vineri, 10 octombrie 2025

Poeme de Gavril Moldovan

 ARDEALUL MEU, ARDEAL

Ardealul meu, Ardeal,

Castel corvinean,

Bisericuţă tandră

de Maramureş, ambră

Şi gotice suişuri

În cer, pe acoperişuri.

 

Orgi mari, răsunătoare,

Valahice cuptoare

De copt coptură, pâine

Pentru cerescul mâine.

 

Ardealul meu, Ardeal,

Ard focuri sus pe deal

Intrând în rezonanţă,

Ecou de transhumanţă,

Pe plaiuri costoboce

Cu confruntări atroce.

Ard focuri sus, pe deal

În veşnicul Ardeal.

 

Avram Iancu apare

Cu Hatvani călare

Şi pun la cale pacea.

Ardealu-i carapacea

Pe care stăm cuminţi

Istorie de sfinţi.

 

Şi tu maghiar şi sas

Cu noi în bun rămas

Moţeştile ţarine

Să le-nţelegi latine

Şi Cimişoara grea,

Să plângi ca la o stea

Şi Goga şi Ciucea

Cu Blajul, Roma mea

Noi lacrimi stors-am vara,

Când s-aşternea negara,

Când roata ne zdrobea

La Alba Iulia.

 

Ardealul meu, Ardeal,

Pământ sacerdotal,

Un Cluj monumental,

Un Klausenburg natal

Şi Koloszvar fatal.

O Napocă fierbinte

de-atâtea oseminte.

 

Matei Corvin adună

Maghiara înţelepciune.

 

Ardealul meu, Ardeal,

Sibiu oriental,

Braşov primordial,

Kronstadt patriarchal.

 

Cu Stephan Ludwig Roth

Să fiu român mai pot,

Mai pot răbda, mai rabd

Până la Memorand.

 

Cu Bethlen Gabriel,

Cu tot ce vrut-a el

Şi frate sunt şi fui

cu aprigul secui.

 

Menemorut întâiul

Şi Horea căpătâiul

Careiul şi Sătmarul

Oradea şi Aradul

Cu Mureşul şi Crişul

Ce profeţiră VISUL.

O cumpănă de râuri

Ce ne tot ară grâuri.

 

Colinda noastră plânge

Când lanţul greu ne strânge

Păduri care s-au dus

Cu trenul în Apus,

Cu taţi şi cu copii

Cu tot cu ciocârlii.

 

Dor mult şi vis aud

Mai lângă Năsăud.

Codreni şi agatârşi

Napoleoni învinşi

La Arcole sumanul

Mai scăpăra amnarul

În glas de Mureşan,

De dor mult şi alean.

 

Bobâlna, tunet greu

Ne-a bântuit mereu.

 

Ardealul meu, Ardeal

Istorie pe val

Şi burg şi var, cetăţi

Cu româneşti peceţi

Şi cu ungare ziduri

Şi cu săseşti înscrisuri,

Cu zvon de Făgăraş

De Orăştie vas,

O Sarmizegetusă

ce mi-a hrănit o muză.

 

Şi Iosif Împăratul

Ne-a colindat tot satul.

Cuvântul tainic MAL

Rostit de Decebal,

De Şincai Samuel

Şi tot ce vrut-a el.

 

Ardealul meu, Ardeal,

Pământ voievodal 

Cu tine-n  bun ramas :

De ce m-aţi dat de-acas’ ?

 

 

 LEGENDA  STEJARULUI

 

Tata tăia din codru un trunchi de vechi stejar

să-l facă stâlp de poartă şi piatră de hotar

în glumă el numise stejarul ,,grănicer’’

aflat la frontiera dintre pămât şi cer

cu timpul stâlpul porţii îşi înteţise mlada

şi adumbrea cu creanga şi curtea şi ograda

iar frunza lui duioasă ne transporta în vis

în anu-n care ţara mergea spre paradis

pe sub pământ stejarul mai tare răbufni

la fiecare poartă din sat el reînflori

arborescent şi lacom de prea multă lumină

îşi revărsa din frunză puterea-n rădăcină

şi din mlădiţa dulce noi alţi stejari crescură

în fiecare casă din sat, în bătătură

se înmulţise neamul şi răspândea tării

din rădăcini şi ramuri, din frunze arămii

acest duios amestec de lemn şi suferinţă

ducea în satul nostru atâta-ngăduinţă

de-a ne cunoaşte vatra, podişul şi câmpia

încât se risipise din noi melancolia

acum unite vatra , câmpia şi meleagul

duceau în lume şoapta ce-nvrednici stejarul

să-şi fluture în taină istoria şi neamul.

 

 

LA  ALBA  IULIA



Cum poate o câmpie s-aducă libertate

şi linişte şi pace în cetate

cum din războaie tata s-a-ntors blagoslovit

şi din Carpaţi luat-a miros de fân cosit

văzând avutul nostru acuma la un loc

a exclamat mai tandru : dreptate şi noroc

să se audă-n veacuri cum ne-adunăm cu toţii

să punem cununi ţării şi steaguri noi dreptăţii

aici la Alba unde zidirile latine

au reînviat din moarte, visare şi ruine

noi am trecut izbânda în vechiul nostru cod

sosit-a pe cărare mulţime de norod

iobagi cu inimi calde în formă de vioară

şi cu căciuli miţoase şi voci de primăvară

femei ce-au fost zidite în zid de mănăstiri

tineri băieţi şi fete scăldaţi în amintiri

soldaţi ce din războiul trecut şi-au făcut zestre

soseau cu toţii-n grabă de la aprinse vetre

ca să pecetluiască o vrere de milenii

sădită-n pieptul nostru în tainice vedenii

şi-a fost ca şi cum cerul de noi s-apropia

să binecuvânteze o nou-născută stea

după Big Bangul de pe Câmpia Libertăţii

ce ne-aducea în case lumina libertăţii

de ani lumină visul în noi a-ncremenit

a prins aripi şi vorbă şi s-a desţelenit.

 

ORAŞUL  CARE    ŢINE  MINTE

 

Ev mediu-nzidit

pe- tavă mi-a întins atâta amar de delicii

că bursa mea s-a dus pe apa sâmbetei

seara mă strecuram în suburbii

pe o stradă a renaşterii

la capăt mijea conteporaneitatea

pe unde paşii mă mai sună încă

 

 

eram de-acum în plin baroc şi de pe ogive, arcuri, din turnuri

priveau spre noi cioplitorii de piatră

străvechiul fir cu plumb alinia

o geometrie severă

 

în fiecare zi un porumbel

venea la mine zburând peste basilica Sfântul Michael

 

 

doamne,cum ai întabulat pe numele meu

străzile, statuile, cofetăriile, palatele

o întreagă şcoală ardeleană

un patrimoniu de care să ţinem cu dinţii

care a făcut din tristeţea valahă o izbândă

  

în fiecare zi un porumbel

venea la mine zburând peste basilica Sfântu Michael

 

oraşul acesta mă ţine minte

vlăstar de plugar de la margini de munţi

cucerit de lumini

Aufklerungul încet bătea din aripi

înscrisuri cu numele meu se mai păstrează

pe sub pământ şi-al istoriei val aici e mai tandru

aici coagulează speranţe

unde nisipul n-a uitat de mare

 

 toate câte-au fost şi nu mai sunt îşi scot capul

de sub o mantie albă

doar dacă puţin scotoceşti a memoriei vatră

 

ce poate fi oraşul acesta decât o carte cu file-ngălbenite

pe care nişte tineri o răsfoiesc mereu – Clujul e piatra mea

funerară, urna cu cenuşa neamului meu

tras pe roată de nenumărate ori


în fiecare zi un porumbel

venea la mine zburând peste basilica Sfântul Michael.

 

 

        AM  FOST      VĂD   HOLDELE   PE   DEAL

  

Am fost să văd holdele pe deal

îmi aminteam de o zi din copilărie

când pe tata l-a muşcat un cal

 

mă iubea satul la poalele căruia

aşteptam coacerea grâului

în dreptul unui cuptor încins

ca în faţa neliniştitei mări

 

vegheam ca mama să scoată pâinea caldă

rupean coaja aburindă şi mă hrăneam

 

în toiul nopţii ca şi cum

aş muşca din întuneric

îngenuncheat

 

la uşa unor flori albastre

 

stelele îmi alunecau pe gât

mari noduroase şi răzleţe

 

beam apoi apă din univers

cu mâinile făcute căuş la gură.


      S  O  L  D  A  T  U  L



Soldatul înaintează pe câmp

printre florile roşii

la mari distanţe de el

 

în hale negre

murdare

 

se fabrică

 

glonţul

pentru trupul lui.

 




Niciun comentariu: