde fuseseră catolicizaţi. Nota bene, autorul atrage atenţia asupra faptului că sunt în Moldova şi câteva sate ceangăieşti a căror populaţie este într-adevăr maghiară sau maghiarizată (în orice caz, de limbă maghiară), dar majoritatea satelor de rit catolic din Moldova, pe care ne-am obişnuit să le considerăm din acest motiv ceangăieşti, sunt sate de români ardeleni, care nu ştiu boabă ungureşte, veniţi din Ardeal în urmă cu două, trei sau mai multe sute de ani, ceea ce s-ar vedea bine din graiul şi din portul lor, ardeleneşti. Cu alte cuvinte, autorul pune în evidenţă echivalenţa greşită care s-a făcut în Moldova între maghiar şi catolic, pe considerentul că toţi maghiarii sunt catolici lumea considerând că şi toţi catolicii din Moldova sunt maghiari, raţionament evident fals!
…Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, teza susţinută de Dumitru Mărtinaş în cartea sa.
Partea edificatoare cu privire la politica românească faţă de minorităţile etnice începe abia acum, după ce autorul îşi încheie cercetările şi încearcă, în buna şi fireasca rânduială a lucrurilor, să facă publice concluziile sale, ipoteza sa. Cartea, manuscrisul de peste 300 de pagini, circulă vreme de 15 ani pe la diverse foruri culturale şi politice care pregetă să avizeze apariţia cărţii, din considerente îndeosebi politice şi nemărturisite. Adică de teama că publicarea acestei cărţi ar putea fi interpretată ca un gest ostil faţă de compatrioţii noştri maghiari.
Se pune deci întrebarea dacă aceste precauţii sunt justificate şi dacă au efectul dorit. Eu unul cred că nu! Ştiu bine că pentru unii chiar şi acest articol ar putea fi înţeles ca un gest neprietenesc, ostil ş.a.m.d. Dar dacă se ţine seama numai de această categorie de cititori, răstălmăcitori de meserie sau numai amatori, atunci ar trebui să nu mai publicăm decât Mersul trenurilor şi Cartea de telefoane! Şi încă nici aşa nu e sigur că am fi feriţi de cine ştie ce „interpretări”! Dar ştiu totodată că cei mai mulţi oameni au o judecată sănătoasă şi vor înţelege din aceste rânduri numai ceea ce e de înţeles. La fel ca şi din publicarea cărţii lui D. Mărtinaş, care reprezintă o simplă participare, o înscriere la cuvânt a unui ceangău într-o discuţie despre ceangăi care durează de vreo două secole fără a fi primit până azi o soluţie convingătoare. Chiar ipoteza originii lor maghiare este contestată de mulţi istorici maghiari! Mulţi dintre ei cred, de pildă, în originea cumană a ceangăilor. La acest evantai de ipoteze se adaugă acum o altă ipoteză, deloc absurdă, a originii româneşti, ardeleneşti, a ceangăilor din Moldova. Cine nu s-a supărat că există ipoteza originii cumane a ceangăilor – şi nimeni nu s-a supărat din asta, nu are de ce se supăra nici pe ipoteza lui D. Mărtinaş, cu atât mai mult cu cât acesta este ceangău de felul său, ba, şi mai mult, dintre toţi savanţii care s-au ocupat de problema ceangăiască numai Dumitru Mărtinaş este el însuşi ceangău!
Ce subtext politic, ascuns, sa aibă teoria sa? Nu l-a pus nimeni să se ocupe de această chestiune.  Nu a primit nicio încurajare din partea autorităţilor româneşti să afirme originea românească a ceangăilor. Dimpotrivă, autorităţile culturale româneşti se fac că nu știu de existenţa acestei cărţi, amânând la nesfârşit ivirea ei în lume. În această tergiversare primul succes a fost că autorul a apucat să moară înainte de a i se publica manuscrisul… E drept, cu câteva zile înaintea morţii sale, Academia R.S.R.  a avizat publicarea lucrării, considerand-o că îndeplineşte condiţiile unei lucrări ştiinţifice. Din păcate – dar al cui să fie păcatul ăsta? – autorul nu a mai aflat de acest început de dreptate care i se făcea şi astfel a murit într-o stare de care mă cutremur când mă gândesc la ce a putut să fie în sufletul lui Dumitru Mărtinaş!
Şi întreb, inclusiv pe domnii din Congresul SUA, care poartă de grijă minorităţilor naţionale din România, i s-a făcut oare nedreptate mai mare în România vreunui maghiar, german, etc, a fost cineva aici la noi împiedicat să dovedească ori să susţină că este maghiar, german, etc.? Căci asta ne-am priceput să-i facem lui Dumitru Mărtinaş şi altor ceangăi: i-am împiedicat să-şi afirme naţionalitatea românească! În România se recunoaşte şi se apără prin lege dreptul maghiarilor de a se considera maghiari, al germanilor, al evreilor ş.a.m.d., al tuturor minoritarilor. Mi-e teamă ca legea nu prevede şi dreptul românilor de a nu fi consideraţi altceva decât ştiu ei că sunt, români adică! Acest drept nu i-a fost recunoscut lui D. Mărtinaş şi nici azi altor ceangăi. Căci – lucru care trebuie insistent subliniat – populaţia la care se referă D. Mărtinaş, impropriu numită de noi ceangăi – acest cuvânt ei nu-l folosesc, se consideră dintotdeauna populaţie românească. Ceea ce pentru prima dată face D. Mărtinaş nu este afirmarea acestei etnicităţi, ci argumentarea ei ştiinţifică. Cu dovezi pe care vrea să le pună în discuţia specialiştilor: istorici, lingvişti, etnografi, etc.
Totul părea că reintră în normal anul trecut, când lucrarea lui D. Mărtinaş a primit avizul de publicare şi din partea Academiei de ştiinţe social-politice, care o încredinţează în acest scop editurii Junimea. Directorul acestei edituri găseşte însă cu cale să atragă şi el atenţia forurilor politice, peste capul amintitei academii, asupra inoportunităţii publicării cărţii lui D. Mărtinaş, redeschizând astfel o lungă discuţie care abia se încheiase, ceea ce a dus la alte amânări şi tergiversări, care ameninţă în final să ţină cartea pe loc încă două-trei generaţii!
Aşadar, publicăm cartea Moldvai csango nepmllveszet, unde ceangăii din Moldova sunt prezentaţi ca populaţie de origine maghiară, dar oprim de la publicare cartea Originea ceangăilor din Moldova în care se afirmă originea românească acestora. Cine, cu mintea întreagă, va putea numi această atitudine antimaghiară? Ea poate fi considerată oricum, numai antimagiară nu!
Repet, în discuţie nu este nivelul ştiinţific al lucrării lui D. Mărtinaş, temeinicia demonstraţiei sale. Cartea este avizată de câţiva academicieni, istorici şi lingvişti, în frunte cu academicianul Al. Graur. Modul cum autorul îşi susţine ipoteza este corect, în limitele bunului simţ şi al uzanţelor demonstraţiei ştiintifice. În discuţie este numai oportunitatea publicării acestei cărţi, chipurile, publicând-o, să nu dăm apă la moara de minciuni. Dar, mă întreb, dacă nu publicăm asemenea cărţi, moara adevărului cu ce apă să meargă?
Şi-apoi, pentru maghiari, pentru concetăţenii noştri maghiari aşa cum îi cunoaştem noi, oameni serioşi şi demni, ce motiv de supărare ar fi dacă o parte – mai mică sau mai mare – dintre cei pe care ne-am obişnuit să-i considerăm ceangăi moldoveni aflăm acum că ei se consideră altfel, anume români, existând în legătură cu această susţinere a lor şi o lucrare ştiinţifică, în care sunt prezentate o serie de argumente privitoare la originea lor românească, ardelenească, o carte pentru a cărei publicare nu există motiv serios de amânare!
Măreţia naţiunii maghiare nu se întemeiază pe falsuri şi pe erori. Dacă a fost o eroare să-i considerăm maghiari pe toţi ceangăii din Moldova, cu nimic nu scade măreţia maghiară şi interesele ei, în beneficiul celei româneşti, dacă vom stabili cu exactitate care ceangăi din Moldova sunt propriu-zis maghiari şi care nu. Nu vom face astfel decât un act de justiţie, recunoscând celor în cauză dreptul de a le fi respectată naţionalitatea, pe temeiul istoriei lor şi al sentimentului lor naţional. Acest drept le este dintotdeauna recunoscut maghiarilor din România. De ce nu l-am recunoaşte şi ca drept al românilor?!
Lucrul esenţial pe care nu trebuie să-l uităm este însă acela că avem de-a face cu o ipoteză ştiinţifică, a cărei publicare nu înseamnă elucidarea chestiunii discutate. Faptul de a publica sau nu cartea lui Mărtinaş nu este un gest politic, ci unul de etică ştiinţifică. Cine îl deplasează în zona politicului este ori de rea credinţă, ori incompetent şi străin de spiritul obiectiv care înseninează viaţa omului de ştiinţă, ajutându-l să reziste încruntatelor oprelişti pe care i le ridică zoopolitikonii zilelor noastre.

Ion Coja

 

Post scriptum 2013

Textul de mai sus a fost scris înainte de 1985, anul în care am reușit să public, eu și Vasile Maria Ungureanu, cartea lui Dumitru Mărtinaș. Acest text nu mai țin minte dacă nu cumva l-am depus și ca memoriu la CC al PCR! Am făcut atunci mai multe memorii „la partid” ca să se permită publicarea cărții lui Mărtinaș. Textul l-am dat să circule prin câteva redacții, dar n-am reușit să-l mărit. Era prea …lung! În orice caz, cartea lui Mărtinaș nu mai vedea lumina tiparului, oprită în ultima clipă de directorul de la  editura Junimea. Uitasem de acest detaliu!… Dar au fost atunci mai multe mâini, mai ales nevăzute, care s-au ițit când nu te așteptai ca să facă imposibilă tipărirea cărții! Deh, aparatul de partid era înțesat de foști ilegaliști maghiari sau evrei maghiari, bine disimulați unii sub nume neaoș românești!

Apariția cărții lui Mărtinaș s-a produs când nu mai aveam nicio speranță și a fost posibilă datorită intervenției comuniștilor …maghiari. Exact așa! Aceștia, într-un document de partid din 1984 – e vorba de Tezele congresului lor, băteau câmpii pe tema Transilvaniei, ceea ce l-a supărat pe comunistul nostru nr.1, care a dat dispoziție să li se răspundă ungurilor printr-o carte care să le mai dea peste nas. Nu se găsea la acea dată în portofoliul editurilor și al cenzurii decât o singură carte care putea să satisfacă această condiție: cartea lui Mărtinaș! Dispoziția dată din vârful piramidei de partid a înfrânt toate sabotajele și strâmbele care până atunci obstaculaseră drumul cărții lui Mărtinaș spre lumina tiparului.

Textul de mai sus, al meu, a fost scris cu toate menajamentele impuse de relațiile „frățești” de atunci, dintre cele două popoare și partide. Azi, asemenea menajamente nu-și mai au nicio justificare, ungurii s-au „radicalizat”, vor nu numai Transilvania, dar vor și confruntare. Transilvania nu le-o dăm, căci nu ne lasă mama s-o dăm, dar confruntare, câtă doresc le dăm! Pe toate planurile! Și pe toate părțile! Începem cu fotbalul!

Doamne, ajută!