Despre «adaptarea» sau «deformarea» poemului lui Reményik Sándor
Draga Prietene,
Îți mulțumesc pentru reacția necesară la versiunea mea. Ea îmi permite să precizez lucruri la care mă gândisem, fără să apuc să le formulez, pentru a explica gestul meu de a ieși din cadrul traducerii, printr-o adaptare, deformare, completare. Am fost șocat, prin lectura mea deliberat transistorică, de egotismul tragic al textului, după deceniile care au trecut de la scrierea lui. În multe, aproape în toate cele scrise, ai dreptate. Dar mai ales în fraza finală a textului tău.
«Mert az már nyilvánvaló, hogy Atlantisz ma mindnünknek harangoz itt Erdélyben, a Kárpátok ölelésében...»
Evident, traducerea câtă este, putea fi mai bună. Pot să o fac mai bună, dar nu voiam să fac o traducerea ci arunc o provocare. Reacția ta îmi dovedește că am reușit.
Ardealul nu e proprietatea cuiva, ci a tuturor. Atlantida nu este o civilizație ungurească care dispare, temă clasică și frecventă în cultura maghiară insulară, ci mai mult, mult mai mult, o civilizație milenară complexă, cu adevărat multietnică, și care este, oricât am fi de separatiști, unii sau alții, rezultatul unei reale conviețuiri, chiar dacă lozincardă ar fi expresia, după cei 50 de ani de comunism. Un mileniu nu trece fără urme. Eu mă consider locuitor al Ardealului, și acum.
Eu, ca și tine, și toată linia genealogică din care ne tragem suntem aici de un mileniu și orice teorii privitoare la migrație nu vor putea schimba această situație. Strămoșii noștri erau țărani, mormintele sau oasele se află alături de aur, de cupru, plumb, de sare, de gaz, la rădăcina molizilor, sălciilor, firelor de árva-lány-haj și păpădiei de pe dealuri, văi, râpe, lunci. Din această perspectivă cred că trebuie să discutăm, să scriem, să trăim.
Ca atare nu mai pot, nu mai vreau să cred că vom juca mereu acel joc violent, deși simbolic, de copii mari, la 10 ani cel puțin, de care îți aduci poate aminte. Baza jocului era un teren rectangular, trasat pe pământ, împărțit în două patrate, unde fiecare avea loc să stea cu ambele picioare. Ținteam spre patratul celuilalt cu lama unui briceag sau cuțit, apoi în funcție de locul și direcția lamei împlântate, tăiam o bucată din moșia adversarului.
Până la urmă, unul ajungea să stea pe o piatră, într-un singur picior, și când arunca cuțitul soarta se putea schimba brusc, fiindcă celălalt putea pierde brusc aproaape tot ce cucerise.
Ciudat, nu am văzut jocul acesta în alte părți ale lumii prin care am umblat. Știu că jocurile simple ale vremii trecute au fost uitate, în favoarea unor jocuri complicate tehnic, dar mult mai violente poate. Al nostru era jucat doar de doi parteneri. Deși ar fi trebuit jucat de mai mulți, de cel puțin trei. Briceagul era adesea unul singur, comun. Nu știu dacă am fost destul de clar. O să încerc să fac un desen, cândva.
Provocare, deci, adresată cui? Deja ție. Și apoi cui va vrea să o înțeleagă, ca atare.
Dialogul nostru, cel adevărat, dedicat gestiunii divergențelor legitime, e mereu amânat doar pentru că, acum, prioritatea mea este să termin teza despre cenzură.
Dar tocmai mă gândeam săptămâna trecută să te rog să accepți să fii «redactor» și la Ardealul nostru. Adică, în loc să-mi trimiți mie textele asupra cărora vrei să-mi atragi atenția ca să le public, să le publici direct tu pe blog. In felul acesta am putea juxtapune, pentru moment doar juxtapune, antologa, apoi confrunta și comenta opinii privind tema propusă de mine.
Cum am mai scris, în treacăt, cred că experiența intelectuală și politică, numită Provincia, revista, avea un mare defect : a fost gândită de niște intelectuali unguri și li s-au alăturat, pe o canava de proiect deja desenată, câțiva intelectuali români, puțini, binevoitori dar finalmente competenți mai ales în domeniul literaturii. La asta s-a redus de fapt totul. Și poate din această pricină, dacă nu doar din motive financiare, nu a evoluat ideea spre ceva concret și reformator. În sensul în care am sugerat prin textul pe care l-ai tradus, despre gestiunea divergențelor legitime.
Nu opun proiectul meu, încă neclar mie însumi, nimănui. Știu de asemenea că, față de iluziile unei epoci «fără violență», «fără contradicții» antagoniste, de «dialog social», după «căderea comunismului» și «finele istoriei», rudimente ideologice false dar eficiente pentru păcălirea celor slabi de înger, din anii 90, situația s-a schimbat. Nu mai știu ce poziții au adoptat redactorii de altădată ai Provinciei. Ar merita să cercetez acum situația.
În acest context, supun atenției tale, textele pe care le-am reprodus pe Asymetria-Antiacvarium, dintr-un sit occitanist dedicat «ethnismului», și care fac referiri la soarta Ardealului, ca patrie pentru cei fără patrie, unde, peste capul nostru, se fac proiecte și se înființează state. Vrând să dizolve, aparent, potențiale conflicte etnice, acest curent ideologic, este folosit ca sursă teoretică nedeclarată de politicieni agresivi, care incită ethnismul, provoacă conflicte și le manipulează în favoarea unor interese oligarhice, de dominație neocolonială, imperialistă.
Te rog să consideri că traducerea mea poate fi citită ca o reacție, cu referire la o civilizație scufundată, pe care probabil nu o mai putem salva. Deși sunt convins că merită să facem efortul, fiindcă drumul pe care ne îndrumă alții este o fundătură și duce la haos.
Eu nu pot acum, singur, să fac bine amândouă lucrurile, teza și blogul, dar nici nu voiam să las ideea blogului Ardealul nostru nelansată. Se vor găsi, dacă eu nu pot să o duc mai departe, alții mai vrednici.
[...]
Te îmbrățișez cu drag, Dan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu