Sfatul trădătorilor?

de Cseke Gábor

Te înţeleg perfect şi subscriu mâhnirii tale exprimată pe blog, în cadrul postării din 21 noiembrie 2010
(Ungaria, România, Ţinutul Secuiesc, Federaţia dunăreană. Interese reale şi interese imaginare.
Pretexte, provocări, subtexte, proiecte). În cazuri similare aş reacţiona la fel, iar episodul "1 Decembrie "de la Budapesta îmi trezeşte o imensă ruşine, de parcă situaţia din capitala ungară ar fi fost creată din vina mea... Mi-ar veni destul de uşor să transfer responsabilitatea izbucnirii conflictului exclusiv asupra ambasadei române, deoarece pentru orice om normal pare o evidenţă: serbarea zilei naţionale în capitala unei ţări care, în calitate de învins, a fost privată de o bună parte a teritoriului exact în aceeaşi zi în care s-a proclamat prima dată lipirea Ardealului de România, o poţi face, dar numai într-un mod discret - în surdină, cum ar veni. Cel care crede altfel, poate fi considerat ori provocator, ori în cel mai bun caz un nesimţit. Astfel, ideea închirierii sediului Tetarului Naţional de către ambasadă este echivalentă cu o tentativă conştientă. Pe de altă parte, o asemenea pretenţie putea fi tot atât de bine refuzată pe un ton civilizat, la urma urmei la Budapesta se găsesc din fericire numeroase alte locaţii, demne de sărbătorirea zile de 1 Decembrie, locaţii care nu afectează sensibilitatea naţională a gazdelor.

Şi dacă veni vorba, hai să ne amintim, că în vara lui 1990 când s-a votat legea prin care s-a decis ca în locul zilei naţionale compromise (23 August) care dată istorică ar merita mai bine să reprezinte conştiinţa naţională, în pofida numeroaselor propuneri şi sugestii bine gândite (amintesc cât de mulţi au dorit ca această zi să devină una din zilele revoluţiei din 1989), s-a ales tocmai soluţia cea mai proastă, mai exclusivistă - o zi, care cu toate că reprezintă mândria de a fi român, totuşi este pătată  şi de umbra doliului maghiarimii.

Decizia a fost într-un fel explicabilă însă, deoarece a fost gândită şi luată cu o logică identică cu cea cu care data intrării trupelor sovietice în Bucureşti - 23 august -, machiată ulterior într-o insurecţie armată autohtonă, flatând atât orgoliul sovieticilor, cât şi al patrioţilor,  a fost promovată ca ziua naţională. Miza de atunci se numea tot "Ardeal", iar în cazul de faţă s-a ţintit chiar idea întregii României Mari. Într-o logică românească deci, alegerea pare să fie firească, având însă un mesaj neprietenos societăţii româneşti multietnice.

Recunosc că a veni azi cu o asemenea abordare pare să fie cel puţin stranie, deoarece, pe vremea când eram redactor şef al ziarului de tineret în limba maghiară din Bucureşti, eu însumi am pus pe hârtie într-un editorial de prima pagină, într-o frază, pentru care nu prea există scuze, ci doar explicaţii, afirmând că unirea Transilvaniei cu România, datorită dezvoltării aşa zise comuniste a ţării, a adus pentru toţi cetăţenii ţării egalitatea deplină în drepturi. Afirmaţia mea nu era altceva decât un obişnuit slogan, utilizat şi uzat timp de decenii. Subscriind în public acestei afirmaţii pe motiv că ar fi crezul meu, este doar o scuzabilă naivitate. Eu însă am folosit-o în mod conştient, ştiind, că ceea ce abordez, nu este adevărat, ci doar speranţa că afirmaţia va deveni cândva realitate. Cu acest articol, comandat pentru aniversarea a 50 de ani de la evenimentul din 1918, am căzut şi eu în capcană, similară cu cea în care a căzut şi directorul Teatrului Naţional din Budapesta, amândoi trăgând ponoasele în urma naivităţii noastre de fraier. Colegii, conaţionalii mei nu erau încântaţi de fel de gestul meu penibil, şi am impresia că nici în ochii prietenilor mei români n-am devenit mai simpatic. Dar dacă pe vremuri îmi lipsea curajul, poate azi nu e încă târziu să exprim deschis la ce mă gândesc - mai ales că în această privinţă Tu ai fost mereu mult mai hotărât şi mai îndrăzneţ. Drumul tău a fost mai direct, mai european, deşi erau unele lucruri pe care atunci nu le-ai simţit totuşi pe propria piele, în lipsa motivaţiilor subiective.

Să luăm de exemplu teama ungurilor de asimilare, teama pe care o consideri contraproductivă, anacronică. Îţi dau dreptate, deşi această temere cu cât e de reaţională, e şi tot atât de iraţională. Fă o incercare să închipui cei ultimii 90 de ani din viaţa maghiarilor din Transilvania (expceptând anii 1940-1945), timp în care i s-a amintit mereu (nu cumva să uite!) că se află în situaţia de învins, de supus, retrăind din generaţie în generaţie diminuarea continuă a poziţiilor ei economico-sociale, precum şi desfiinţarea acestora, ca o permanentă măcinare, o asimilare cărora doar conştiinţa naţională dezvoltată putea ţine pieptul.

Am petrecut mulţi ani într-un mediu lingvistic românesc - Bucureştii fiind locaţia vieţii mele active timp de 35 de ani! - şi trebuie să-ţi mărturisesc, că nu prea cunosc  o dramaturgie mai chinuitoare decât încercarea de a se alinia, a se integra forţat din punct de vedere lingvistic, proces ce lasă urme adânci în personalitatea individului nevoit să pună în carantină, fără să vrea, din dorinţa altora limba maternă, a cultura specifică şi necesităţile intelectuale proprii. Un lucru şi mai grav, când vine vorba nu numai de propria persoană, ci de intreaga lui familie - tovarăşul de viaţă, urmaşii, fiind nevoiţi şi ei să-şi modeleze personalitatea şi valorile acesteia într-un mediu intelectual confuz, amorf, într-o atmosferă generală după care naţia din care fac parte, în ochii locuitorii oraşului impus este considerată una duşmănoasă, supusă, rădăcinile disensiunilor, resentimentelor, pretenţiilor teritoriale şi de drept se pierzându-se în negura istoriei.

Este vorba de o experienţă de viaţă chiar  penibilă şi dezolantă, în care îţi dai seama în repetate rânduri, ca apoi să şi accepţi, că părerea ta, chiar şi în cazul când e vorba de propriile tale probleme, mereu se contrapune cu cea a majorităţii, pe care n-ai cum să eviţi, urmărindu-ţi ca o fatală umbră chiar şi ideile tale cele mai optimiste şi mai îndrăzneţe. Spiritul, raţiunea de obicei încearcă să treacă în mod inteligent, cu cap limpede peste aceste impedimente, să transforme handicapul într-o şansă, în avantaj, să iasă din nesiguranţa situaţiei minoritare folosind ca scut surplusul de efort şi eficienţă de a deveni mai competitiv. Acestui deziderat însă doar foarte puţini fac faţă, chiar şi în cazul elitei, fiindcă majoritatea oamenilor sunt dornici în primul rând să-şi trăiască viaţa, să nu iasă din mulţime, să aibă reuşită fără probleme, iar consideră că pentru atingerea acestor scopuri sunt de ajuns resemnarea, asimilarea rapidă, conformismul faţă de majoritate.

Am meditat îndelung asupra acestor probleme de loc uşoare, în timp ce împreună cu familia ne căutam locul în Bucureştii care deşi tolerează alteritatea, o şi înghite cu următoarea mişcare. De nenumărate ori încercam să găsim soluţii, ca urmaşii noştri să poate trăi pe lângă mediul familial, chiar şi în grădiniţă sau şcoală, folosind limba maternă, şi totodată să-i putem apăra de agresiunea cotidiană, ceea ce în cazul nostru s-a materializat nu odată prin situaţii în care, fiind în diverse locuri publice, eram condamnaţi să tolerăm observaţiile ostile pentru că discutam între noi în limba noastră, cea maghiară. Aceste incidente mi s-au părut cu atât mai bizare cu cât discursul politic general susţinea contrariul: că ţara noastră este pământul frăţiei şi a egalităţii în drepturi, de la mare până la graniţa de vest. Şi totuşi, principiul şi practica nu corespundeau nicicum. În acele vremuri am scris chiar un ciclu de poeme (Összes műveim - Opere complete), în care am încercat să exprim că în spatele cuvintelor, a declaraţiilor există o realitate, în care dacă îndrăznim să ne trăim viaţa în mod cinstit şi corect, atunci izbânda noastră devine mai valoroasă decât orice operă literară. Am dorit să accentuez cu această ocazie acele valorile care în perspectiva viitorului sunt cele mai de preţ: copiii, urmaşii, continuitatea ca atare...

Sunt conştient de faptul că teama nu este deloc un sfetnic bun, fapt ce s-a confirmat de nenumărate ori şi în viaţa mea. Asimilarea, capitularea - şi nu numai în legătură cu etnia -, seamănă într-un fel cu moartea. Cine trece prin această experienţă, simte o pierdere tragică, un fel de autodistrugere chiar şi atunci când acestea se produc în mod inconştient. Deşi, dacă ne uităm bine, în zona de contact între diferitele culturi, în care individul pus să aleagă, găseşte ieşirea din impas prin multiculturalitate, pierderile se transformă în câştig net, îmbogăţind valorile specifice ale personalităţii, asigurând şi spiritul necesar de confort social. Acest demers conştient, această integrare constructivă a alterităţii sunt acceptate însă de foarte puţini la număr, reprezentând o raritate.

Chiar şi astăzi mă gândesc cu admiraţie şi respect la acel tânăr poet, care se numea Szabédi László, iar în toamna anului 1940, cu puţin după tratatul de la Viena şi instalarea administraţiei maghiare în Ardealul de Nord, din dorinţa de a demonstra public că schimbul brusc de regim trebuie să evite spiritul de revanşă, a solicitat din proprie iniţiativă să fie numit învăţător într-o comună de lângă Cluj, cu populaţie românească, într-o şcoală românească, instruind copii români. E prea posibil că gestul său simbolic n-a fost privit de loc cu ochi buni de către conaţionalii săi, însă el nu s-a oprit aici: în timpul liber, în tihna vieţii rurale din acel loc uitat de dumnezeu, Szabédi s-a dedicat culegerii folclorului local, iar ulterior a tradus materialul strâns în limba maghiară. Chiuiturile din Berea au apărut apoi în 1945 cu titlul "Foaie verde - Zöld levél", Szabédi explicând astfel gestul făcut:

"Poeziile, chiuiturile de faţă au fost culese de mine în iarna 1940-41, în comuna Berea, jud. Cluj... Am tradus din ele în limba maghiară un grupaj cu gândul să demonstrez, cât de înrudite sunt culturile populare maghiară, respectiv română..."

Szabédi László a căutat deci chiar şi în cele mai vitrege vremuri, puntea între cele două tabere bine definite şi contrapuse. El dorea să descopere liantul care ar putea să ne unească în mod paşnic şi durabil. Trebuie să constat, din păcate că o asemenea abordare a problemei a rămas nepopulară şi în deceniile care au urmat, nefiind nici astăzi de mare preţ, deşi istoria dovedeşte din ce în ce mai convingător, că închistarea, duşmănia, rivalitatea permanentă, mânată de interese majoritare,  nu rezolvă nimic, ele doar adâncesc tranşeele ce ne despart, ne slăbesc puterile, otrăvesc spiritele. Faptul că actualii oficiali unguri nu doresc să aibă relaţii fireşti de colaborare cu partidul maghiaro-slovac Hid / Most din Slovacia pe motivul că acesta doreşte susţinerea intereselor minorităţii maghiare din ţara respectivă împreună cu membri de naţionalitate slovacă, în spiritul reconcilierii, pentru mine înseamnă că şi dialogul nostru poate fi văzut de către unii ca un moft boieresc, un fel de sfat al trădătorilor de neam.

De data asta eu sunt acela care-ţi spune, împreună cu tine: avem de-a face cu o capcana tragică din care nici nu ştiu dacă există vre-o scăpare.

Miercurea Ciuc, decembrie 2010.