Identitatea de secui
Publicare: 2010-10-05
Autor: HERMANN Gusztáv Mihály
Tradus de: HERMANN Gusztáv Mihál
Autor: HERMANN Gusztáv Mihály
Tradus de: HERMANN Gusztáv Mihál
Document de pe situl Transindex
Identitatea de secui însumează în rândul elementelor sale definitorii şi limba (maghiară) vorbită de această comunitate (de când a apărut ea pe scena istoriei), apoi habitatul ei specific (predominant montan), dar peste toate acestea a dobândit un accent aparte evoluţia istorică a comunităţii respective (completată de elemente de mitologie ce nu se confirmă istoric, dar sunt deosebit de persistente). Situaţia privilegiată a acestei populaţii în Evul Mediu, întreaga structură a societăţii secuieşti tradiţionale apăreau, până nu demult - şi pentru unii apar până astăzi -, ca o democraţie militară cvasi-ideală. Kossuth, în ajunul Revoluţiei Paşoptiste, îi considera ca fiind unica seminţie „din întreaga Europă creştină (poate cu excepţia bascilor), care a ştiut să-şi păstreze caracterul nealterat de popor liber, ferit de infecţiile feudalismului."
Mitul descendenţei scito-hunice a secuimii (de care se lega strâns şi utopia socială referitoare la nobilitatea colectivă a membrilor ei) s-a menţinut multă vreme (şi într-un fel - adânc întipărită în conştiinţa istorică a comunităţii - se menţine şi astăzi), deşi amândouă au fost puternic erodate: utopia prin feudalizare, apoi în final prin modernizare, iar mitul descendenţei de către istorici. Izvoarele consideră acest simulacru de „republică ţărănească" ideală departe de a fi un fenomen izolat, având la bază un complex de privilegii deloc gratuite, care nu au fost nişte relicve ale administraţiei militare a hunilor nomazi, ci datează probabil din vremea când secuii s-au aşezat în „ţara" lor din sud-estul Transilvaniei, cu însărcinarea de a păzi graniţele răsăritene ale regatului şi cu obligaţia de a susţine, în caz de război, cu efective concret stabilite oastea suveranului. Referiri clar formulate la aceste obligaţii găsim în reglementările cu privire la ridicarea la oaste a „naţiunilor" din Transilvania, aprobate de către Matei Corvinul la 26 aprilie 1463. Se spune aici că secuii trebuie să ridice la oaste „după obiceiul lor cel vechi" două treimi din efectivele lor combatante, convocarea făcându-se cu sabia însângerată ori prin apelul scris al comitelui lor sau al voievodului, în cazul când acesta din urmă deţine şi funcţia de comite. (În 1947 Mályusz Elemér exprima rezervele sale cu privire la autenticitatea acestui act, ferindu-se însă a-l declara fals.)
Actul privilegial semnat de către Vladislav al II-lea, emis la 13 iulie 1499, enumera cu lux de amănunte obligaţiile militare ale secuilor, stabilind exact proporţia în care trebuie să participe la oastea regelui, când acesta pleacă personal în campanie militară spre răsărit, respectiv când el trimite acolo un locţiitor; la fel se stabileau efectivele pentru campaniile ce se vor îndrepta către sud, spre apus sau miazănoapte. „Pe lângă acestea - se mai specifică în act -, secuii mai sunt obligaţi a păzi Ţara Ardealului ca şi până acum, acolo unde este necesar, dispuşi la ordinele voievodului sau ale comitelui secuilor, înarmaţi pe cât se poate de frumos." În schimbul acestor prestaţii, pe lângă scutirea de impozite, secuii se mai bucurau de binefacerile unei largi autonomii. Practic aceasta consta, pe de-o parte, în dreptul de autoguvernare al scaunelor secuieşti, conduse de funcţionari aleşi de obşte, pe de altă parte, în posibilitatea ca „universitatea secuiască", ca „naţiune" privilegiată a Transilvaniei, să poată decide singură în problemele cruciale ale comunităţii. „Comunitatea celor trei stări ale secuilor" îşi putea exercita acest drept prin Adunarea naţională a secuilor, care funcţiona probabil încă din vremea descălecatului, dar este atestată doar la 1357. Sistemul de autoguvernare al secuimii ne lămureşte asupra motivului pentru care au definit secuii comunitatea lor în mod consecvent - de-a lungul Evului Mediu, şi chiar multă vreme în Epoca Modernă - drept nobilă naţiune secuiască („inclita natio siculica").
Acest statut de stare privilegiată, solid şi păzit cu sfinţenie, susţinut şi de mărcile specifice ale peisajului regional, a început să confere noţiunii de naţiune secuiască - pentru unii istorici şi politicieni (secui şi nesecui deopotrivă) posteriori epocii respective - un fel de substrat etnic, drept care s-a utilizat uneori şi expresia de popor secuiesc. Acest fenomen a fost înlesnit şi de faptul că în rândul naţiunilor privilegiate ale Transilvaniei, componente ale Unio Trium Nationum, „naţiunea" săsească diferea prin limbă, origine şi cultură de cea maghiară (şi, bineînţeles, de cea secuiască). Urma deci, ca simplă deducţie logică: toate cele trei „naţiuni" privilegiate ale Transilvaniei au personalitatea lor etnică aparte. Pe de altă parte, omul societăţilor structurate pe stări acordă prea puţină importanţă caracteristicilor etnice. Pentru el primatul îl deţine stratificarea socială şi structurarea pe stări, respectiv alianţele de interese bazate pe acestea.
Este interesant şi faptul că în conştiinţa posterităţii privilegiile secuilor sunt catalogate drept unice, cu toate că analogiile lor contemporane erau arhicunoscute: drepturile autonome ale iazigilor, cumanilor, „nobililor lăncieri" şi haidăilor din Pannonia, precum şi ale comunităţilor româneşti libere din Ţara Făgăraşului, Ţara Chioarului şi Banat. Fiecare comunitate enumerată aici are identitatea ei regională şi de grup specifică, ce se sprijină în mare măsură pe privilegiile deţinute în trecut. Cu cât au fost mai solide aceste privilegii, cu cât au rezistat mai mult, cu atât a fost mai puternică şi mai viabilă conştiinţa prin care grupul respectiv se deosebea de restul locuitorilor din spaţiul vizat. Comunităţile autonome româneşti s-au dizolvat relativ timpuriu în structurile organizatorice ale comitatelor, drept care amprenta lor în conştiinţa urmaşilor - deşi depistabilă şi astăzi - a fost mai puţin pregnantă decât în cazul secuilor, haidăilor ori iazigio-cumanilor.
Baza solidă a identităţii secuilor începe să se clatine în secolul al XVI-lea. Fenomenul e cauzat, pe de o parte, de schimbările geopolitice din zonă, pe de altă parte de evoluţia tehnicii militare şi a strategiei de luptă. Serviciul militar prestat în schimbul privilegiilor secuieşti şi-a pierdut importanţa de altădată, iar conducătorii ţării s-au străduit să îngrădească treptat aceste drepturi rămase în bună parte fără acoperire practică. Acest proces îşi are începutul în vremea principatului, când dregătoria de căpitan a fost pusă sub controlul riguros al puterii centrale, în timp ce judele regal, care a fost de la început un funcţionar al regalităţii - cu toate că sub Gabriel Bethlen această funcţie a devenit eligibilă -, era desemnat în aşa fel încât principele să se poată asigura din plin de loialitatea sa. După ocuparea ţării de către Habsburgi controlul exercitat de puterea centrală devine şi mai riguros: după înăbuşirea mişcării curuţilor, dregătoria de căpitan a fost desfiinţată, secuimea pierzându-şi astfel autonomia militară, de vreme ce impozitul - în pofida deselor proteste ale delegaţilor secui din dieta ţării - devine o realitate permanentă.
Toate acestea nu au dus la diminuarea pregnanţei identităţii de stare secuieşti. Secuii se consideră pe mai departe o naţiune privilegiată, revendicând repunerea integrală în vechile drepturi a comunităţii lor, acest mod de abordare a lucrurilor rămânând aproape neschimbat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, apar însă, încă de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, semnele clare ale existenţei unei identităţi etnice maghiare în rândurile secuilor, sensibili în continuare în privinţa separării lor ca stare privilegiată. Ne putem referi aici la invocarea repetată, la forurile vieţii publice din Secuime, a descendenţei comune din Hunor şi Magor. Este un fapt interesant, căci - pe lângă habitatul specific - diferenţa rădăcinilor istorice ar fi putut să-i deosebească şi să-i separe de restul ungurilor. Ei au refuzat însă tocmai această posibilitate, drept care tendinţele separaţioniste ale secuilor (în epocile premoderne) nu au caracter etnic, ci de stare.
Reformele lui Iosif al II-lea au înlesnit fenomenul de solidaritate între privilegiaţi, de vreme ce decretul de limbă i-a adunat în tabără comună pe vorbitorii de maghiară, indiferent de statutul lor social. Pare deci incontestabil: în geneza cugetului naţional maghiar decretul de limbă al lui Iosif al II-lea a jucat un rol hotărâtor, dar în direcţie contrară intenţiilor împăratului.
Drept urmare a celor prezentate mai sus, în viaţa publică din Secuimea post-iozefină întâlnim tot mai multe luări de poziţie care atestă solidaritatea secuilor cu naţiunea maghiară modernă, aflată şi ea în proces de formare: sprijinirea ideii de uniune, folosirea termenului de naţiune în accepţiunea sa civică, şi nu de stare privilegiată, ridicarea problemei limbii maghiare la rang de chestiune patriotică de primă importanţă. Suntem martorii genezei, sau mai degrabă a formulării unei identităţi duble, care presupune şi sensul dublu al termenului de naţiune. Secuii, sub accepţiunea civică a termenului, se consideră parte integrantă a naţiunii maghiare, continuând însă a face uz de expresia naţiune secuiască, în sens de stare privilegiată. Dacă nu ar fi procedat astfel, ar fi renunţat de bună-voie la privilegiile lor, perimate şi ciuntite, dar încă funcţionale pe anumite tărâmuri ale vieţii publice, privilegii la a căror revigorare ei nu renunţaseră încă. Sensul dublu al termenului de naţiune l-a explicat clar şi concis orientalistul Kőrösi Csoma Sándor, în raportul său înaintat căpitanului C. P. Kennedy (ofiţer al armatei britanice staţionare în India), arătând că este „fiu al seminţiei secuilor" care „face parte din naţiunea maghiară".
În viaţa publică a zilelor noastre sensul acestor concepte începe să capete din nou o tentă ambiguă, accentuată uneori de anacronisme flagrante. Stările feudale etichetate drept naţiuni nu mai există de mult, drept care nu putem şti la ce se gândeşte politicianul care vorbeşte (la timpul prezent) despre naţiunea secuiască. Nemaivorbind despre faptul că naţiunea secuiască însăşi a renunţat la statutul ei de stare („naţiune") privilegiată la adunarea de la Lutiţa din octombrie 1848, decretând că „toţi cetăţenii Ţinutului Secuiesc sunt egali în drepturi şi îndatoriri." Este mai înţelept, deci, să vorbim despre secuime, comunitate secuiască, ocolind pe cât se poate termenul de naţiune.
Identitatea de secui însumează în rândul elementelor sale definitorii şi limba (maghiară) vorbită de această comunitate (de când a apărut ea pe scena istoriei), apoi habitatul ei specific (predominant montan), dar peste toate acestea a dobândit un accent aparte evoluţia istorică a comunităţii respective (completată de elemente de mitologie ce nu se confirmă istoric, dar sunt deosebit de persistente). Situaţia privilegiată a acestei populaţii în Evul Mediu, întreaga structură a societăţii secuieşti tradiţionale apăreau, până nu demult - şi pentru unii apar până astăzi -, ca o democraţie militară cvasi-ideală. Kossuth, în ajunul Revoluţiei Paşoptiste, îi considera ca fiind unica seminţie „din întreaga Europă creştină (poate cu excepţia bascilor), care a ştiut să-şi păstreze caracterul nealterat de popor liber, ferit de infecţiile feudalismului."
Mitul descendenţei scito-hunice a secuimii (de care se lega strâns şi utopia socială referitoare la nobilitatea colectivă a membrilor ei) s-a menţinut multă vreme (şi într-un fel - adânc întipărită în conştiinţa istorică a comunităţii - se menţine şi astăzi), deşi amândouă au fost puternic erodate: utopia prin feudalizare, apoi în final prin modernizare, iar mitul descendenţei de către istorici. Izvoarele consideră acest simulacru de „republică ţărănească" ideală departe de a fi un fenomen izolat, având la bază un complex de privilegii deloc gratuite, care nu au fost nişte relicve ale administraţiei militare a hunilor nomazi, ci datează probabil din vremea când secuii s-au aşezat în „ţara" lor din sud-estul Transilvaniei, cu însărcinarea de a păzi graniţele răsăritene ale regatului şi cu obligaţia de a susţine, în caz de război, cu efective concret stabilite oastea suveranului. Referiri clar formulate la aceste obligaţii găsim în reglementările cu privire la ridicarea la oaste a „naţiunilor" din Transilvania, aprobate de către Matei Corvinul la 26 aprilie 1463. Se spune aici că secuii trebuie să ridice la oaste „după obiceiul lor cel vechi" două treimi din efectivele lor combatante, convocarea făcându-se cu sabia însângerată ori prin apelul scris al comitelui lor sau al voievodului, în cazul când acesta din urmă deţine şi funcţia de comite. (În 1947 Mályusz Elemér exprima rezervele sale cu privire la autenticitatea acestui act, ferindu-se însă a-l declara fals.)
Actul privilegial semnat de către Vladislav al II-lea, emis la 13 iulie 1499, enumera cu lux de amănunte obligaţiile militare ale secuilor, stabilind exact proporţia în care trebuie să participe la oastea regelui, când acesta pleacă personal în campanie militară spre răsărit, respectiv când el trimite acolo un locţiitor; la fel se stabileau efectivele pentru campaniile ce se vor îndrepta către sud, spre apus sau miazănoapte. „Pe lângă acestea - se mai specifică în act -, secuii mai sunt obligaţi a păzi Ţara Ardealului ca şi până acum, acolo unde este necesar, dispuşi la ordinele voievodului sau ale comitelui secuilor, înarmaţi pe cât se poate de frumos." În schimbul acestor prestaţii, pe lângă scutirea de impozite, secuii se mai bucurau de binefacerile unei largi autonomii. Practic aceasta consta, pe de-o parte, în dreptul de autoguvernare al scaunelor secuieşti, conduse de funcţionari aleşi de obşte, pe de altă parte, în posibilitatea ca „universitatea secuiască", ca „naţiune" privilegiată a Transilvaniei, să poată decide singură în problemele cruciale ale comunităţii. „Comunitatea celor trei stări ale secuilor" îşi putea exercita acest drept prin Adunarea naţională a secuilor, care funcţiona probabil încă din vremea descălecatului, dar este atestată doar la 1357. Sistemul de autoguvernare al secuimii ne lămureşte asupra motivului pentru care au definit secuii comunitatea lor în mod consecvent - de-a lungul Evului Mediu, şi chiar multă vreme în Epoca Modernă - drept nobilă naţiune secuiască („inclita natio siculica").
Acest statut de stare privilegiată, solid şi păzit cu sfinţenie, susţinut şi de mărcile specifice ale peisajului regional, a început să confere noţiunii de naţiune secuiască - pentru unii istorici şi politicieni (secui şi nesecui deopotrivă) posteriori epocii respective - un fel de substrat etnic, drept care s-a utilizat uneori şi expresia de popor secuiesc. Acest fenomen a fost înlesnit şi de faptul că în rândul naţiunilor privilegiate ale Transilvaniei, componente ale Unio Trium Nationum, „naţiunea" săsească diferea prin limbă, origine şi cultură de cea maghiară (şi, bineînţeles, de cea secuiască). Urma deci, ca simplă deducţie logică: toate cele trei „naţiuni" privilegiate ale Transilvaniei au personalitatea lor etnică aparte. Pe de altă parte, omul societăţilor structurate pe stări acordă prea puţină importanţă caracteristicilor etnice. Pentru el primatul îl deţine stratificarea socială şi structurarea pe stări, respectiv alianţele de interese bazate pe acestea.
Este interesant şi faptul că în conştiinţa posterităţii privilegiile secuilor sunt catalogate drept unice, cu toate că analogiile lor contemporane erau arhicunoscute: drepturile autonome ale iazigilor, cumanilor, „nobililor lăncieri" şi haidăilor din Pannonia, precum şi ale comunităţilor româneşti libere din Ţara Făgăraşului, Ţara Chioarului şi Banat. Fiecare comunitate enumerată aici are identitatea ei regională şi de grup specifică, ce se sprijină în mare măsură pe privilegiile deţinute în trecut. Cu cât au fost mai solide aceste privilegii, cu cât au rezistat mai mult, cu atât a fost mai puternică şi mai viabilă conştiinţa prin care grupul respectiv se deosebea de restul locuitorilor din spaţiul vizat. Comunităţile autonome româneşti s-au dizolvat relativ timpuriu în structurile organizatorice ale comitatelor, drept care amprenta lor în conştiinţa urmaşilor - deşi depistabilă şi astăzi - a fost mai puţin pregnantă decât în cazul secuilor, haidăilor ori iazigio-cumanilor.
Baza solidă a identităţii secuilor începe să se clatine în secolul al XVI-lea. Fenomenul e cauzat, pe de o parte, de schimbările geopolitice din zonă, pe de altă parte de evoluţia tehnicii militare şi a strategiei de luptă. Serviciul militar prestat în schimbul privilegiilor secuieşti şi-a pierdut importanţa de altădată, iar conducătorii ţării s-au străduit să îngrădească treptat aceste drepturi rămase în bună parte fără acoperire practică. Acest proces îşi are începutul în vremea principatului, când dregătoria de căpitan a fost pusă sub controlul riguros al puterii centrale, în timp ce judele regal, care a fost de la început un funcţionar al regalităţii - cu toate că sub Gabriel Bethlen această funcţie a devenit eligibilă -, era desemnat în aşa fel încât principele să se poată asigura din plin de loialitatea sa. După ocuparea ţării de către Habsburgi controlul exercitat de puterea centrală devine şi mai riguros: după înăbuşirea mişcării curuţilor, dregătoria de căpitan a fost desfiinţată, secuimea pierzându-şi astfel autonomia militară, de vreme ce impozitul - în pofida deselor proteste ale delegaţilor secui din dieta ţării - devine o realitate permanentă.
Toate acestea nu au dus la diminuarea pregnanţei identităţii de stare secuieşti. Secuii se consideră pe mai departe o naţiune privilegiată, revendicând repunerea integrală în vechile drepturi a comunităţii lor, acest mod de abordare a lucrurilor rămânând aproape neschimbat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, apar însă, încă de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, semnele clare ale existenţei unei identităţi etnice maghiare în rândurile secuilor, sensibili în continuare în privinţa separării lor ca stare privilegiată. Ne putem referi aici la invocarea repetată, la forurile vieţii publice din Secuime, a descendenţei comune din Hunor şi Magor. Este un fapt interesant, căci - pe lângă habitatul specific - diferenţa rădăcinilor istorice ar fi putut să-i deosebească şi să-i separe de restul ungurilor. Ei au refuzat însă tocmai această posibilitate, drept care tendinţele separaţioniste ale secuilor (în epocile premoderne) nu au caracter etnic, ci de stare.
Reformele lui Iosif al II-lea au înlesnit fenomenul de solidaritate între privilegiaţi, de vreme ce decretul de limbă i-a adunat în tabără comună pe vorbitorii de maghiară, indiferent de statutul lor social. Pare deci incontestabil: în geneza cugetului naţional maghiar decretul de limbă al lui Iosif al II-lea a jucat un rol hotărâtor, dar în direcţie contrară intenţiilor împăratului.
Drept urmare a celor prezentate mai sus, în viaţa publică din Secuimea post-iozefină întâlnim tot mai multe luări de poziţie care atestă solidaritatea secuilor cu naţiunea maghiară modernă, aflată şi ea în proces de formare: sprijinirea ideii de uniune, folosirea termenului de naţiune în accepţiunea sa civică, şi nu de stare privilegiată, ridicarea problemei limbii maghiare la rang de chestiune patriotică de primă importanţă. Suntem martorii genezei, sau mai degrabă a formulării unei identităţi duble, care presupune şi sensul dublu al termenului de naţiune. Secuii, sub accepţiunea civică a termenului, se consideră parte integrantă a naţiunii maghiare, continuând însă a face uz de expresia naţiune secuiască, în sens de stare privilegiată. Dacă nu ar fi procedat astfel, ar fi renunţat de bună-voie la privilegiile lor, perimate şi ciuntite, dar încă funcţionale pe anumite tărâmuri ale vieţii publice, privilegii la a căror revigorare ei nu renunţaseră încă. Sensul dublu al termenului de naţiune l-a explicat clar şi concis orientalistul Kőrösi Csoma Sándor, în raportul său înaintat căpitanului C. P. Kennedy (ofiţer al armatei britanice staţionare în India), arătând că este „fiu al seminţiei secuilor" care „face parte din naţiunea maghiară".
În viaţa publică a zilelor noastre sensul acestor concepte începe să capete din nou o tentă ambiguă, accentuată uneori de anacronisme flagrante. Stările feudale etichetate drept naţiuni nu mai există de mult, drept care nu putem şti la ce se gândeşte politicianul care vorbeşte (la timpul prezent) despre naţiunea secuiască. Nemaivorbind despre faptul că naţiunea secuiască însăşi a renunţat la statutul ei de stare („naţiune") privilegiată la adunarea de la Lutiţa din octombrie 1848, decretând că „toţi cetăţenii Ţinutului Secuiesc sunt egali în drepturi şi îndatoriri." Este mai înţelept, deci, să vorbim despre secuime, comunitate secuiască, ocolind pe cât se poate termenul de naţiune.
Bibliografie selectivă
Demény Lajos, Mítoszok és valóság: a székely nemzettudat történelmi háttere, în Magyar Tudomány, 1997, nr. 11, pp. 1309-1321.
Egyed Ákos, Der Verlust der Freiheitsrechte der Szekler Nation - die Voraussetzungen für die bürgerliche Umgestaltung im Jahr 1848, în Die Szekler in Siebenbürgen. Von der privilegierten Sondergemeinschaft zur etnischen Gruppe, Köln - Weimar - Wien, 2009, pp. 227-235.
Idem, A székely politikai identitás változásai 1790 és 1845 között, în Csaba királyfi elárvult népe. Székely konferencia, Debrecen, 2009, pp. 21-29.
Hermann Gusztáv Mihály, Secuii. Istorie - cultură - identitate, Miercurea Ciuc, 2009.
Egyed Ákos, Der Verlust der Freiheitsrechte der Szekler Nation - die Voraussetzungen für die bürgerliche Umgestaltung im Jahr 1848, în Die Szekler in Siebenbürgen. Von der privilegierten Sondergemeinschaft zur etnischen Gruppe, Köln - Weimar - Wien, 2009, pp. 227-235.
Idem, A székely politikai identitás változásai 1790 és 1845 között, în Csaba királyfi elárvult népe. Székely konferencia, Debrecen, 2009, pp. 21-29.
Hermann Gusztáv Mihály, Secuii. Istorie - cultură - identitate, Miercurea Ciuc, 2009.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu