Cum să ne înţelegem asupra contelui Dracula

de Cseke Gábor

De la o vreme încoace mă gândesc, ce ar fi dacă în schimbul nostru de idei am invita câteodată - chiar dacă nu în mod direct ci doar simbolic - şi pe dl. Lucian Boia; Am impresia că ţinuta şi calmul lui de intelectual şi specialist ar avea o influenţă benefică în menţinerea dialogului şi argumentaţiei într-un cadru oprim. N-aş zice, că opera lui de bază (Istorie şi mit  în conştiinţa românească. Editura Humanitas, Bucureşti, 2000) a fost parcursă de mine precum un roman poliţist, dar în mod cert o studiez frecvent, simţind nevoia de a mă inspira din spiritul său ce tinde mereu spre obiectivism.

Sunt convins, că nici domnia sa nu este un atotştiutor, şi nici deţinătorul singurului adevăr. Se prea poate că mi-e simpatic deoarece are harul de a se raporta printr-un spirit autocritic chiar şi faţă de etnia din care face parte. Consider totodată că un asemenea comportament şste demn de laudă şi în cazul unor confraţi maghiari, care sunt gata să înlăture miturile din prezentul şi trecutul istoric, capabili de o viziune ştiinţifică nuanţată, practicând dezbaterea ca dialog în loc de ceartă.

Am dorit neapărat să-ţi relatez aceste gânduri, deoarece într-unul din capitolele lucrării (Românii şi Ceilalţi) reiese faptul că legenda lui Dracula, şi chiar contele în persoană întruchipează de fapt specificul românesc nu numai în ochii lumii, ci şi de facto. Iată, ce scrie Boia:

" Povestea lui Dracula s-a integrat perfect în această imagine. Deşi la vremea apariţiei faimosului roman, Transilvania aparţinea Ungariei, iar contele Dracula însuşi este un aristocrat maghiar, România a moştenit mitul la 1918 împreună cu teritoriile de peste munţi. Dracula nu şi-ar fi găsit locul nici în Alpi (prea aproape de inima Occidentului), nici în Tibet (prea departe). Carpaţii îi oferă un decor tocmai potrivit. Este marginea Europei: acolo unde civilizaţia de tip occidental se deschide spre o lume deja diferită." (Românii şi Ceilalţi. In: Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. Humanitas, 2000, p. 279)

Aş continua cu plăcere citatul, dar deocamdată ne ajunge chiar şi atât pentru a constata că în spiritul acestei observaţii între noi doi ar putea exista chiar o rubedenie spirituală, deoarece am fost aşezaţi unul lângă altul prin atâtea şi atâtea personalităţi ori evenimente istorice, care pe lângă faptulk că erau români, şi-au păstrat caracterul specific unguresc. Şi deasemenea, viceversa. Pentru mine, conştiinţa etnică sănătoasă n-are nevoie de escamotarea sau confiscarea punctelor de legătură, ci din contră, este datoare să ţină seama de ele, şi să asimileze, impreună cu caracterul lor specific, fără ca vecinul să rămână cu impresia că a fost prejudiciat.

Viaţa şi aşa prezintă la fiecare pas diverse întîmplări şi fapte care pot fi înţelese doar prin logica convieţuirii.

La data de 11 ianuarie a fost botezat pictorul şi fotograful maghiar Szathmári Papp Károly (Carol Pop de Szatmari), care şi-a petrecut o parte însemnată a vieţii în Bucureşti, în curtea domnească a României. Cercetările minuţioase recente au descoperit că ziua lui de naştere ar veni cam cu 4 săptămâni inaintea botezului, însă fotografii din România au preferat totuşi ziua înscierii în actele bisericeşti pentru a sărbători Ziua Fotografiei Româneşti. La prima vedere pare un lucru minor, totuşi este păcat că s-a luat această decizie fără o minimă consultare în materie, iar ministerul de resort a acceptat necondiţionat data propusă, deşi personalitatea artistului ar merita ca să fie tratată cu rigurozitate matură şi cu credibilitate atât la români cât şi la unguri. Nu trebuie să nutrim sentimentul că meritele lui Szathmari în contextul istoriei fotografiei româneşti se diminuiază prin a sublinia că pe de altă parte a avut merite indubitabile şi în dezvoltarea culturii maghiare.

Domnii de la revista ilustrată budapesteana, "Vasárnapi Újság" (Gazeta de Duminică) au semnalat promt infiinţarea de către Szathmári Pap a unei reviste ilustrate săptămânale în limba română la Bucureşti. Revista "Ilustraţiunea" a apărut la data de 18 septembrie 1860, definită ca "Jurnal universal", iar concepţia grafică şi profilul ei semănau în mod evident cu cele ale "Vasárnapi Újság". Abia trec două luni, când în Vasárnapi Újság apare următoarea relatare:

"(Confratele nostru Szathmári Károly) având ca redactor Zanne, a înfiinţat o revistă ilustrată la Bucureşti. Noi încă n-am văzut-o. [Ziarul] P[esti] N[apló] scrie că are formatul similar cu Vas. Ujsag şi conţine ilustraţii frumoase. Apare săptămânal o dată şi abonamentul pentru întregul an este o sută de piaster. Este vorba de primul ziar românesc ilustrat, înfiinţat de un ungur."

După cum reiese din această ştire, în aceea vreme încă nu era la modă să numeşti trădător pe acel ungur, care lucrează pentru români. Episodul Szathmáris-a petrecut din considerente în primul rând mercantile. Artistul, în plină glorie, s-a stabilit la Bucureşti, mai mult din motive de existenţă. A considerat că este o afacere bună să deschidă un atelier fotografic, iar mai târziu să înfiinţeze şi o revistă ilustrată. Nu cred că în acţiunile lui să fi fost motivat de dorinţa de a deveni un bun român, el a oferit pur şi simplu bucureştenilor nişte oportunităţi la care el s-a priceput mai bine, răspunzând totodată unor necesităţi reale, existente ale populaţiei. N-a avut complexe de fel, şi a adaptat modelul de revistă budapestan, editând "fratele mai mic", cel românesc al săptămânalului respectiv. Nu avea ruşine să accepte a deveni "pictor şi fotograf la curtea regală", şi a documentat - motivat de înaltă conştiinţă profesională - cu desene şi fotografii modul de viaţă din mai toate regiunile româneşti, precum şi evenimentele legate de războiul din Crimea.

Activitatea lui este unitară şi indivizibilă. Cred că în cazuri similare este deosebit de important să accentuăm acest lucru.

*

Iar acum mă voi referi la o problemă ridicată de tine într-o scrisoare anterioară, care văd că te preocupă foarte mult. Este vorba de tendinţele autonomiste ale maghiarilor dinm Transilvania şi Secuime. Tu ai parcă impresia că maghiarii ardeleni sunt preocupaţi de autonomie dintr-un reflex absurd de izolare, de închidere în sine şi din care ar rezulta un pericol  asupra unităţii statale a României. Ai convingerea că în spatele concepţiilor de autonomie se ascunde mai degrabă o tendinţă revanşardă, impletită cu interesele de putere ale elitei minorităţii maghiare şi nici de cum nu este vorba de o viziune social-politică viabilă. În multe provinţe îţi dau chiar dreptate, având însă impresia că aceste lucruri au rădăcini mult mai adânci, şi ele nu pot fi extirpate doar cu arma logicii formale.

Ne întoarcem deci din nou la 1 decembrie 1918. La ziua în care la Alba Iulia, reprezentanţii prezenţi ai românilor au acceptat Proclamaţia de Unire care de atunci niciodată n-a fost abrogată sau retrasă. Este vorba de documentul fundamental al României moderne, în a cărui punct III. se declară şi următoarele:

"Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc."

Având în urma mea cei şaptezeci de ani de viaţă, am putut învăţa un lucru sigur, şi anume că definiţia unor lucruri importante, cardinale se face într-o simplitate extremă. Deci, într-un mod în care neînţelegerea, interpretarea lor tendenţioasă este exclus. Pasajul citat corespunde întru totul acestor criterii, este exact aşa cum au gândit şi dorit oamenii vremii să se exprime - clar şi concis. Cea mai mare problemă, care stă în calea unei înţelegeri, este faptul că din acest enunţ foarte clar nu numai că nu s-a realizat nimic, dar cu trecerea deceniilor au fost pe rând demolate şi acele instituţii necesare "administrării proprii", care ar fi putut permite ca ungurii din Ardeal să poate apuca chiar din prima clipă la un efort de construcţie socială şi administrativă nouă şi menţinerii acesteia. Promisiunile exprimate clar şi fără echivoc s-au transformat treptat în fraze intortocheate, sofisticate, demagogice, mai cu seamă după semnarea tratatului de la Trianon, iar cu trecerea anilor statul românesc modern a păşit pe drumul existenţei naţionale în care spiritul democratic a fost mereu estompat de seria incertitudinilor şi a măsurilor dictatoriale, care au avut o singură ţintă bine fixată: asimilarea însăşi.

Voi cita din nou ca martor pe dl. Boia, care susţine astfel:

"Desigur, în unele zone, unde erau cîndva majoritari, românii — cu deosebire în ultimul secol — au pierdut teren în favoarea „celorlalţi": este cazul Basarabiei şi al Bucovinei, şi nu mai puţin al elementului românesc din Serbia şi Bulgaria. Dar, trebuie spus cu sinceritate că în alte zone, şi în acelaşi interval al ultimului secol, românii au şi cîştigat în defavoarea „celorlalţi". În Dobrogea, la 1880, populaţia românească nu depăşea 28% din total; la recensămîntul din 1930, ponderea românilor dobrogeni se ridicase la 65% (fără a socoti Cadrilaterul, predominant neromânesc; împreună cu acesta procentul românilor din Dobrogea cobora la 44,2%); cîteva decenii mai tîrziu, în 1992, Dobrogea apare aproape pe deplin românizată: 91% populaţie românească. În Transilvania (teritoriile de peste munţi, în ansamblul lor), potrivit recensămîntului din 1910, românii erau cotaţi cu 53,8%, maghiarii cu 31,6%, iar germanii cu 10,8%. În 1930, românii progresaseră la 57,8%, în 1956 la 65%, pentru a ajunge în prezent, după datele recensămîntului din 1992, la 73,6% (un cîştig de 20 de procente în trei sferturi de veac), în timp ce maghiarii au coborît la circa 21%, iar germanii abia mai depăşesc un procent, aproape dispărînd ca realitate etnică. S-a petrecut indubitabil un proces de românizare, în provincii caracterizate cîndva printr-un grad înalt de amestec etnic." (Românii şi Ceilalţi. In: Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. Humanitas, 2000, p. 273-274.)

Dacă insişti, putem să discutăm şi asupra oportunităţii statisticilor privind proporţiile populaţiei şi interpretarea acestora, dar cred că pentru moment Boia schiţează destul de clar tendinţele, fără să putem acuza cu favorizarea unuia sau altuia dintre cei interesaţi.

Esenţa problemei constă în faptul că maghiarii din Transilvania n-au avut nici-o clipă şansa de-a face o încercare: pot oate să facă faţă dreptului de autoguvernare, menţionată prin Proclamaţia de la Alba Iulia? După 1919 ei n-au primit nici-un imbold politic sau moral în acest sens, iar şocul produs de Trianon a generat o letargie generală care a împiedicat ca maghiarimea să poată ajunge la un consens social-economic şi politic, absolut necesar unei existenţe naţionale autonome. Tot ce s-a făcut în această ordine de idei, de la începuturi şi până astăzi, neluând în seamă unele detalii mărunte, nu era altceva, decât lansarea  unor fantezii, care, la rândul lor au avut un dublu efect: pe de o parte, au provocat majoritatea românilor, producând nemulţumirea ei generală cu tente naţionaliste, strigând "hoţul" chiar şi  în cazul unor declaraţii publice ieftine, pe de altă parte noi, ungurii trebuia să recunoaştem că în afara năzuinţei şi slogane răsunătoare  suntem total nepregătiţi - nu pentru ideea în sine, ci pentru o acţiune şi o izbândă colectivă. Până ce nu vom realiza un real consens economic, social şi politic general, nu prea cred că vom avea şansa de a excela în domeniul organizării unei vieţi sociale autonome. Sunt convins că în cazul în care majoritatea ar manifesta înţelegerea mult râvnită, şi ar lăsa ca minoritatea maghiară să-şi vadă de treabă, atunci nu numai minoritarii, dar chiar şi majoritarii ar cădea într-un haos adânc. Din acest punct de vedere musai să-ţi dau dreptate că aceste declaraţii autonomiste sunt de fapt manifestări negândite, aventuriste, care nu ţin cont de realităţile existente.

Iată să vin şi cu un mic exemplu în acest sens.

Autonomia minoritară de fapt ar putea să aibă char şi astăzi unele muguri şi ramificaţii funcţionale şi totuşi, nu suntem capabili să le punem în mişcare. De la o bună vreme ne dăm seama că maghiarimea din România, deşi face eforturi febrile, nu are puterea economică a susţine din forţe proprii atâtea teatre maghiare cât există la ora actuală. Deşi nici legea, nici practica vieţii culturale nu interzice existenţa şi funcţionarea lor. Situaţia de faţă afectează în mod inevitabil calitatea activităţii teatrale, mergând până la degradarea serioasă a acesteia. Soluţia ideală şi logică ar fi, după cum sugerează deja unele voci din secuime - ca să fie susţinute doar un număr restrâns, 2-3 teatre, elaborând totodată mecanismul ca acestea să ajungă în mod sistematic peste tot în ţară unde trăiesc maghiari, concentrând astfel serioase fonduri economisite. Dar vai, probleme s-ar isca chiar în primul moment în care ar trebui decis, care dintre teatre vor fi sortite suprevieţuirii... Câte certuri, injurii, insinuări şi vicleşuguri ar naşte un asemenea pas!

Preocupările teoretice privind autonomia nu prezintă nici-un fel de pericol în cazul în care ele rămân în limitele profesionalismului, ori sunt îndreptate spre creionarea constructivă a viitorului. Ideea să-mi rezolv problemele, independent de orice îngerinţă din afară, este o cerinţă legitimă şi respectabilă a fiecărui individ. Acest lucru este valabil  şi în cazul comunităţilor etnice, chiar şi atunci când trăiesc în minoritate într-o organizaţie statală. Dar de la elita mea aştept ca în cazul în care pretinde să fie respectat, să pună la punct odată căruţa, apoi să înhameze caii, şi numai atunci să învite nuntaşii să se urce.

Dar până atunci noi vom mai schimba o mulţime de scrisori, şi inspirând de la dl. Boia îm permit să zic să ne bucurăm liniştit - în pofida altor păreri, contrare de rubedenia confirmată chiar şi prin contele Dracula, şi să vedem partea plină a paharului pe jumătate gol, urând unui altuia un "La mulţi ani!"

Miercurea Ciuc, ianuarie 2011.