Am reprodus pe acest blog cîteva texte ale lui Nae Ionescu despre raportul dintre credință, etnicitate, identitate, cu referiri la situația din Ardeal, scrise în 1930. Sunt eu însumi prin ascendență, o combinație între o mamă botezată în ortodoxie, dar deloc religioasă, poate chiar atee, și un tată, fiu de preot greco-catolic. Am fost botezat la București, ca ortodox, am un certificat de botez, pe undeva, prin arhivele mele.
Mă întreb, acum, tîrziu, care dintre aceste credințe mi se potrivește, unde m-aș duce, în ce biserică, să mă închin. Și pentru motive care nu îmi sunt clare, ajung la concluzia că spațiul sacru care mă poate cuprinde, cu neliniștile mele, așa cum îl imaginez, este o biserică mică, cu icoane, de lemn, și un cimitir alături, unde cred că m-aș putea odihni în pace. Am filmat ceremonia unei înmormîntări ortodoxe într-un sat din Maramureș, de la început pînă la sfîrșit. Am în casă, aici în Franța, icoane pe lemn și sticlă, vechi și noi. Am purtat cu mine, de cînd am plecat de-acasă, o icoană cu imaginea Sfântului Gheorghe și alta cu Sfântul Haralambie, protector împotriva ciumei. Le am și acum în birou, după o jumătate de secol. Nu îmi place ceremonia catolică, prea seacă, cu niște cîntece monotone. Nu mă ating acele sunete. In schimb o colindă, un cîntec de mort, o doină, mă cutremură. Mă înduioșează, mă fac să lăcrimez, de totdeauna.
E un raport irațional sau strict cultural?
Pe de altă parte, relațiile mele cu preoții ortodocși pe care i-am cunoscut, sunt cît se poate de negative, de dezamăgitoare. Mă opresc aici, ca să nu eșuez în pamflet descriind cîteva personaje dintre cele cunoscute în România sau în Franța. Cred că există și preoți ortodocși demni în credință și în viața socială, nu doar slinoși profitori și șmecheri. Existența ultimilor nu se datorește credinței ci necredinței lor. Simpli și josnici funcționari ai Sacrului.
Dan Culcer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu