Ștefan Borbely. Dare de seamă despre colocviul „Imaginea maghiarului in cultura romana“

Precizăm că relatarea despre acest simpozion este datata din anul 2007 si a fost primul dintr-un șir de acțiuni similare. Al doilea sompozion a avut loc in anul 2009. Anul acesta, în aprilie 2011, urmează să aibă loc cea de a 3-ia ediție a simpozionului. Ar fi interesant dacă am putea obține colaborarea unora dintre participanții la colocviile anterioare sau/și la colocviul ce se pregătește pentru anul acesta.

Dan Culcer

In data de 28 aprilie 2007, Universitatea Sapientia din Miercurea Ciuc a organizat, sub inaltul patronaj al Centrului Cultural al Republicii Ungare la Bucuresti, un colocviu international – nu de mare anvergura, dar substantial – dedicat „Imaginii maghiarului in cultura romana“ si invers. Din pacate, specialistii in cultura romana n-au prea onorat invitatia organizatorilor, motiv pentru care, de la un moment incolo, s-a si renuntat la traducerea sincrona, dezbaterile desfasurindu-se exclusiv in maghiara.

Abordarile romanesti, putine cite au fost, s-au axat in general pe romanele lui Liviu Rebreanu, pe cind cele maghiare au fost nu o data spectaculoase, cu o mare doza de inedit chiar si pentru istoricii literari avizati. Audienta a lasat si ea de dorit, fiindca apropierea minivacantei de la inceputul lunii mai a golit (si) amfiteatrele universitatilor harghitene. Dincolo, insa, de aceste inconveniente circumstantiale, colocviul – care se va finaliza prin editarea prezentarilor intr-un volum – a fost foarte incitant, inaugurind o serie pe care organizatorii si-ar dori-o continuata peste doi ani, cu o distributie etnica mult mai echilibrata ca acum.

in mod inevitabil, dezbaterile au atins temele nevralgice ale conlucrarii culturale romano-maghiare, pe care toti participantii au resimtit-o ca fiind mai vie pe vremea vechiului regim (!!), relatiile interpersonale mai avizate de atunci fiind inlocuite in zilele noastre cu o deferenta concesiva, circumspecta, care frizeaza dezinteresul. Aproape toti „combatantii“ au invocat necesitatea articularii unor programe comune transfrontaliere, cei cu stagiu in diplomatie (Borsi-Kálmán Béla, de pilda) fiind de parere ca cele doua tari nu se folosesc nici macar simbolic de potentialul financiar asigurat de primirea Romaniei in Uniunea Europeana. Pentru a remedia formalismul minimalist al conlucrarii de acum e nevoie de „oameni-punte“, de eventuale colocvii mai restrinse, tematice si de o regindire a modului in care sintem pregatiti sa ne asumam culturile de proximitate.

(Pentru a descreti unele frunti inca ridate la citirea tematicii puse in dezbatere, trebuie sa mai precizez ca politicul nu a influentat in nici un fel atmosfera colocviului, pe care organizatorii si-au dorit-o eminamente stiintifica. Au reusit pe deplin, intr-un climat de relativa austeritate, rezervat, ponderat, precis si meticulos – adica: asa cum se face cam peste tot in Ardeal, la casele care se respecta...)
Dupa cuvintul de deschidere rostit de catre prof. Balázs Lajos, seful Catedrei de Stiinte Umaniste a universitatii organizatoare, dr. Nicolae Bucur (localnic, lector la Catedra de Sociologie) a sintetizat nuantat stadiul corespondentelor culturale romano-maghiare de pina acum, insistind cu precadere pe „necesitatea puntilor cuvintatoare“ si pe sincronicitatea interdisciplinara a formelor si curentelor literare.

intr-un excurs teoretic bine condimentat cu referinte exegetice anglo-saxone, Ajtony Zsuzsa a vorbit despre „Stereotipiile nationale ca stimulente sau obstacole ale gindirii“, stilistica generala a postmodernismului fiind abordata si de catre Bányai Éva, de la Catedra de Hungarologie a universitatii bucurestene, care a legat studiul alteritatii etnice de discursul alternativ al „naratiunilor“ istorice flotante.
Istoricul si prozatorul Demény Péter (UBB Cluj) – foarte bun traducator al literaturii romane in maghiara, in treacat fie spus... – a pornit de la antologia in trei volume a lui Dávid Gyula, dedicata Dramaturgiei maghiare din Ardeal, pentru a decripta citeva dintre stereotipiile declasante in care apar protagonistii romani („opincari“, „ciobani“ etc.), indiferent de anii in care au fost elaborate respectivele piese de teatru.

Contrapunind citeva exemple reluate aproape identic la distanta de 70 de ani, Demény a fost si cel care a formulat citeva dintre intrebarile esentiale ale colocviului: ce s-a intimplat – sau ce nu s-a intimplat – in conlucrarea dintre cele doua comunitati si culturi din Ardeal, daca in anii ’80 ele recurg la aceleasi stereotipii pe care le foloseau cu astutie si dupa Unirea din 1918?
Ambrus Attila, editor al revistei Brassói Lapok, a facut, scrupulos, o statistica a prezentelor culturale romanesti recente in revistele maghiare din Ardeal, ajungind la ingrijoratoarea concluzie ca in decursul intregului an 2006 un singur scriitor roman a fost tradus cu o prezentare intr-o revista cu prestigiu, si anume Al. Vakulovski. Andriescu Anca (si ea localnica) a sintetizat foarte corect stereotipiile senzualitatii din Padurea spinzuratilor (cu un accent pus pe imaginea Ilonei, fiica groparului Vidor), focalizarea interesului pe acelasi prozator (dar, de data aceasta, pe romanul Ion, abordat naratologic) fiind continuata de catre prof. Bíró Béla, pedant ca un savant interbelic, care a prezentat, foarte nuantat, diferitele paliere socio-culturale prin care stereotipiile reprezentationale ale strainului intra in textele rebreniene, cele intelectuale, rafinate fiind – asa cum ne asteptam... – cele mai „otravite“.

O revelatie a fost asistenta universitara Pieldner Judit (Sapientia), care a cercetat un set masiv de literatura maghiara de calatorie din secolul al XIX-lea, pentru a intelege cum le vedeau ungurii pe romancele pe care le intilneau (cu incintare...) in drumurile lor prin Bucuresti. Perspectiva e, fara exceptie, flatanta, intrucit, dusi de valul magic al alteritatii devenite dintr-o data palpabile, calatorii maghiari exalta in romance frumusetea longilina, neoclasica a femeilor romane de odinioara, in contrast cu corpolenta „indesata“ a suratelor din Secuime. Foarte subtil si bine scris, textul merita cunoscut si de catre cititorii romani.

Sesiunea de dupa-amiaza promitea citeva nume grele, care insa nu au venit, cum ar fi fost acela al acad. Köpeczi Béla, care ar fi trebuit sa gloseze pe marginea „fierbintelui“ tratat de Istorie a Transilvaniei. insa a fost sesiunea cu cele mai multe ingrediente incitante: dr. Kosztoláncy Tibor (din Ungaria) a refacut calatoria din 1922 a publicistului Osvát Kálmán prin Regat, pe traseul Bucuresti-Constanta-Ploiesti-Campina, pe care a si sintetizat-o intr-o carte in anul imediat urmator (Románia felfedezése – Descoperirea Romaniei); Szonda Szabolcs, asist. univ. la Bucuresti si redactor al revistei Új Idö, a prezentat o „Schita a imaginii romanilor in publicistica lui Ady Endre“, dupa care profesoara Tapodi Zsuzsa, de la universitatea organizatoare, a surprins inclusiv auditoriul avizat, contextualizind dezbaterea publica romano-maghiara din jurul romanelor interbelice ale lui Daday Lóránd, in urma carora autorul s-a ales cu o condamnare penala pentru culpa de lezmajestate si discreditarea insemnelor romanesti, fiind, dupa toate aparentele, singurul scriitor maghiar interbelic incarcerat de catre regimul de la Bucuresti pe o vina exclusiv literara, Daday ispasind pedeapsa in 1932, in penitenciarul de la Dej.

A urmat la cuvint Borsi-Kálmán Béla, ardelean de origine, fost atasat cultural ungar la Budapesta si Paris, unul dintre redutabilii – si foarte exigentii – prieteni de care dispune cultura romana in Ungaria, un autentic „om-punte“. El a vorbit despre circuitul diplomatic pe care Németh László l-a efectuat in 1935 in Romania, in urma caruia a editat si o carte, foarte des citata in textele care trateaza relatiile culturale romano-maghiare. Sesiunea a fost incheiata de catre Lajos Katalin, care a inventariat sistemic si foarte expresiv stereotipiile frazeologice ale imaginarului national din cele doua culturi.

Pentru a intregi imaginea, sa mai precizez ca in sesiunea de dimineata autorul cronicii pe care o cititi a pus in discutie „Un accesoriu al contenciosului romano-maghiar: harta etnica“, insistind, ca o continuare a unor abordari filozofice contrastive, care-i implicau pe C. Radulescu-Motru, Emil Cioran si Lucian Blaga, pe rezultatele recensamintului din 1930 si pe Harta etnica a Romaniei transcarpatice, pe care Vintila Mihailescu o editeaza, cu inerente nuante polemice, la adresa Contelui Teleky Pál si a lui Emmanuel de Martonne, unsprezece ani mai tirziu.
insumind: am asistat la un colocviu harghitean echilibrat, intelept, depolitizat, de o elevata conduita academica, a carui cautionare de peste doi ani se impune de la sine. Speram sa vina atunci si cei care s-au abtinut acum s-o faca...

Ștefan Borbely