Interesul nostru fundamental este ca România să aleagă Europa

Interesul nostru fundamental este ca România să aleagă Europa

Interesul nostru fundamental este ca România să aleagă Europa (Convorbire cu Pomogáts Béla, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria) Pomogáts Béla s-a născut în 1934 la Budapesta, într-o familie de intelectuali. A urmat cursurile Liceului catolic al piariştilor, după care s-a înscris la Facultatea de filologie din capitală. În 1956, student fiind, a participat la revoluţia maghiară, motiv pentru care, mai tîrziu, a fost închis. Din 1961 este profesor la o şcoală tehnică, din 1965 membru colaborator al Institutului Academic de cercetări literare, între anii 1992-1996 este directorul adjunct al acestui institut, iar în prezent consilierul ştiinţific al acesteia. A obţinut titlul de candidat, respectiv pe cel de doctor. De-a lungul activităţii sale ştiinţifice, în centrul preocupărilor sale s-au aflat teme ca literatura maghiară a secolului XX, în special literatura aşa-zisă populistă, avangardismul maghiar, literatura maghiară din Ardeal şi cea din emigraţie. Până în prezent el a publicat patruzeci de volume de studii literare, monografii, eseuri. Este redactorul-şef al revistei Literatura a Academiei. Din 1995 este preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, din 1992 preşedinte al Societăţii Internaţionale de Limbă şi Cultură Maghiară. A fost distins cu numeroase premii şi titluri, dintre care cele mai prestigioase sunt: Premiul József Attila, Premiul Academiei, Premiul pentru Minorităţi, Premiul Nagy Imre, iar în 1994 Medalia Republicii. Studiile sale despre relaţiile româno-maghiare vor apărea anul acesta şi în limba română. Farkas Jenő : În 1956 aţi fost unul dintre fondatorii şi conducătorii legendarei MEFESZ (Confederaţia Studenţilor şi a elevilor din învăţământul superior ) din care cauză aţi şi fost internat, iar prima dumneavoastră carte, monografia despre Kuncz Aladár a apărut de-abia în 1968. Pomogáts Béla : În 1956 eram student şi, bineînţeles, izbucnirea revoluţiei a avut şi asupra mea un efect deosebit. Am participat şi eu la demonstraţia din 23 octombrie iar când la radio s-a transmis apelul către studenţi ca să se întrunească la universitate, am pornit şi eu. Dacă îmi amintesc bine, asta s-a întâmplat în 26 octombrie, deci după ciocnirile sângeroase din faţa clădirii Parlamentului. Pe-atunci primeam tot felul de însărcinări din partea Comitetului Revoluţionar al Studenţilor. Astfel, pe 3 noiembrie, împreună cu un prieten, Vázsonyi Vilmos, ne-au trimis în Győr, ca să luăm legătura cu Szigethy Attila şi cu comitetul revoluţionar local. Am ajuns în Győr pe 3 noiembrie, seara, iar a doua zi, pe 4, trupele ruseşti ocupaseră oraşul. Am hotărât atunci să trecem în Austria. Eram în tren când, în gara din Győr, o persoană care tocmai venise din Budapesta spunea că trupele ruseşti bombardează capitala. Ar fi fost mult mai uşor atunci să mergem în Austria dar, m-am întors acasă. Peste câteva zile m-am prezentat la universitate, atunci m-au ales membru al comitetului studenţilor de la litere, acesta m-a delegat în comitetul naţional de conducere în care am activat până la sfârşitul lui ianuarie 1957, când, practic, MEFESZ-ul chiar dacă nu a fost desfiinţat, şi-a suspendat, forţat, activitatea. Ultimul meu mandat a fost acela de preşedinte al ultimului parlament studenţesc. În 1957 mi-am terminat studiile universitare, am redactat lucrarea de điplomă despre Kuncz Aladár, după care am intrat ca practicant la Institutul de Cercetări Literare al Academiei, care pe-atunci se numea Institutul de istoria literaturii. Apoi, într-o noapte m-au arestat şi m-au dus la seviciul de anchetare de pe Fő utca din capitală, unde m-au ţinut două luni, după care, nu m-au putut acuza mai serios cu nimic şi au fost nevoiţi să sisteze ancheta. Cu toate acestea, poliţia a hotărât internarea, astfel am ajuns în tabăra de internare de la Tököl, de unde de-abia în 1960 am ieşit, când regimul a desfiinţat acest gen de instituţie. Au urmat apoi ani grei, am fost sub supravegherea poliţiei un an întreg şi nu am avut nici loc de muncă. Doar în toamna anului 1961, după au încetat supravegherea, am primit, iniţial doar ca suplinitor, un post de profesor de maghiară la Liceul tehnic din Újpest. Pentru asta îi datorez mulţumiri stimatului meu profesor Bóka László. Mai târziu, după 1962, am avut din nou posibilitatea să public articole, studii în Analele Institutului şi în alte publicaţii. Mulţi dintre prietenii mei lucrau în domeniu: Bodnár György, Czine Mihály, care nu de mult ne-a părăsit, Béládi Miklós. Cu ajutorul lor am reintrat la Institutul Academic, unde sunt colaborator şi în prezent, în funcţia de consultant ştiinţific. În perioada 1992-1996 am ocupat postul de director adjunct, funcţie pentru care nu am mai candidat pentru următorii patru ani, deoarece am fost ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor. După reîntoarcerea mea la Institutul Academiei am extins lucrarea de licenţă iar în vara lui 1968 a şi apărut prima mea carte, cu titlul Kuncz Aladar, în colecţia Irodalomtörténeti Füzetek (Caiete de istorie literară). Manuscrisul cărţii a stat doi ani în sertarele editurii. Czine Mihály, fiind şi lectorul cărţii, a scris aprecieri critice pozitive asupra acesteia dar, mai cu seamă, a depus mari eforturi pentru apariţia ei. Cartea, ocupându-se în special de literatura din Ardeal, a suferit însă tot felul de îngrădiri politice la apariţie. - Acest fapt a fost hotărâtor în relaţia dumneavoastrăde mai târziu cu viaţa literară din Ardeal?- Da. Cartea a ajuns şi în Ardeal, eu însumi am trimis-o mai multor cunoscuţi. Aveam încă de pe atunci o seamă de prieteni la Cluj, în special istorici literari de-o vârstă cu mine, ca Láng Gusztáv, sau Kántor Lajos. În ianuarie 1969 am obţinut pentru prima dată o bursă a Academiei în Ardeal. Am fost în Târgu-Mureş, Cluj, Braşov, Bucureşti şi constatam că îmi cunoşteau cartea, aceasta mă depăşise, şi toată lumea mă întâmpina ca pe un prieten. Atunci am legat cele mai multe prietenii cu ardelenii. În Bucureşti i-am cunoscut pe Szemlér Ferenc, Méliusz József, Baróti Pál, de asemenea pe Majtényi Erik şi Lőrinczi László. Pe-atunci şi Beke György mai trăia la Bucureşti. Pe Sütő András şi Gálfalvy Zsolt, care pe-atunci era director de teatru, i-am cunoscut la Târgu-Mureş. La Cluj am luat legătura cu Balogh Edgár, Kacsó Sándor, Kiss Jenő şi cu câţiva din scriitorii mai tineri, ca Lászlóffy Aladár, Szilágyi Domokos sau Kányádi Sándor. De atunci aproape în fiecare an am petrecut câteva săptămâni în Ardeal, iar o dată, cu prilejul unei burse, am stat chiar mai mult de o lună. De acest moment mă leagă şi evenimente mai triste, dar şi multe amintiri. În 1971 am lucrat o prioadă mai lungă la Biblioteca Academiei din Cluj. Aveam aproximativ două kilograme de fişe şi notiţe. Studiasem presa ardeleană a anilor 20, deoarece intenţionam să scriu o carte despre încercările de fundamentare, structurare a vieţii literare ale anilor `20. La întoarcere, însă, în tren, vameşii români mi-au confiscat tot materialul. Am depus atunci eforturi uriaşe ca să-l recuperez , am încercat să sensibilizez şi Academia Română, eram doar invitatul acesteia, dar scrisorile mele au rămas fără răspuns. Prin 1974-1975, fiind din nou la Bucureşti, m-am întâlnit cu colegii de la Institutul de studii literare „George Călinescu”. Aceştia au găsit foarte amuzantă speranţa mea că aş putea primi vre-un răspuns oficial. „Suntem în România, nu în Franţa”, mi-au spus ei. - De ce v-a fascinat autorul „Mânăstirii negre”—„Fekete kolostor”? Probabil trăsăturile comune, închisoarea, interesul pentru literatura franceză,... - Intr-adevăr, mă fascina persoana lui Kuncz Aladár şi „Mânăstirea neagră”. Mai puţin a contat faptul că aveam şi eu experienţa închisorii. Căutam în Kuncz Aladár să întâlnesc reprezentantul ardelean al curentului Nyugat, pe acel scriitor care întruchipa cel mai bine spiritul liberal democratic al acesteia, aşa cum era acesta practicat de către Babits Mihály, Kosztolányi Dezső, Móricz Zsigmond. Acest tip de gândire a încercat Kuncz să-l împământenească, să-l treacă în Ardeal. Atracţia mea avea şi o altă componentă, şi anume că atunci începuse deja să mă intereseze literatura din Transilvania. De altfel şi alegerea temei are o istorie anume. Eram în anul IV., în 1956, trebuia să stabilim tema pentru doctorat. Împreună cu un prieten, Gyömöri György – el a plecat tot în 1956, acum este profesor la Cambridge-- am hotărât că vom descoperi literatura din Ardeal şi că vom scrie lucrările din această temă. El scria poezii, şi-a ales, deci , un poet, pe Dsida Jenő, dar, datorită evenimentelor, nu a reuşit să-şi scrie lucrarea, deşi publicase câteva articole despre acesta, chiar câteva poezii inedite în „Irodalmi Újság”, „Katolikus Szemle”, deci în emigraţie. Eu l-am ales pe Kuncz Aladár pentru că, pe lângă ceea ce am subliniat mai înainte, mă interesa foarte mult în ce fel se organizează, se încheagă viaţa literară a unei minorităţi. Kuncz Aladár a fost una din personalităţile mediului literar ardelean, cel care, mai întâi ca redactor literar la revista „Ellenzék”, mai târziu ca redactor la „Erdélyi Helikon” , între 1923-1931, a avut un rol imens în organizarea vieţii literare, a fost omul al cărui cuvânt avea greutate, ale cărui idei aveau forţa de decizie şi hotărau tendinţele de dezvoltare a literaturii din Ardeal. Acesta a fost al doilea factor care m-a determinat să-l studiez mai aprofundat. - Pe lângă eseurile despre literatura ardeleană aţi mai scris o seamă de monografii despre Déry Tibor, Radnóti Miklós, Jékely Zoltán, Juhász Ferenc, Takács Gyula. Au aceste cărţi ceva în comun? - De fapt nu le leagă nimic special. Explicaţia stă în faptul că preocupările mele sunt diferite, interesul multidirecţional. Nu aş fi putut să mă limitez la o singură direcţie, mi-ar fi plăcut să mă ocup de mai multe . Desigur, fiecare temă are o motivaţie personală. De opera lui Déry Tibor mă leagă evenimentele din 1956, faptul că el a fost una din personalităţile definitorii ale acestui moment. L-am cunoscut şi personal, l-am vizitat de multe ori în locuinţa sa din Budapesta, de asemenea şi în casa lui de la Balaton. Da, această alegere are o motivaţie personală, şi întrevederile îndelungi au avut un rol în acest sens. Radnóti Miklós a fost poetul meu preferat încă din liceu, iar ideea de a scrie o carte despre el mă preocupa chiar din anii facultăţii, când îmi făceam planuri de viitor cu privire la carieră. De atunci, această carte a cunoscut două ediţii. De Jékely Zoltán m-a apropiat literatura ardeleană şi prietenia care s-a legat între noi. La fel s-a întâmplat şi cu Juhász Ferenc, pe care l-am cunoscut ca pe una din vocile poetice originale şi în acelaşi timp reprezentative ale poeziei de după 45. - Cum explicaţi situaţia actuală a lui Juhász Ferenc? Se pare că s-a îndepărtat, sau l-au îndepărtat din viaţa literară. - Fără îndoială, rolul pe care acesta l-a avut în trecut nu mai este funcţional astăzi, aparţine trecutului. Susţinerea pe care o primea atunci din partea forurilor conducătoare, care, de altfel era justificată, căci este într-adevăr un poet mare, a încetat de asemenea. Este o altă problemă faptul că, pe lângă el, ar fi trebuit susţinuţi şi alţii, pe cei din gruparea revistei “Újhold”, de pildă. Probabil că prezenţa sa a fost estompată şi datorită încetării rev. „Új Irás”, al cărei redactor a fost mult timp. E păcat că aceasta nu mai apare, ar fi trebuit să fie sprijinită în continuare, chiar cu preţul câtorva modificări, căci a fost unul din atelierele literare de care am fi avut nevoie în ultimii zece ani. Ar fi putut foarte bine să fie un forum al generaţiei de mijloc, cum sunt Bertha Bulcsú, Szakonyi Károly, Orbán Ottó, Csukás István, Lázár Ervin, Ágh István, Bella István. Aşa cum a fost, de fapt, până acum. Din această perspectivă, într-adevăr, suprimarea acesteia este o greşeală. Fără îndoială, rolul lui Juhász Ferenc pe scena literară s-a schimbat, posibilităţile lui de a-şi face auzită vocea s-au diminuat, dar este în continuare prezent, mulţi sunt interesaţi de poezia sa. Odată la doi ani, sau aproape în fiecare an îi apare câte un volum, deci din 1992-93 încoace i-au apărut mai multe volume. Anul trecut i-am sărbătorit împlinirea vârstei de 70 de ani, eveniment pe care ziarele şi revistele l-au menţionat. Eu însumi am scris un nou studiu despre poezia sa. Cred că situaţia lui s-a mai limpezit acum, după confuziile generate de politica literară, şi poate din nou să participe la „treburile literaturii” în postura de membru recunoscut al acesteia. Juhász Ferenc este unul din poeţii reprezentativi ai zilelor noastre. - O parte deosebit de bogată a operei dumneavoastră se leagă de literatura exilului, începând cu „A nyugati magyar irodalom 1945 után” (Literatura maghiară din Occident de după 1945, publicat în 1986), scrisă împreună cu Béládi Miklós şi Rónay László, şi continuând cu „Párbeszéd Magyarországgal” (Dialog cu Ungaria, 1994) şi „Nyugati égbolt”(Cerul din Occident ,1994). În ce măsură se leagă acest tip de demers critic de studierea literaturii provinciilor rămase în afara graniţelor ţării? - De literatura maghiară din emigraţie, într-adevăr, mă leagă motive personale. O parte din prietenii mei, ca de altfel întreaga generaţie, a părăsit Ungaria în 1956. Printre ei erau şi foştii colegi de facultate sau chiar de liceu, cu care aveam în continuare legături de prietenie. Aşa, de exemplu, cu Gyömöri György, de care am amintit şi mai înainte, carte s-a stabilit în Anglia. Sau Márton László, care mai întâi a plecat în Anglia, apoi la Paris, unde a fost unul dintre iniţiatorii revistei „Magyar Műhely”, iar actualmente este ambasadorul Ungariei în Algeria. Sipos Gyula, un alt prieten, în calitate de critic literar la Europa Liberă sub pseudonimul Albert Pál a făcut o carieră strălucită în rândul emigraţiei maghiare, iar în 1998, la târgul de carte i-a fost prezentată o strălucită selecţie de studii literare. - Ce a determinat interesul dumneavoastră pentru limba, cultura, literatura franceză? - Am învăţat franceză încă din şcoala generală, dar nu în mod sistematic. Nu sunt sigur că stăpânesc bine conjunctivul franţuzesc, însă limba nu-mi creează probleme. Soţia mea este profesoară de franceză, şi de la ea am mai învăţat din când în când dar, mai ales, am fost de foarte multe ori în Franţa, la Paris, pentru perioade de două-trei săptămâni.Anul trecut, în 1998, la întoarcere din Olanda, am petrecut câteva săptămâni în Alsacia, în 1997 am colindat prin Bretania, iar în 1996 am străbătut partea centrală a Franţei, de la Lyon până la Oceanul Atlantic.Nu prea cred să fie oraş francez pe care să nu-l fi vizitat, unde să nu fi petrecut câteva zile. Da, cunosc destul de bine Franţa. - Aveţi prieteni printre scriitorii, istoricii literari francezi? - Mai curând cunoştinţe, în special printre cei de origine maghiară. Sunt în relaţii bune cu Fejtő Ferenc, cu Karátson Endre (André Karatson), profesor la Universitatea din Lille, în prezent e pensionar. Cu Kassai György, care a tradus foarte mult din literatura maghiară în franceză. Am şi mulţi prieteni francezi şi, dacă sunt la Paris, greu pot să-mi fac timp pentru vizitarea unui muzeu sau a unei expoziţii pentru că suntem ocupaţi permanent cu vizitarea prietenilor. - Sigur aţi avut ocazia să vă întâlniţi personal cu figurile reprezentative ale literaturii din diaspora maghiară. - I-am cunoscut mai de timpuriu pe cei din generaţia mai tânără de după ’56, prin intermediul lor am stabilit relaţii şi cu ceilalţi. Prin Márton László, care mi-a fost coleg la universitate, i-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Nagy Pál şi Papp Tibor, cei doi redactori de la „Magyar Műhely”, la ale cărui întruniri am fost invitat încă din anii ’70. În 1975 am participat pentru prima dată la o astfel de întâlnire a Atelierului ţinută în Hadersdorf, lângă Viena. Cei de la Atelier obişnuiau să organizeze aceste întruniri într-un an aici, lângă Viena, în anul următor lângă Paris, la Marly-le-roi. Eu luam parte regulat la acestea, astfel am stabilit relaţii foarte apropiate cu grupul celor de la Atelier şi în anii `60 când acasă publicam încă greu, scrierile mele apăreau regulat în revista lor. Mi-au cerut să fiu colaboratorul lor. Primele două studii au avut chiar şi un oarecare ecou. Pe la mijlocul anilor ’60 am scris un articol mai lung despre Papp Károly, iar mai târziu unul despre Nemes Nagy Ágnes. Nu mult timp după aceasta, m-am trezit cu un telefon, iar la capătul celălalt al firului o voce plăcută de femeie s-a prezentat ca fiind Nemes Nagy Ágnes. Mi-a spus că nici nu auzise de mine şi că a fost surprinsă să citească într-o revistă occidentală un studiu critic cu care era de acord. Probabil datorită interpretării mele a poeziilor sale, diferită de stilul searbăd al criticilor din ţară, o analiză de fond, aşa cum s-a exprimat autoarea. Relaţia mea de colaborator cu Atelierul continuă şi acum, dar în prezent public mult mai puţin decât prin anii ’70. Am cunoscut şi multe persoane care nu făceau parte din acest grup. Pe Cs. Szabó László l-am cunoscut în 1980, când s-a întors pentru prima dată în Ungaria, şi de-atunci ne întâlnim periodic. Sunt în raporturi bune cu Cercul Mikes Kelemen, la conferinţele căruia am fost prezent, cu Cercul de Literatură şi Artă Plastică al Maghiarilor din Elveţia (SMIKK), la ale cărui întruniri ţinute la Lugano am participat de mai multe ori. Cu ocazia Conferinţelor de Limba Maternă am luat contact cu Asociaţia de prietenie Maghiarilor din America (Magyar Baráti Közösség), gruparea care-şi ţine întâlnirile anuale la Lake Hope.La acestea am participat de trei ori, ultima dată în 1998. De asemenea, mă leagă multe lucruri de mişcarea Pax Romana, organizaţie a intelectualilor catolici de origine maghiară din Occident. Am fost într-o vreme membru al colectivului de conducere al acestei organizaţii, iar în prezent sunt consilierul ei în probleme externe. Particip activ la conferinţele şi congresele lor. Aceste legături strânse, atât profesionale, cât şi personale, m-au determinat ca, pe la începutul anilor ’80 să scriu, împreună cu Béládi Miklós şi Rónay László acea carte despre literatura maghiară din occident, carte care a generat tensiuni. Cartea a fost deopotrivă atacată şi de stânga, şi de dreapta. Prin urmare, existau şi în emigraţie persoane care considerau că acest volum evită să amintească o seamă de autori şi mişcări intelectuale de mare însemnătate din punctul lor de vedere. Nu au realizat că în Ungaria funcţionează o anumită cenzură care nu permitea, spre exemplu, prezentarea amănunţită a cărţii lui Méray Tibor despre perioada lui Nagy Imre. Despre Wass Albert scrisesem un mic capitol care nici pe departe nu era ceea ce ar fi trebuit să fie. Pe de altă parte, în ţară am primit votul de blam şi din partea responsabililor de politica culturală. Am întâmpinat numeroase piedici în publicarea cărţii, care era gata încă din 1983 şi depusă la editura Gondolat. A apărut de abia în 1986, iar apariţia şi-o datorează unui şantaj al cărui autor am fost chiar eu. În 1985, în cadrul “Conferinţei limbii materne” ţinută la Veszprém, am fost ales membru al comitetului de organizare al acesteia, la propunerea membrilor invitaţi din America. Atunci am ţinut o conferinţă despre literatura maghiară contemporană iar Lőrincze Lajos, cel care prezida întrunirea, a vorbit despre mişcarea de ocrotire a limbii şi, printre altele, a amintit că literatura maghiară din emigraţie este în faza de a-şi câştiga dreptul de cetăţenie în Ungaria, aducând ca argument tocmai cartea despre care am vorbit, care era în curs de apariţie. Însă situaţia era cu totul alta, era aproape sigur că nu va apărea deoarece cineva de la centru, nici acum nu ştiu cine a fost, lectorase materialul şi şi-a exprimat „dorinţa” ca scriitorii care nu sunt autori de poezii sau romane, (cum erau Kovács Imre sau Szabó Zoltán) să fie omişi. Era evident că, dacă dădeam curs întomai instrucţiunilor primite de sus, cartea nu ar mai fi avut nici un sens să apară. Atunci, eu am anunţat la editură că nu putem îndeplini aceste condiţiile impuse de centrul de partid. Într-una din pauze l-am căutat, dacă îmi amintesc bine pe Rátki András, cel care răspundea în partid cu problemele de literatură, şi i-am spus că anunţul lui Lőrincze Lajos se bazează pe o informaţie greşită şi cartea nu va apărea datorită condiţiilor impuse pe care nu puteam să le îndeplinesc şi i-am mai spus că voi lua cuvântul pentru a anunţa în plen că este vorba de o eroare. Rátki András probabil că speriat de intenţia mea, pentru că, pe atunci, organele de partid se străduiau să stabilească raporturi paşnice cu cei din emigraţie. M-a rugat să aştept până va lua măsuri. I-am dat un ultimatum de o oră, după care m-a căutat şi mi-a spus că a vorbit cu forurile competente şi totul este în ordine. Apariţia cărţii a fost, aşadar, rezultatul unui şantaj , astfel, în 1986 a putut vedea lumina tiparului. Încă de atunci păstrez relaţii de prietenie cu literatura maghiară din emigraţie. Se numără printre prietenii mei şi scriitori din generaţia mai în vârstă ca Faludy György, Határ Győző, Tűz Tamás. Pe alţii, din păcate, nu am reuşit să-i cunosc personal, pe Kovács Imre, Szabó Zoltán sau Wass Albert. În schimb pe cei din generaţia de mijloc îi cunosc destul de bine. - În mai multe studii folosiţi conceptul de „a patra Europă”. Consideraţi că, pe lângă Europa de Est şi cea de Vest şi cea situată între acestea, „Europa de mijloc”, mai există o a patra Europă, cea a minorităţilor. - Într-adevăr, am încercat să interpretez această noţiune, ştiut fiind faptul că istoriografia tradiţională vorbeşte de două Europe, de Vest şi de Est, însă sunt folosite curent termeni ca Europa Centrală, Europa de Mijloc, sau nemţescul „Zwischen–Europa”. La noi termenul a fost introdus de către Németh László, dar a constituit şi preocuparea altora. Szűcs Jenő, în cartea sa intitulată „Schiţă despre cel trei regiuni istorice ale Europei” (Vázlat Európa három történeti régiójáról) din 1983 a elaborat o excelentă explicaţie termenului de „europă intermediară” aplicând puncte de reper, pornind de la repere de filozofie a istoriei? Cu publicarea la începutul anilor ’90 a volumului “A patra Europă”, am încercat, de fapt, să fac un pas mai departe în această chestiune, propunând ideea de „a patra Europă”, pe care eu o interpretez ca Europa minorităţilor, a acelor comunităţi, grupuri naţionale care nu dispun de un stat propriu şi sunt, mai mult sau mai puţin, la discreţia politicii etatiste a statelor de care aparţin. În această categorie pot fi incluşi şi maghiarii, deoarece în bazinul carpatic trăiesc aproximativ 3,5 milioane într-un statut de minoritate. Fireşte, nu numai ei. Când am publicat cartea, maghiarii constituiau cea mai numeroasă minoritate etnică din punct de vedere statistic. De-atunci situaţia s-a schimbat, căci odată cu destrămarea Uniunii Sovietice ruşii au devenit cea mai numeroasă minoritate etnică. Numai în Ucraina trăiesc câteva milioane de ruşi, şi, dacă îmi amintesc bine, astăzi peste 15 milioane sunt în situaţia de minoritari. - Ce ecou a avut această carte în România sau în Cehoslovscia? - În România s-a scris despre ea, chiar şi eu am amintit-o cu ocazia unor prelegeri. Nu ştiu să fi avut ecou în Cehoslovacia sau în Iugoslavia. De fapt, am folosit pentru prima dată acest termen într-un articol publicat într-o revistă catolică, în “Vigilia”. - În conferinţa cu titlul ”Épülő hidak”, ţinută la şedinţa din 1982 de la Sibiu a Comisiei Istorice Mixte Româno-Maghiare, Dumneavoastră l-aţi citat pe Németh László care, în paginile revistei „Tanu” s-a exprimat în felul următor, referitor la înrudirea istorică şi culturală: ”Am folosit cândva expresia de “fraţi de lapte” pentru popoarele vecine. Adică: nu suntem fiii aceleiaşi mame, dar am avut aceeaşi doică, şi asta reiese din asemănările istorice, sociale şi cele privind luptele politice. Se aseamănă, în special, soarta popoarelor carpato-dunărene, prinse între Imperiul Romano-German şi iureşul popoarelor din Est. Chiar şi datarea evenimentelor importante şi rolul lor politic şi literar sunt aproape identice. Fiecare consemnează un Mohács, sau un Fehérhegy, are câte un Kazinczy sau un Eminescu” . (Most, Punte, Silta, 1940) - Într-adevăr, am fost prezent la adunarea de la Sibiu ca membru al delegaţiei maghiare, al cărei preşedinte a fost Mócsy András, reputatul arheolog şi academician. O parte a întrunirilor s-a ţinut la Sibiu , alta la Bucureşti. Era tocmai perioada când dictatura ceauşistă ajunsese într-o fază avansată, ceea ce ne-a împiedicat să avem discuţii în profunzime. Astfel, noi vorbeam de ale noastre, partenerii români la fel. Şeful delegaţiei române era istoricul Ştefan Pascu, care a şi scris o carte despre istoria Transilvaniei. Stând la masă cu membrii delegaţiei române am putut avea discuţii absolut colegiale, însă cele oficiale nu au avut o însemnătate prea mare. - În 1984 aţi semnat şi dumneavoastră protestul celor 71 împotriva situaţiei deplorabile a minorităţii maghiare din România, în urma căruia vi s-a interzis intrarea în România. Ce a determinat acest gest de solidaritate? - Într-adevăr, am semnat şi eu scrisoarea celor 71 prin care protestam împotriva persecuţiilor, chiar a intenţiilor de arestare a redactorilor şi a autorilor de la revista clujeană “Ellenpontok”. Protestul a fost semnat şi de câţiva istorici literari, printre care Vásárhelyi Miklós, Szörényi László, Lukácsi Sándor, şi a avut un ecou răsunător. Textul a fost publicat în multe reviste occidentale, a ajuns chiar pe masa de lucru a aşa-numitei întâlniri madrilene care încheia seria de conferinţe de la Helsinki. A fost citit, de asemenea, de mai multe ori la emisiunile în limba maghiară ale posturilor în limba engleză, germană şi americană ale Europei Libere. Fără îndoială că mi s-a interzis să călătoresc în România datorită acestui incident. Unul dintre semnatarii protestului, cu ocazia unei tentative de a vizita România a fost întors de la vamă şi informat oficial că tuturor semnatarilor li s-a interzis „pentru totdeauna” să viziteze România. Însă acest „pentru totdeauna” n-a ţinut atât de mult, doar până în 1990, de unde se vede că în lumea socialistă provizoratul durează mult mai mult decât veşnicul. Astfel, la începutul anului 1990, cred că pe 3 ianuarie, am fost printre primii care au trecut în România, împreună cu o delegaţie numeroasă. O parte din membrii acesteia reprezentau Uniunea Scriitorilor, împreună cu Csiki László, scriitor ardelean stabilit de mult în Ungaria. Ceilalţi reprezentau Sindicatul Oamenilor de ştiinţă şi Uniunea Ardeleană. Pornisem cu şase sau opt autoturisme încărcate în special cu medicamente şi cărţi, cu aproximativ 20 sau 30 de exemplare din „Istoria Ardealului”, cea editată în trei volume. La Cluj , la Kántor Lajos ne-am strâns peste 40 de persoane, mai toţi oameni de frunte ai vieţii intelectuale clujene. De-acolo am mers mai departe la Târgu-Mureş unde în redacţia revista “Látó” (fostă “Igaz Szó”, de la care îl îndepărtaseră pe Hajdu Győző, iar atunci era condusă de Markó Béla) ne-am întâlnit cu scriitori şi l-am vizitat pe Sütő András. Păstrez de atunci cu mare plăcere în memorie momentul când i-am oferit acestuia „Istoria Ardealului”. De neuitat este, de asemenea, momentul când am trecut graniţa, când încă se mai trăgea. În dimineaţa sosirii la Târgu-Mureş se mai auzeau împuşcături în preajma aeroportului, trăgătorii Securităţii deschiseseră focul, iar la Oradea trecusem printre tancuri. Aş putea spune că vameşii şi grănicerii români ne-au întâmpinat cu o dragoste frăţească. Primisem o cocardă cu culorile naţionale ale României pe care o purtam cu mândrie. Trebuie să spun că sunt dispus oricând s-o port căci steagul fiecărei ţări reclamă respect, iar prietenia pe care o simt pentru poporul român, cultura română şi pentru numeroşii prieteni români mă determină ca un asemenea gest să fie sincer, plin de semnificaţie , nu doar unul de paradă. - Însă semnele venite de dincolo nu peste mult timp nu au fost de bun augur. - Da. Vizita noastră s-a desfăşurat sub semnul unei adevărate bucurii şi am avut experienţe foarte plăcute. E altă problemă faptul că, în scurt, timp această uriaşă schimbare în care noi vedeam o revoluţie şi începutul unei înnoiri spirituale şi morale nu ne-a confirmat speranţele deoarece în primăvara lui 1990 începuse deja procesul de reinstaurare a vechii ordini. Au prevestit acest lucru nu numai pogromul antimaghiar de la Târgu-Mureş, care l-a costat pe Sütő András un ochi ci şi alte evenimente mai puţin importante. Îmi amintesc, spre exemplu, că în toamna lui 1990 am fost invitat la deschiderea cursurilor Academiei U.D.M.R.-ului. Pregătisem o conferinţă despre transilvanism şi era cât pe ce să întârzii, auditoriul a fost nevoit să aştepte o oră întreagă. Când am trecut graniţa, vameşii au găsit în portbagaj vreo 30 de exemplare din cel mai nou număr al revistei „Nyelvünk és Kultúránk” (Limba şi Cultura noastră), care de-abia dacă avea vreun articol cu referire românească. M-au reţinut şi le-au verificat, întocmai ca altă dată. La apelurile mele repetate, mi s-a răspuns că însuşi ofiţerul se ocupă de cazul meu. Atunci mi-am permis necuviinţa să întreb dacă ofiţerul nu este cumva acelaşi cu cel care altă dată răspundea la apelul de „tovarăş”, după care m-au lăsat să trec. Într-adevăr, se putea simţi că situaţia se reaşeza, că regimul Iliescu dăduse mână liberă acelor forţe politice care înainte sprijiniseră dictatura. În acea perioadă s-au întâmplat lucruri infame sub bolta politicii. Acea garnitură care, în cadrul Securităţii, al aparatului de partid sau în conducerea economică, chiar cei din presă şi din cultură care deţinuseră funcţii importante în regimul anterior, pornise într-o serioasă contraofensivă la începutul anilor 90’. Acţiunea antimaghiară de la Târgu-Mureş şi alte câteva au fost expresia acestei ofensive cu caracter de provocare. Cred că vina şi neglijenţa istorică a lui Iliescu tocmai în asta constă că, deşi probabil a realizat că forţele fidele fostului regim nu încearcă decât să păstreze puterea prin această contraofensivă, le-a îngăduit să şi-o pună în aplicare. Nu s-a străduit ca revoluţia începută în decembrie să continue a se amplifica şi să consemneze începutul unei noi epoci capabile să apropie România de scena politicii europene, să-i deschidă drumul spre Uniunea Europeană. Dimpotrivă, a facilitat dezvoltarea unei mişcări cu sens opus.Din toamna lui ’90 până în 1996 (când politica şi-a schimbat din nou direcţia), s-a produs reinstaurarea pe poziţii a vechilor forţe la foarte multe nivele. Acesta a fost sensul ascuns al provocării din martie de la Târgu-Mureş.În legătură cu aceasta am o serie de experienţe directe, deoarece am fost prezent la dialogul Româno-maghiar iniţiat de Fundaţia Ferenczi care s-a desfăşurat aici la Budapesta, în casa de oaspeţi a Ministerului de externe. Am amintiri personale legate de acest eveniment. Discuţiile decurgeau excelent, desigur şi datorită şi delegaţiei române remarcabile, în frunte cu Gabriel Liiceanu. Erau prezenţi distinşii noştri prieteni Mircea Dinescu, Alin Teodorescu, Smaranda Enache, Marius Tabacu şi alţii. Eram pe punctul de a stabili un pact de colaborare strategică, deja discutasem despre chestiunea reînfiinţării universităţii maghiare, cu care erau şi ei de acord. Atunci ne-au rugat pe câţiva -- pe Mircea Dinescu şi pe Alin Teodorescu din delegaţia română, pe Konrád György, Köteles Pál şi pe mine din cea maghiară, iar dintre ardeleni pe Gálfalvy Zsolt -- să elaborăm textul unui comunicat comun. Ne-am retras într-o altă încăpere şi, comunicând în franceză am început să redactăm acest text care avea deja o versiune maghiară şi una în limba română. Iar când ne-am reîntors în sala mare pentru a citi textul comun, a apărut Szokai Imre, secretarul de stat în Ministerul de externe, pentru a ne anunţa că la Târgu-Mureş a izbucnit un conflict interetnic. Acest anunţ a făcut inutilă această întâlnire. Partenerii români au încercat să se retragă, i-am înţeles pe deplin. Evident că, în timp ce acasă avea loc o nouă manifestare antimaghiară, ei nu-şi puteau permite să arunce ulei pe foc şi să se întoarcă acasă cu o înţelegere încheiată la Budapesta. Asta ar fi afectat situaţia lor de la Bucureşti. Eram dezamăgiţi, însă nu supăraţi, nici nu simţeam că ar trebui să tragem pe cineva la răspundere. Evident, iniţiativa Fundaţiei Ferenczi nu s-a împlinit . În acea perioadă era la putere guvernul Németh, iar ministru de externe Horn Gyula –care a avut un aport însemnat în realizarea acestui dialog. De-atunci n-a mai avut loc o întâlnire de asemenea proporţii, cu personaje atât de reprezentative, o întâlnire capabilă să pună în mişcare forţe intelectuale de mare însemnătate, deşi am încercat să organizăm o astfel de întîlnire. De exemplu, întâlnirea de la Bucureşti, de la Centrul Cultural Maghiar din 1993, când a apărut primul volum al „Cumpenei”. Sau întâlnirea intelectualilor români şi maghiari de la Cotitura Dunării, organizată de noi, la care au fost prezente personalităţi de seamă ale vieţii literare româneşti, precum Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Geo Şerban, redactorul de atunci al revistei “Secolul XX”, sau Gabriela Adameşteanu, redactorul şef revistei „22”. Din partea ardelenilor erau de faţă Lászlóffy Aladár, Gálfalvy Zsolt, Kántor Lajos, iar de la noi Konrád György, Balassa Péter. Discursul de deschidere l-a ţinut Göncz Árpád. Fără îndoială, cei care ne-au onorat atunci cu prezenţa lor se situau în marginea vieţii politice româneşti. - În articolul d-voastră intitulat „Condiţiile şi posibilităţile reconcilierii româno-maghiare de după alegeri”(publicat în nr. 1 din 1997 al revistei Korunk de la Cluj) spuneţi : lucrurile stau în aşa fel „...ca şi cum românii pentru unguri, şi ungurii pentru români ar reprezenta sfârşitul istoric. …Există însă factori de natură istorică şi culturală care ar putea îndeplini rolul de punte între naţiunea română şi cea maghiară, între cele două moduri de gîndire politică, între cele două elite intelectuale.”, după care enumeraţi punţile posibile, printre care se primul loc se află acceptarea alterităţii etnice şi culturale ce caracterizează cele două naţiuni. După cum spuneţi în continuare, această idee este susţinută de Wesselényi Miklós în „Cuvânt în folosul ungurilor şi al naţionalităţilor slave”, în care reliefează necesitatea unificării statelor româneşti dunărene. Consider că atât istoria românilor, cât şi cea a ungurilor nu ne învaţă altceva, decât că aceste două popoare trebuie să îşi întindă una alteia mâna, pe termen lung , în sens strategic, aşa cum a formulat şi Wesselényi Miklós pentru prima dată în Ungaria. Wesselényi avea în vedere faptul că românii şi ungurii sunt singurele popoare ne-slave din regiunea Europei centrale şi trebuie să se sprijine reciproc în interesul comun al autoapărării. În special atunci când panslavismul ia amploare, aşa cum s-a întâmplat pe la mijlocul secolului trecut, sau după 1945, când şi din partea Uniunii Sovietice exista un asemenea pericol. Probabil că aceste două naţiuni ar fi trebuit să ajungă la o înţelegere cu caracter strategic şi sunt de părere că nerealizarea acesteia este una din tragediile şi capcanele istoriei. Alianţa pe care Wesselényi a iniţiat-o încă înainte de 1848, la care Kossuth Lajos şi Nicolae Bălcescu a ajuns, ce-i drept prea târziu, în 1849, pe care au încurajat-o la începutul secolului XX politicieni şi literaţi ca Ady Endre şi Jászi Oszkár, de asemenea mişcarea transilvanistă din anii ’20, s-a soldat de fiecare dată cu eşec. Consider că acesta este un episod tragic în evoluţia istorică a celor două popoare şi că ar fi fost mult mai bine dacă s-ar fi ajuns la înţelegere. Sunt convins că reconcilierea este posibilă. Una din punţi este tocmai ceea ce am amintit mai sus, şi anume statutul celor două popoare în regiune, faptul că nu sunt de origine slavă, motiv pentru care ar fi recomandat să se solidarizeze. O altă punte ar fi cultura latină, căci latinitatea este prezentă în conştiinţa istorică a acestora. În septembrie 1997 am fost la Chişinău, în Moldova, unde am vorbit îndelung cu scriitorii români şi cărora le-am spus că am putea lua ca bază de dialog tradiţia latină păstrată de români în mediul slav şi pe care o revendică şi poporul maghiar a cărui cultură se leagă de lumea occidentală şi nu de cea răsăriteană. Am putea, deci, colabora pornind de la ceea ce avem în comun: tradiţia culturală latină. În fine, terenul reconcilierii ar putea fi chiar Ardealul, cu statutul său tradiţional de regiune multiculturală. Cu cele trei culturi ar fi putut fi un model virtual al Europei Centrale sau chiar al Europei. Sunt profund mişcat că începe să dispară cultura germană în Ardeal ceea ce este în defavoarea acestuia, a spiritului ardelean, chiar din punct de vedere economic şi social. De asemenea, dacă s-ar ajunge la o eliminare istorică a maghiarilor din universul comunitar ardelenesc, ar fi o mare pierdere pentru comunitatea românească, deoarece în prezent Ardealul este acea regiune a României care ar putea deveni o punte spre cultura occidentală, atât din punct de vedere spiritual, cât şi economic şi politic. Mi se pare că şi românii ardeleni încep să se convingă de acest lucru, căci, după informaţiile mele există la Cluj o mişcare Pro-Transilvania. Nu de mult am auzit că a început un proces împotriva lui Sabin Gherman. Cred că în prezent, când se pare că România pendulează între Occident şi Balcani, între civilizaţia vestică şi cea de est sau de sud-est, ar fi foarte important ca să se întărească poziţiile forţelor orientate spre Ocident, şi odată cu aceasta şi rolul maghiarilor ardeleni. Un astfel de rol ar putea avea şi Biserica Greco-catolică, acum, când încearcă să se refacă. O astfel de forţă este şi cultura română, al cărei sistem de referinţă este cultura latină, sau faptul că este legată prin nenumărate fire de literatura franceză. Acestea ar fi acele poziţii care ar ajuta România să determine mişcarea zarurilor, destul de nehotărâtă încă, spre Vest şi nu spre Est. În acelaşi timp sunt convins că există forţe puternice care înclină spre Est, în primul rând lumea coruptă, întreţinută de fostul partid comunist, de fosta Securitate, care îşi pun pecetea pe viaţa societăţii din România. Acest tip de mafie de coloratură politică şi comunistă funcţionează mai bine şi cu mai mult efect decât în Ungaria, Cehia sau Polonia. - Ce rol poate avea Ungaria în procesul de integrare europeană al României? - Un rol foarte însemnat, din mai multe puncte de vedere. Ungaria poate lăsa drum liber aspiraţiilor româneţi spre Occident prin deschiderea graniţelor, constituind astfel un fel de culoar între lumea euro-atlantică şi România. Sau sprijină acele poziţii intelectuale româneşti care servesc cauza integrării fei vroba de literatură, de biserica românească sau de asociaţiile intelectualilor români şi, bineînţeles, asta înseamnă că Ungaria trebuie, chiar în interesul României, să sprijine minoritatea maghiară în scopul păstrării identităţii culturale şi a menţinerii lor. Poate că sună paradoxal, dar sunt convins că aşa stau lucrurile, pentru că minoritatea maghiară reprezintă o forţă care ar putea lega România de lumea occidentală. Repet, situaţia este încă labilă, nu este totul hotărât. Nu se poate spune că România se află pe drumul sigur al integrării, că zi de zi, de la an la an face paşi numai în această direcţie. România e nehotărâtă şi în măsura în care se fac paşi spre integrare, la fel se pot face paşi şi în sens invers. Situaţia este precară şi se poate întâmpla un regres spre o cultură politică de tip balcanic, chiar de tipul celei din Orientul mijlociu. Spun asta pentru că în România sunt în creştere acele forţe politice care au ca scop destituirea actualului guvern orientat spre integrarea europeană. Ba chiar mai mult, în cadrul actualei opoziţii de tendinţă antieuropeană, antimaghiară, antiliberală şi antiintegraţionistă tocmai grupurile extremiste se întăresc. - Să ne întoarcem, însă, la tema transilvanismului, deoarece explicarea acesteia constituie o parte însemnată a operei dumneavoastră. În carte dvs. intitulată „Transilvanism. Ideologia Heliconului din Ardeal” („Transzilvanizmus. Az erdélyi Helikon ideológiája” – 1983) prezentaţi o analiză cuprinzătoare a bazelor ideologice ale transilvanismului, a rolului lui Kós Károly, Kuncz Aladár şi a „parlamentului literar” de la Marosvécs. Este la fel de importantă analiza legăturii organice dintre “regionalism” şi “europenism”, deoarece, aşa cum vă exprimaţi, „conştiinţa regională este bolta protectoare deasupra hotarelor a spiritualităţii europene”. În aceasta constă specificul spiritualităţii ardelene, parte integrantă a literaturii maghiare universale, dar în acelaşi timp generatoare de unitate istorică tocmai datorită caracteristicilor sale particulare. - Cred în continuare, că această idee are viitor, deşi foarte mulţi au înmormântat-o. Cred în viitorul ei, deoarece această mişcare a încercat la începutul anilor ’20 să rezolve controverse istorice care-şi aşteaptă şi acum răspunsul. Statutul multicultural al Ardealului, faptul că a dat naştere unei societăţi bazate pe mai multe etnii este un efect al istoriei. La aceasta există un răspuns românesc şi unul maghiar, dar nici unul nu satisface cealaltă parte.Tocmai de aceea e nevoie de un răspuns valabil şi actual în acelaşi timp. Asta doar în cazul în care comunitatea maghiară din Ardeal va continua să existe şi nu va interveni o schimbare politică cu efecte devastatoare asupra identităţii sale etnice şi culturale. Din păcate, un asemenea scenariu nu este un nonsens în mersul istoriei. Nu vreau să spun că Ardealul ar putea deveni scena unui nou „Auschwitz”, dar există semnele unui proces de intimidare, de asimilare, în urma căruia sunt nevoiţi să se refugieze. Dacă nu va avea loc o rezolvare de tip extremist, şi sper că nu se va întâmpla aşa ceva, atunci dilemele tradiţionale ale societăţii ardelene tot transilvanismul le va destinde în aşa fel încât să fie convenabil pentru ambele părţi. De fapt, esenţa transilvanismului este crearea unei Elveţii spirituale, deci menţinerea celor trei culturi etnice şi a posibilităţii de colaborare între acestea cea ce ar putea da soluţii în problema transilvană, iar până acum doar transilvanismul a reuşit să dea o concepţie acceptabilă ăn acest sens. Iată de ce cred că transilvanismul va avea un rol şi în viitor. - Există un răspuns românesc la ideea transilvanismului? - Mai nou, grupul Gherman a încercat un răspuns românesc, aşa cum, de altfel, şi în anii ’20 au existat asemenea încercări. Revista “Helikon” sau grupul de la Marosvécs a avut legături cu partea română. Însă în anii ’30, cei care au încercat un răspuns viabil în această chestiune au fost îndepărtaţi sau au dispărut de pe scena politicii româneşti. Chiar un politician ca Alexandru Vaida-Voievod s-a străduit să găsească o modalitate de a atenua conflictul, însă România luase deja o orientare de dreapta, iar politica naţionalistă a împins-o într-o direcţie din spectrul căreia lipsea total atenţia faţă de realităţile din Transilvania. - Un alt moment ar fi revoluţia din ’56 care a schimbat viaţa multor intelectuali români şi maghiari, chiar a unor oameni de rând. Istoricul Alexandru Zub spune că în perioada imediat următoare revoluţiei mii de români şi maghiari au fost închişi în timpul valului de arestări început prin 1956-1957 şi terminat prin 1962-1963. - Despre asta s-a scris foarte mult, ar fi fost cazul să apară chiar şi o carte. De exemplu, în publicaţia clujeană „Szabadság” Gál Mária a scris despre felul în care au reacţionat intelectualii români la evenimentele din 1956 şi despre măsurile luate de autorităţi în acest sens. Am cunoscut intelectuali, ca şi pe sus-numitul Al. Zub, care au avut o atitudine de solidaritate faţă de momentul ’56 şi care au suferit detenţii lungi din această cauză. În universul oprimării comuniste, dacă într-un anumit moment avea loc o fisură în blocul monolitic al regimului comunist, intelectualii din ţările vecine au încercat de fiecare dată să-l lărgească. În 1968 în Ungaria domnea un curent de antipatie de natură istorică faţă de cehi, nu numai de la Trianon încoace, ci de la mijlocul secolului trecut. În ciuda acestui fapt, în primăvara lui ’68 am devenit prieteni ai cehilor, am urmărit cu mare atenţie evenimentele şi am fost solidari cu ei. De aceea cred că solidaritatea manifestată de intelectualii români în `56 a fost firească şi poate constitui o tradiţie pe care ne putem, sau ar trebui să ne sprijinim mai mult. Ar trebui să facem cunoscută opiniei maghiare mişcarea de solidaritate din rândul intelectualităţii româneşti, precum şi urmările pe care le-a avut. Părerea mea, pe care am exprimat-o de mai multe ori, este că trebuie să-i facem cunoscuţi în Ungaria pe acei oameni din România al căror mod de a gândi este compatibil cu ideea de colaborare. Nu e necesar să-l cităm permanent pe Funar. Foarte mulţi scriitori, poeţi şi eseişti români trăiesc şi creează în cultura europenă. O asemenea iniţiativă de propagare a avut-o, nu de mult, Kántor Lajos prin publicarea unei colecţii de eseuri sub titlul „Szegényeknek-palota” cu scopul de a-i face cunoscuţi intelectualilor maghiari pe acei colegi ai lor români cu adevărat reprezentativi pentru cultura română. Ar fi benefic dacă aceştia din urmă s-ar bucura de o prezenţă mai mare în cadrul culturii maghiare, dacă ar primi mai multe invitaţii sau operele lor s-ar publica şi în limba maghiară. - Vă preocupă de mult timp trecutul relaţiilor literare româno-maghiare ca, de exemplu, legătura dintre Ady Endre şi Octavian Goga . Din studiul dvs., apărut mai întâi în „Magyar Nemzet”, apoi într-o colecţie de eseuri, reiese, că, în ciuda străduinţelor lui Ady, Goga nu a apreciat intenţiile de apropiere ale acestuia. E de ajuns să amintim doar momentul întâlnirii lor de la cafeneaua New York din Budapesta. De ce credeţi că este importantă clarificarea diferitelor atitudini scriitoriceşti? - Este îndeajuns de cunoscută istoria acestei prietenii, despre care eu cred că a pus faţă în faţă doi oameni cu opinii total opuse. Ady îmbrăţişa ideea federalistă ce viza popoarele conlocuitoare ale Ungariei de atunci (din perioada monarhiei), în spiritul unei tradiţii confederaţioniste central-europene susţinute şi de Kossuth sau Jászi Oszkár, precum şi de Nicolae Bălcescu şi Aurel Popovici. Goga, în schimb, îmbrăţişa concepţia statului naţional-unitar şi a fost aliatul lui Ady până când acesta a luat cuvântul în favoarea românilor din Ungaria. Lui Goga naţionalismul nu i-a mai permis să lupte pentru ideea de federaţiune, în care români şi maghiari şi-ar fi găsit de-o potrivă locul. Astfel, această prietenie a eşuat, iar Ady a şi scris despre asta într-un text intitulat „Nu mai pot da mâna cu Octavian Goga”. Este o altă problemă faptul că Goga a păstrat interesul pentru literatura maghiară traducând „Tragedia umană” a lui Madách Imre, sau că a contribuit la formarea unui cult al lui Ady în Ardeal. Nu trebuie însă uitat faptul că Goga este responsabil în mare măsură pentru întărirea extremismului de dreapta în România anilor 20- ’30. - Se ştie că se numără printre prietenii dvs. mulţi scriitori români. Nu de mult la Casa Uniunii Scriitorilor din Bucureşti aţi participat la prezentarea vol. “Caiete europene” dedicat literaturii maghiare privind Budapesta. - Am avut tot timpul prieteni români. Primul pe care a fost Nicolae Balotă, pe care l-am cunoscut prin intermediul lui Jékely Zoltán la Bucureşti, prin anii ’60. El cunoştea foarte bine limba maghiară. Am rămas prieteni şi ne mai telefonăm din când în când, dar nu ne-am întâlnit de mult. Am, de asemenea, multe cărţi de la el, toate cu dedicaţie. Mi-am făcut prieteni şi mai târziu, l-aş aminti, în special, pe Geo Şerban, cu care am lucrat la volumul sus-amintit, pe care iniţial am vrut să-l publice revista “Secolul XX”. Eu am scris capitolul care cuprinde părerile, declaraţiile, scrierile eseistice ale scriitorilor de la curentul „Nyugat”, începând cu Babits Mihály şi terminând cu Ottlik Géza. Am redactat şi o prefaţă pentru acest volum şi mă bucur nespus că a apărut, am fost prezent la Bucureşti, la lansarea ei. Mi-aş dori mult să putem răspunde la această iniţiativă, la care mă pregătesc deja, dar totul pare încă nesigur. Am propus, deja, să se pregătească un volum asemănător despre gândirea contemporană românească care să apară mai întâi în limba maghiară. Cred că aceste cărţi ar contribui mult la reconcilierea şi la colaborarea dintre noi. - La Târgul de carte de la Frankfurt din 1999 la care Ungaria a fost ţară-pilot au fost prezentate şi câteva traduceri în română şi anume studiile lui Bibó István şi ale lui Gergely Jenő. - Am fost membru al comitetului fundaţiei care a propus proiectul. Am avut în vedere ca să fie sprijinită apariţia cărtilor maghiare nu numai traducere engleză, franceză sau germană, ci şi în limbile română, sârbă, slovacă sau poloneză. Printre studiile propuse cel al lui Bibó István, „Mizeria statelor mici est-europene” este, într-adevăr, foarte important Convorbire realizată de Farkas Jenő