Punem în circulație în contextul blogului nostru acest text, cu grija de a nu face greșeală triplă, ignorarea anistorică, scoaterea din context și ignorarea continuităților ideologice semnificative.
Textul a fost tradus de Annamaria Nastasă-Kovács, publicat în antologia
Maghiarii din România şi etica minoritară (1920-1940)*
Volumul vine în continuarea firească a altor două tomuri editate în ultimii doi ani, Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România ce acoperă intervalul 1945-1968, care în principal reunesc cele mai importante surse arhivistice referitoare la tematica anunţată. Era nevoie în acest context, pentru o mai bună înţelegere a evenimentelor prinse în cărţile de mai sus, a se lua în discuţie şi perioada interbelică.
Este tocmai ceea ce încearcă să surprindă volumul de faţă, care reuneşte 24 de texte elaborate de 15 autori (Károly Kós, Miklós Krenner, Artúr Balogh, István Sulyok, Sándor Tavaszy, Dezső László, Sándor Makkai, Árpád Paál, József Venczel, Áron Tamási, Lajos Imre, Károly Molter, György Bernády, József Horváth şi Armin Kabos), în majoritatea covârşitoare a cazurilor personalităţi proeminente ale vieţii intelectuale maghiare din România interbelică. Se oferă astfel cititorului român accesul la o gamă variată de reflecţii pe care le considerăm esenţiale pentru înţelegerea diverselor fenomene complexe ce au apărut din statutul de "minoritar" al populaţiei maghiare după sfârşitul primului război mondial. Însă mai mult decât orice, rezultă maniera în care şi-au construit un model propriu de existenţă minoritară, care să ducă la conservarea şi dezvoltarea identităţii acestui important grup etnic.
În 1934, Sándor Tavaszy scria: "Relaţia maghiaro-română se va clarifica doar atunci când bunurile culturale adevărate ale celor două popoare vor deveni achiziţii vii ale fiecăruia, atunci când marii scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă ai maghiarilor şi românilor nu vor fi folosiţi doar ca oratori spre a rosti discursuri festive, pentru a stârni porniri pătimaşe şi duşmănoase, pentru a-şi spori propria vanitate naţională, ci toţi aceştia se vor înclina în faţa spiritelor de geniu, a descoperirilor şi contribuţiilor lor, îmbibându-şi şi înnobilându-şi sufletul în umanul şi religiosul plăsmuit de aceştia. Operele scriitorilor şi ale oamenilor de ştiinţă ai naţiunilor nu pot fi simple ornamente strălucitoare, expuse pe mese lustruite, în biblioteci impozante, pe rafturi frumos aranjate, ci ele trebuie să coboare de pe soclu şi să se transforme într-o adevărată oaste, fie că vorbesc româneşte, fie că vorbesc ungureşte, împotriva acelor puteri ale destrămării, care au dus lumea la pierzanie."
Din punct de vedere editorial, volumul – având 312 pagini şi realizat într-un tiraj de 1.000 de exemplare – a fost co-finanţat de Ministerul Culturii şi Cultelor, şi poate fi achiziţionat, începând cu luna februarie 2004, în librăriile Polirom din cele mai importante centre universitare din ţară, precum şi la sediul din Cluj al Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală. Versiunea pdf este disponibilă pe situl http://www.edrc.ro/publication_details.jsp?publication_id=10
În Observatorul Cultural, nr. 223, 1-7 iunie 2004 a apărut o prezentare a acestui volum.
*Maghiarii din România şi etica minoritară (1920-1940), volum editat de Lucian NASTASĂ şi Levente SALAT, Cluj, Edit. CRDE, 2003, 312 p., ISBN 973-86239-1-x.
TAMÁSI Áron
DARE DE SEAMĂ DIN ARDEAL
DESPRE STRĂDANIILE SPIRITULUI MAGHIAR
Redactorul revistei «Hitel» m-a rugat să mă ocup în paginile publicaţiei de starea spiritului maghiar de după război şi din prezent, în special cu acele fenomene care mă îngrijoarează. Când s-a gândit la mine în mod sigur a dorit o părere competentă şi sinceră, iar eu mă simţeam de parcă ar trebui să tratez cel mai drag bolnav al existenţei şi al visurilor noastre.
Este o tradiţie umană nobilă să îngrijim şi să preţuim spiritul ; dar spiritul însuşi nu este tradiţie, ci un fenomen la fel de tainic pe cerul istoriei umane, ca o stea. Tradiţia este schimbătoare, uneori străluceşte împlinită, alteori scade precum luna ; steaua însă va arde mereu pulsând,
În vremuri bune sau rele spiritul trebuie să vegheze deopotrivă, deoarece aceasta este natura şi rolul său.
Un fenomen permanent al istoriei maghiarilor a fost faptul că steaua spiritului a strălucit întotdeauna veghind ; chiar şi atunci când luna preţuirii rătăcea invizibilă aiurea şi atunci când nopţile cu lună plină pluteau deasupra naţiunii. Ar fi aşadar fără pereche părerea că spiritul maghiar nu-şi recunoaşte astăzi rolul, ori dacă îl recunoaşte nu şi-l împlineşte. Ar fi aşa ceva posibil, tocmai în timpurile noastre ? ! Căci existenţa noastră se petrece printre frămîntări hotărât oare de soartă pe care arareori a trăit-o naţiunea de la stabilirea noastră în mijlocul Carpaţilor încoace. În aceste vremuri, spiritul ar trebui să fie nu doar o stea de veghe, dar să aibă menirea de « stea norocoasă ».
În primele clipe nu numai demnitatea noastră, dar şi instinctul nostru de viaţă protestează împotriva acestei opinii nefaste. Mândria şi instinctul de viaţă protestatar denotă o natură nobilă şi sănătoasă, însă în al doilea moment imediat apar intelectul şi simţul răspunderii. Intelectul doreşte să înfrunte încă din timp această problemă gravă, iar simţul răspunderii chiar îl obligă s-o facă.
Totul este precum o călătorie ce nu suferă amânare şi care ascunde poate posibilitatea unor noi schimbări în viaţa noastră, în decursul căreia va trebui observat totul cu mare atenţie, deoarece orice greşeală ar putea fi fatală. Şi la fel ca în cazul unei călătorii, când omul pleacă de acasă ajungând apoi în lumea mai largă, la fel trebuie poate să plec acum sufleteşte.
Acasă pentru mine înseamnă în Ardeal.
În acest an, pe care-l încep cu călătoria sufletească, se vor împlini douăzeci de ani de când, student fiind la Cluj, am scris prima mea nuvelă] l], Tamás Szász, eroul povestirii mele, revenind acasă din războiul pierdut, dis-truge tot ce i-a mai lăsat neşansa. El recurge la foc şi săvârşeşte o ceremonie a sacrificiului, iar mie mi se pare acum că-şi anticipează cu douăzeci de ani epoca, deoarece astăzi toată lumea face acelaşi lucru ca, după teribila încheiere a socotelilor cu omul şi materia, să poată începe o viaţă nouă. Secuiul amar, tâşnind din timp precum o scânteie, m-a logodit nu doar cu literatura, dar şi cu soarta pe care maghiarimea din Ardeal a trebuit s-o trăiască sub stăpânirea străină. Din acel moment, nesocotind cei trei ani din America, am stat şi am mers înainte pe calea spiritului împreună cu defectele şi câteva calităţi ale mele. E un fapt simplu ce atestă existenţa naturală şi fraternă a datoriei şi vocaţiei, care nu pretinde laudă şi nu merită desconsiderare. Pe lângă alte fapte, este însă de natură de a da cititorului sentimentul că mă poate considera o sursă credibilă, când fac unele afirmaţii despre spiritul format şi existent aici în Ardeal pe perioada asupririi.
Generaţia care după război şi-a înălţat cel dintâi drapel al spiritului a apărut pentru prima oară în cartea intitulată Cei unsprăzece [Z]. Studiile, poeziile şi nuvelele noastre erau unite în această carte deja de puterea tainică a pământului natal, iar buchetul împletit din flori de câmp destul de diverse l-am legat de firul spiritului înălţat al lui Petofi şi Zsigmond Kemenyţ. l]. Toate au fost însă florile câmpurilor din Ardeal, iar dacă ceva nea deosebit de generaţia dinaintea noastră, atunci tocmai acest lucru a fost, că florile ei spirituale au crescut în pământ mai diversificat. După câţiva ani în schimb, soarta comună a acoperit toate cărările delimitării şi în cadrul larg al revistei «Erdelyi Helikon» cei mai mulţi scriitori maghiari din Ardeal formau unitatea care reprezenta o singură voinţă în apărarea culturii şi a intereselor spirituale ale poporului maghiar. Se părea că spiritualitatea din Ardeal s-a instalat într-un mod bine gândit şi fericit în citadela sufletului maghiar, ale cărei bastioane erau poeţii şi scriitorii. Prin creaţiile lor, prin lecturile literare auzite în tot Ardealul şi pe paginile ziarelor se dădea lupta care a dorit să înfiinţeze şi să dezvolte imperiul spiritual al maghiarimii de aici. În următorii zece ani s-a întâmplat că scrisul a devenit aici «literatură din Ardeal». Evident, denumirea arată şi caracterul scrisului ardelean ; însă noi, în inima noastră, ne bucuram şi ne mândream din cauză că denumirea succintă însemna reuşita unei lupte spirituale : bucuria că înfiinţarea "imperiului spiritual" este pe drumul bun, iar în soarta grea un anumit sentiment al triumfului că sufletul trăieşte şi spiritul veghează. Este de înţeles aşadar că ne rănea acuzarea care ne era trimisă din Ţara Trunchiată şi care pomenea de «schismă». Dar şi aici acasă, în interiorul nostru, mai exista ceva ce ne durea mai tare decât «schisma», şi anume faptul că spiritualitatea şi politica nu puteau merge pe acelaşi drum, deşi amândouă aveau unul şi acelaşi scop : a menţine poporul, căminul şi conştiinţa maghiarităţii. În primii ani ai frământărilor se mai ivea din când în când posibilitatea unor activităţi comune, mai târziu s-a confirmat însă că cele două domenii nu se potrivesc. Acum, când tristeţea aparţine trecutului, iar morala viitorului, putem căuta explicaţia fără patimi. Unul din tinerii noştri deputaţi - în cartea sa de altfel inteligentă şi obiectivă - a făcut potrivita remarcă, cum că. fermenţii conflictului au fost de obicei scriitorii, care în viaţa politică n-au avut succese, şi deseori politicienii, care au rămas în urmă în sfera literaturii". Sunt de părere că afirmaţia sa ar fi foarte potrivită, dacă s-ar referi la conţinutul unui roman-cheie, însă astfel nu dezvăluie explicaţia privind contradicţia între spiritul şi politica ardeleană. Mai bine n-ar fi aşa ! Mai bine am putea urma raţionamentul său, deoarece atunci controversele existente şi la nivel naţional, şi despre care voi vorbi în cele ce urmează, ar putea fi pe această cale de asemenea explicate şi rezolvate. Alţii sunt de părere că spiritul şi politica, datorită naturii şi caracterului lor, nicicând nu au putut progresa împreună. Istoria maghiarilor furnizează un bogat material coroborator în vederea celor afirmate, însă dorinţa mea pragmatică nu poate fi satisfăcută nici cu aceste explicaţii când este vorba despre cele două decenii ale asupririi. Deoarece, în acea luptă pe viaţă şi pe moarte pe care am dus-o noi, instinctul de viaţă împrieteneşte şi câinele cu pisica !
Dacă vrem să demonstrăm diferenţele existente între politica şi spiritul ardelean, trebuie să vorbim despre contradicţia naturală şi neîmpăcată a lacului şi râului. Lacul n-a cunoscut altă soluţie decât cea de a lăsa râul să se verse în el, iar râul ar fi vrut să conducă lacul prin cursul său pentru a uda împreună peste tot câmpul destinului şi astfel să obţină un viitor rodnic.
Pe la sfârşitul anilor treizeci, semnele existente arătau că puterea spiritului modelează deja albia prin care mai repede sau mai târziu lacul îşi va găsi cursul. Forţele tinere care şi-au potolit setea din apele râului şi care în mare parte s-au scăldat şi în lac, au lucrat conform legilor severe ale vieţii şi progresului la planul de a crea o forţă naţională unitară folosind impulsul ideologic al spiritului şi ştiinţa practică a politicii. Dorinţa de reînnoire s-a maturizat deopotrivă în inimile celor instruiţi şi la mase. Faptul s-a arătat clar la «Întâlnirea de la Târgu Mureş», care a fost prima încercare cuprinzătoare şi serioasă pe calea înnoirii [4]. Din păcate n-am reuşit să punem în practică acel «Credo» [de la Târgu Mureş], care dădea o expresie istorică constituţiei spirituale a maghiarimii din Ardeal. A existat mai mult spirit şi ştiinţă de politică naţională decât simţ practic şi angajare. Dintr-o dată a devenit evident faptul că cea mai gravă scăpare a partidului politic şi care provine din concepţia sa despre putere este că n-a crescut practicieni ai politicii din rândul generaţiilor mai tinere. Trebuie să recunosc însă sincer că pentru eşecul transformării unei idei în realitate şi eu mă simt vinovat. Capacităţile practice ale generaţiei tinere, care de atunci cu siguranţă au fost intens dezvoltate, le-am apreciat greşit. Am crezut că principiile maturizate şi avântul cunoştinţelor vor fi urmate de curajul în fapte. Fidel acestei credinţe, mi-am ascultat inima care a încurajat în mine spiritul nepătat al omului de litere şi nu cel de politician.
În acele timpuri mi s-a părut că frământările spiritului şi ale conştiinţei ar reproduce simptomele anilor de început. Procesul hrănit de vitalitatea tainică şi sănătoasă a maghiarimii dintr-odată s-a lovit de zidul unei situaţii de forţă : partidele politice au fost dizolvate şi puterea a oprit orice posibilitate de a ne organiza de jos şi din interior.
Simbolic vorbind, trebuia luată decizia dacă maghiarimea din Ardeal să înceapă greva foamei ori să accepte şi să înghită hrana suspectă pregătită în bucătăria puterii. Fără îndoială, firii romantice şi eroice a maghiarimii i s-ar fi potrivit mai degrabă greva foamei politice, dar asumarea ei deschisă ar fi cerut fie un profet, fie un Gheorghe Doja.
Concepţia ardeleană, caracterizată întotdeauna mai degrabă de înţelepciunea lui «aşa cum se poate», decât de răzvrătirea «doar câinele se lasă stăpânit», în interesul poporului a acceptat hrana robilor.
A fost o pâine amarnică, dar a trecut de noi fără să cauzeze vreo boală fizică sau psihică, iar acum există chiar un soi de romantism în felul în care ne amintim de ea.
Iată expunerea sumară în care am încercat să creionez linia spiritului maghiar, care pe vremea existenţei "minoritare" a fost trasată în viaţa maghiarimii cu trudă şi onoare. În spatele liniei şi în interior se regăsesc o serie de amintiri despre frământări, succese şi răni. Dacă timpul şi munca ne-ar permite o oarecare relaxare am putea să le luăm în discuţie ; acum însă, pe lângă istoria sumară a acestui spirit, voi reliefa doar câteva probleme de bază. Fac acest lucru pe de o parte ca să accentuez nevoia şi dreptul înfruntărilor viitoare ale «spiritului ardelean», pe de altă parte ca şi cititorul să-şi poată forma o opinie corectă despre problemele generale şi arzătoare ale spiritului maghiar.
Înainte de toate va trebui să stabilim că spiritul, care s-a format în literatură şi expunerile social-politice în perioada asupririi, s-a caracterizat pe de o parte prin conştiinţa sorţii comune, pe de altă parte prin responsabilitate morală. Din conştiinţa şi asumarea unui destin comun a rezultat şi în literatură şi în comportament caracterul popular-naţional, şi aceasta în vremurile când caracterul respectiv abia se trezea în germene prin locurile unde astăzi bolmojesc cu el oamenii ; atât în Ungaria, cât şi în străinătate. Iar responsabilitatea morală a pus în centrul atenţiei concepţia că opera literară nu este doar creaţie artistică, dar şi un mijloc educativ de cel mai înalt grad. Ar fi greu de dat răspunsul rapid la întrebarea dacă destinul comun cu poporul şi responsabilitatea morală au fost oare în trecut note de caracter mai definitorii ale spiritului, decât fermitatea pe care ar trebui s-o aibă astăzi ! Contemplaţia şi învăţămintele care au definit până astăzi vremurile de după eliberare insuflă conştiinţei mele că spiritul maghiar ar fi infam şi trădător dacă nu şi-ar asuma în prezent până la capăt comunitatea destinului cu poporul şi responsabilitatea morală faţă de propria soartă.
Am amintit contemplaţia şi învăţămintele. Dar înainte să vorbesc despre ele, pentru a-mi ordona mai corect gândurile ar trebui să mă ocup mai întâi de experienţele pe care am avut ocazia să le adun pe perioada existenţei «minoritare» în Ungaria. Aceste experienţe, pe care la acea vreme cu greu am reuşit să le evaluez şi să le folosesc pentru a trage învăţăminte din ele, expli că destul de exact tot ceea ce a afectat după eliberare aici în Ardeal [5] lumea spiritul ui.
Pentru noi, cei care am rămas pe loc aici, în Ardeal [6], a fost întotdeauna o realitate vie acea unitate sufletească şi spirituală, care unea într-o îmbrăţişare, dincolo de orice graniţă, toţi maghiarii. Individual şi în grupuri treceam uneori în vizită dincolo, pentru a putea percepe şi transmite mai departe unitatea sufletului şi în realitate. Aceste vizite au fost amintite în Parlament şi de un reprezentant din Secuime, iar din menţiunea făcută ştim că scriitorii cu ocazia vizitelor citeau poezii şi nuvele, pe care ascultătorii neinformaţi le aplaudau. Aceasta este într-adevăr realitatea, pentru că Ungaria nu prea are oraşe unde scriitorii ardeleni să nu fi citit nuvelele şi poeziile lor agreabile publicului, care îşi rezerva întotdeauna primele rânduri elitei vieţii spirituale şi sociale. În această privinţă, printre toţi eu am fost cel mai tenace, deoarece eu nu m-am limitat la a prezenta publicului mesajul «trebuie să supravieţuim» al vreunui secui, dar am ţinut legătura şi cu mişcările spirituale din Ungaria. Evident, nu în secret am făcut acestea, pentru că am ţinut şi prelegeri mărturisind scopurile şi raporturile mele spirituale. Împreună cu scriitorii «Frontului din Martie», cu numeroşi membri ai «generaţiei reformei» şi cu îndrumătorii tineretului de multe ori ne uneau aceleaşi griji, aceeaşi fervoare, încercând să îmbunătăţim soarta poporului maghiar şi să slăbim forţele împovărătoare.
Nu fără un scop am amintit legăturile personale pe care am avut ocazia să le stabilim cu publicul larg din Ungaria, nici cele întreţinute cu tinerii reprezentanţi ai spiritualităţii maghiare. Ele atestă faptul că am o experienţă directă asupra problemei spiritului maghiar frământat, a calităţilor şi erorilor sale.
Spiritul nu poate fi cunoscut, nici explicat dacă se face abstracţie de mediul de unde provine şi unde vrea să-şi desfăşoare influenţa. Această constatare este şi mai adevărată privind spiritul infiripat după primul război mondial, frământat şi astăzi, ale cărui dezechilibrări şi poticniri nu le vom putea înţelege decât prin cunoaşterea unora dintre particularităţile existenţei maghiare de acum. Ar trebui să arăt mai ales cum este evaluat spiritul pe de o parte de putere, pe de altă parte de societate, sau mai corect spus : cum se comportă aceste două forţe lumeşti cu omul spiritual. Aş fi putut scrie : faţă de omul spiritual, deoarece la noi spiritul este copilul vitreg al puterii, iar societatea deţinând un domeniu real sau simbolic, în această singură privinţă învaţă bucuros de la putere. Cu toate că aş fi nepermis de nedrept dacă aş generaliza această părere, deoarece păstrez ca o experienţă pozitivă de exemplu acele trei ore pe care le-a petrecut prim-ministrul Gyula G6mb6s [7] în cercul nostru de scriitori, de asemenea momentele de adâncă recunoştinţă pe care le-am primit şi eu de la cititori. Asemenea fenomene sunt însă de excepţie : lună ce apare şi dispare dintr-o dată în noaptea de tăciune, sau stele ivindu-se. Este mult mai caracteristică şi oficială imaginea pe care am păstrat-o ca model în locul celorlalte. Odată, doar cu câţiva ani în urmă, artişti şi scriitori, printre care eu nici nu eram unul renumit, călătoream împreună pe un tren maghiar. Ne indreptam spre un oraş mai mare din provincie, ca acolo să participăm la o serată literară, pe care ar fi pecetluit-o şi puterea centrală. Un funcţionar de înalt rang călătorea de asemenea cu noi şi primea în compartiment vizitele de curtoazie ce-i reveneau, pe care oameni renumiţi le făceau pe rând. Deoarece eu nu m-am prezentat în faţa lui, i-am căzut în dizgraţie şi atunci am reflectat la firea deschisă şi fermă a secuilor, care îi face să fie puşi pe planul doi şi expuşi înfruntărilor grele ; mi-am adus aminte de capul plecat şi coloana încovoiată care au prilejuit sporirea altora pe moşiile maghiare din Ardeal…
La alte serate pe care le organizau cu distinsă amabilitate pe vremuri diferite oraşe maghiare pentru scriitorii revistei «Erdelyi Helikon» lua parte de obicei şi câte un coleg scriitor conte sau baron. Odată însă s-a întâmplat să nu poată veni nimeni cu un asemenea rang. Din cauza activităţii comune şi a spiritului colegial existent între noi era normal să regretăm această lipsă, dar faptul că publicului, mai ales părţii sale mai distinse, i-a părut atât de rău a fost o surpriză extraordinară ! Am fi dat cu toţii orice pentru un conte poet sau un baron romancier, ca dintr-o dată, ca prin vrajă, să dispară peretele despărţitor care exista prin tradiţie între înalta societate găzduitoare şi omul simplu al spiritului. Pe furiş, în ordinea titlurilor nobiliare, s-au şi retras mulţi, imediat cum serata s-a mai liniştit, pe când alteori stăteam la masa festivă cu cei de rang, unde vecinul din pură complezenţă începea a vorbi dialectul secui ori se interesa cu amabilitate dacă acasă în Ardeal scriem în cameră sau în mijlocul naturii.
Nu avem aici loc pentru istorisiri simbolice, dar cred că după cele surprinse putem trece la prezentarea situaţiei.
Pentru noi, cei care în acea vreme trăiam sub dominaţie străină, era de două ori regretabil că relaţiile puterii şi spiritului maghiar sunt nerezolvate sau greşit rezolvate. Părea puţin lipsit de sens, chiar de neînţeles faptul că puterea nu preţuieşte spiritul viu : mai mult, ceea ce este aparent protejat şi apreciat de putere, devine doar vâsc atrăgător şi dăunător pe autenticul copac al spiritului maghiar. Regretam şi faptul că pătura conducătoare şi dătătoare de ton, în cea mai mare parte nu vede şi nu-şi însuşeşte decât epiderma spiritului, considerând că acesta şi-a îndeplinit "misiunea" dacă sprijină sistemul existent şi este în stare să distreze. Mie, care observam de aproape eforturile dezinteresate ale celor mai buni reprezentanţi ai spiritului maghiar, experienţele respective aduceau o şi mai mare tristeţe. Cum să nu, când credeam că am găsit cauza multor simptomuri dureroase ale vieţii spirituale ! În această lume a puterii şi această ambianţă socială, noţiuni esenţiale ca de exemplu curajul, morala şi patriotismul au devenit confuze. Era considerat curajos scriitorul sau cercetătorul care susţinea ideea destinului comun cu cei din popor, cu toate că o astfel de atitudine nu înseamnă neapărat curaj, ci pur şi simplu este comportamentul normal al oricărui maghiar cinstit. Etica a ajuns sub roţile unei judecăţi dictate de sistemul politic şi social, iar patriot era considerat nu cel care-şi asculta conştiinţa, ci acela care se lăsa purtat de valurile modei. Un spirit public mai sănătos şi rezistent la perspective ar fi adus "generaţia reformelor" pe cea mai naturală cale în şanţurile puterii, iar rezultatele cercetărilor din mediul rural ar fi fost folosite de urgenţă la reorganizare şi zidire. În loc de acestea, forţele puterii au potolit activitatea spirituală ce pregătea şi urgenta înnoirea. Procesul corect şi normal era dacă elanul şi rezultatele activităţii spiritului puteau fi transpuse în forme de organizare sociale şi politice. A şi existat dorinţa, mai mult, au existat şi încercări în acest sens, dar fără rezultat. Simptomele apărute în perioada eforturilor semănau mult cu cele petrecute în Ardeal în timpul şi după «Întâlnirea de la Târgu Mureş». Eşecul din ţara mamă însă a depăşit cu mult pe cel din Ardeal, deoarece la noi unitatea vieţii literare s-a menţinut cel puţin fără răni mai grave, iar substanţa grupării tinerilor cu preocupări de politică naţională a străbătut zidurile formelor organizatorice, chiar dacă idealurile s-au stins apoi, odată transpuse în practică. În acelaşi timp, în Ungaria tabăra celor ataşaţi poporului s-a destrămat pe grupuri, a început chiar să apară individul spiritual luptând de unul singur, care pe cei ce aveau aceeaşi soartă îi considera duşmani şi în singurătatea sa amară nu întotdeauna judeca corect.
După înfruntările stimulative aşadar, spiritul şi-a pierdut elanul şi echilibrul chiar atunci când noi, ardelenii, am primit cel mai frumos dar al vieţii pământeşti : eliberarea. Acea stare de extaz psihic şi trupesc, pe care am trăit-o mult timp după eliberare, nu era potrivită ca spiritul să fi avut manifestări bine gândite şi responsabile. În lipsa lor din multe locuri, mulţi ne-au făcut să simţim dezamăgirea lor, ceea ce nici nu este de mirare după respectul romantic acordat «spiritului ardelean». Noi sub egida bunului simţ şi a disciplinei naţionale am găsit justificarea pentru tăcere şi astfel am considerat că din punct de vedere moral scutirea noastră este normală, mai mult, îndreptăţită. Acum însă, din perspectiva celor şaisprezece luni, tăcerea pare totuşi o lipsă, deoarece pe când glasul spiritului se maturiza fără cuvinte şi pe îndelete, la nivelul conducerii şi în societate s-a declanşat cu paşi repezi un proces pe care nu-l putem considera nici sănătos, nici corespunzător scopului.
«Eroii» agitaţiei s-au folosit de buna noastră credinţă şi au abuzat de credinţa spiritului în idealul disciplinei naţionale.
Iar acum, când ne gândim să prezentăm situaţia legată de schimbări cel puţin în linii mari, povara lipsei amintite strânge din ce în ce mai tare inima spiritului ce s-a lăsat furat de bucurie pe locul ei de strajă. Comunitatea de scriitori «Erdelyi Helikon» a omis până astăzi să ia o poziţie unanimă cel puţin în problema spiritualităţii ardelene. « Asociaţia Culturală Ardeleană», deşi a primit o nouă conducere care a devenit un oficiu liniştit, cu toate că în urma experienţei de douăzeci şi doi de ani şi a rezultatelor în administrarea culturii ar trebui să rezolve cu hărnicie problemele urgente ale educaţiei individuale, sociale şi naţionale. Societăţile literare au amuţit ; presa este pe poziţii şi luptă cu ameninţarea provincialismului ; teatrul se prezintă ca un detaşament artistic bine dotat, hrănindu-i în cantina sa spirituală pe săracii ardeleni rămaşi în urmă ; sclipirile spirituale, infierbântătoare de viitor ale tinerilor lipsesc ; generaţia nouă de conducători ai vieţii publice se frământă între diferite căi ; iar cei mai mulţi scriitori au fost goniţi departe de înfruntări sau chiar în singurătate de gustul lor rafinat şi de sentimentul izolării.
La noi toţi dorinţa de a explica şi înţelege toate acestea în momentul unui nou impuls al muncii presante a atins apogeul suferinţei. Prin investigaţiile noastre trebuie să pătrundem până la rădăcina lucrurilor şi dacă am străbătut cumva această cale dintr-o dată vom simţi că am găsit explicaţia.
Credem că este vorba despre contradicţia fatală dintre două concepţii şi că de aici provine aici în Ardeal tot ceea ce spiritul nu-l poate accepta a fi corect şi corespunzător scopului.
Conform uneia dintre concepţii, orânduirea socială existentă trebuie nu doar menţinută, dar în spiritul ei trebuie unificate şi teritoriile retrocedate, ca în timpurile actuale decisive pentru soarta naţiunii pătura conducătoare să poată stăpâni mai uşor şi mai bine situaţia. A doua concepţie se poate rezuma prin faptul că în interesul unui viitor şi a unei meniri maghiare atât orânduirea socială, cât şi noţiunea de naţiune trebuie să se schimbe.
Prima concepţie este a păturii conducătoare, a cărei argumentare impune o tăcere ce poate ascunde şi gravele greşeli organice şi morale ale societăţii ; a doua este concepţia spiritului, a cărei misiune principală este de a pregăti societatea şi de a da prilej naţiunii să se schimbe.
Cele două concepţii s-au putut observa şi de-a lungul celor douăzeci şi doi de ani de viaţă maghiară ardeleană, mai mult, nicăieri nu sunt atât de caracteristice şi clare precum aici. Elita păturii conducătoare aici era partidul politic care, conform comparaţiei de mai sus cu un lac, se menţinea izolată faţă de orice fel de progres social sau ideologic. Spiritul şi-ar fi trădat propria menire eternă, dacă ar fi sprijinit în acest sens partidul ; el a slujit însă scopul final, adică dorinţa şi imperativul neclintit al păstrării identităţii, pe calea dezvoltării spirituale şi a progresului social. Pe de o parte a prezentat în literatură eroii maghiari ai istoriei, pe de altă parte a creat figuri vii cu valoare de model. În lipsa unei puteri exterioare a construit imperiul spiritual al maghiarimii, al cărui împăraţi erau idealurile credinţei, ale calităţii şi ale familiei naţionale. Pe la sfârşitul anilor treizeci părea că şi-a dus la bun sfârşit lupta naţională, deoarece a început o fermentaţie naţională care arăta că realizarea familiei naţionale este posibilă şi ca formă. În această etapă a confruntărilor pentru maghiarime şi reînnoire s-a produs eliberarea care dintr-odată a schimbat totul. Pătura conducătoare maghiară ale cărei probleme şi sarcini s-au înmulţit considerabil, a aplicat conform propriilor concepţii metoda centrali zării şi a unificării. Odată cu această activitate a instalării statale, fermentaţia de mai înainte a societăţii ardelene s-a oprit repede, cu toate că ea ar fi putut deveni un dar de preţ pentru zidirea naţiunii. S-a oprit acest tip de fermentaţie pentru a-i lua locul un altul : procesul de readaptare al societăţii în care particularităţile ardelenismului s-au estompat, iar realizările sale şi-au pierdut actualitatea.
Destinul i-a adus inimii darul cel mai mare al revenirii acasă, spiritul însă a fost vitregit de soartă. În această stare de exil spiritul ardelean şi cel de dincolo s-au întâlnit, astfel de fapt unitatea s-a realizat şi aici, doar forma îi mai lipseşte. Evident, aceasta nu înseamnă că « spiritul ardelean" îşi pierde notele particulare, deoarece el sporeşte tocmai datorită acestora tezaurul spiritual al naţiunii. Mai degrabă indică faptul că în opera istorică de inevitabilă reînnoire maghiară va trebui să-şi asume acelaşi destin şi aceleaşi misiuni.
Chiar dacă sumar ca şi până acum, trebuie să vorbim despre asta.
În primul rând ne exprimăm convingerea că spiritul maghiar trebuie să se situeze deasupra partidelor. Acest lucru este necesar nu doar ca în timpul confruntărilor să evităm tonul partizan şi de multe ori trivial, ci şi pentru că rolul de strajă al spiritului ne obligă. Astfel poate vom putea să descriem, fără ceaţa fierbinte a patimilor şi pericolul erorilor, mai clar şi mai exact menirea umană şi europeană a maghiarimii, aşa cum o putem întreprinde pe de o parte prin valorile noastre, şi aşa cum ea este stabilită pe de altă parte de învăţămintele istoriei şi poziţia noastră geografică. Menirea respectivă nu se va stabili în funcţie de principiile unor concepţii despre lume, ci în funcţie de autocunoaşterea corectă şi de conştiinţa maghiară unificatoare. Dar aprecierea corectă nu are decât valoare teoretică dacă nu facem nimic ca maghiarimea să-şi poată împlini fără ezitare menirea ei recunoascută şi acceptată. Cum am putea s-o facem capabilă pentru aceasta este o întrebare care ar necesita o lungă expunere. Trei cerinţe fundamentale însă se pot menţiona şi în această schiţă.
Prima este spiritul şi atitudinea eroică.
A doua ar fi dominaţia neamului maghiar 1.
A treia e înnoirea termenului de naţiune şi a naţiunii însăşi.
La primul punct s-ar putea obiecta faptul că spiritul eroic trăieşte viu în maghiarime, trebuie doar să ne uităm la armată şi spiritul ei. Admitem acest lucru cu bucurie, ne exprimăm veşnica recunoştinţă celor care au luat parte la înfiinţarea noii armate maghiare şi omagiem poporul maghiar care a făcut-o posibilă. Întrebăm însă cu strângere de inimă : dincolo şi în afară de acest lucru, unde se mai observă această viziune eroică penetrantă şi fierbinte, care în timpul marilor schimbări istorice poate constitui pe lângă armată garanţia unei înnoiri victorioase ? Cel mult la anumiţi indivizi deosebiţi ai neamului, consideraţi drept stafii neliniştitoare de o societate căreia îi este străină concepţia eroică. Este o misiune deosebită a spiritului formarea cu succes a atitudinii eroice. Atât forţa impersonală a maghiarimii, cât şi eroii istoriei maghiare trebuie avuţi în vedere ; şi, nu în ultimul rând, izvoarele orientale ale adevăratei maghiarimi, căci puterea lor, atât de des exilată, ascunde cel mai de seamă secret al înnoirii.
A doua cerinţă referitoare la dominaţia neamului maghiar pune pe tapet două probleme grave. Una este protecţia neamului, alta este susţinerea lui la conducere. Protecţia neamului nu este doar o acţiune naţională necesară şi permanentă, dar şi un imperativ divin, deoarece aceste comunităţi ale descendenţei şi ale destinului istoric sunt cele mai potrivite pentru a lua parte la progresul omenirii prin forţele şi valorile lor specifice. Tocmai din acest motiv consider regretabilă limitarea şi transformarea protecţiei neamului în ceea ce astăzi se cunoaşte sub această denumire. La noi acest curent politic şi social s-a transformat din protecţia neamului în protecţia celor ce îşi atestă prin documente creştinarea, de parcă neamul maghiar ar fi suma acelor creştini care vieţuiesc între hotarele statului maghiar ca cetăţeni. O astfel de « protecţie a neamului" chiar dacă ar avea succes deplin nu rezolvă problemele presante care mă îngrijorează în mod deosebit. Pe de o parte pentru că nu cred că acel creştin de sânge străin care va ocupa locul evreului ar putea fi o cucerire liniştitoare ; pe de altă parte lipseşte munca şi decizia care ar putea impulsiona în ritm accelerat şi cu toate mijloacele fericirea şi înmulţirea marilor mase ale poporului maghiar, ca imperativul cel mai universal şi mai urgent al protecţiei neamului. Pe lângă dreptul natural, conform căruia în fruntea maghiarimii toate posturile de conducere trebuie rezervate maghiarilor, singurele excepţii fiind geniile : această dominaţie a neamului la conducere o considerăm aspiratia noastră ideologică, deoarece ridicarea ş răspândirea poporului maghiar, ca cea mai sigură protecţie a neamului, numai aşa se poate transforma din program în acţiune naturală.
Oameni de ştiinţă, scriitori şi politicieni tineri scriu şi discută astăzi din ce în ce mai mult despre înnoirea noţiunii de naţiune. Şi eu cred că problema este vastă şi actuală. Discuţiile şi controversele numeroase care există în jurul constituţiei maghiare, a democraţiei şi a dictaturii, a modului de viaţă maghiar şi a problemei minoritare, toate se leagă de ea mai mult sau mai puţin. Cea mai frumoasă menire a spiritului ştiinţific şi creator este să regândească noţiunea de naţiune, deoarece ca pe vremuri steaua călăuzitoare pentru păstori, tot la fel şi pentru noi ea este punctul luminos care ne conduce spre cel de-al doilea mileniu renăscut.
Istoria şi existenţa maghiarimii s-a unit în aşa măsură cu noţiunea de naţiune încât modul de viaţă maghiar doar în acest cadru se poate realiza. Din cadrul respectiv lipseşte însă punerea în prim plan a figurii Sfântului Ladislau ; iar viaţa nu şi-a găsit forma sa mulţumit oare şi armonioasă nici în cel existent. Poporul presează timpul cu cerinţe sociale justificate şi dure ; societatea burgheză caută propriile interese particulare, care capătă astfel caracter de clasă ; conducerea guvernează de multe ori fără să cunoască poporul după reguli de ordin juridic şi ideologic ; iar în problema naţionalităţilor adoptăm politica costisitoare a dădăcirii în locul separării şi a cooperării. Temperatura frămîntărilor este extrem de mare ; iar acele fire de apă pe care guvernul le emite, spre marele noroc în ultimul timp din ce în ce mai des, pot calma şi răcori, dar ele nu vindecă decât pericolele tergiversărilor până la un punct. De multe ori avem impresia că lipseşte planul sistematic şi unificator pentru a putea începe cu adevărat înnoirea. Acest plan nu poate fi corect şi rezistent în viitor decât dacă poporul, prin reparaţii sociale, morale şi spirituale devine coloana vertebrală a naţiunii ; dacă clasa de mijloc în locul apărării intereselor proprii se va situa din nou pe poziţia destinului comun cu poporul ; iar clasa conducătoare va ajunge la putere pe calea naturală a selecţiei prin descendenţă şi inteligenţă.
Iată, astfel am dorit să concep darea de seamă sumară, care ar putea fi numită şi vocea îngrijorării şi a conştiinţei. Mai mult spiritului am vrut să mă adresez, decât politicului, reprezentanţilor spiritului maghiar, care sunt convinşi ca şi mine că fără impulsul şi lumina călăuzitoare a spiritului riscăm să ne rătăcim. Spiritul este darul lui Dumnezeu şi calea sa în viaţa naţiunii este netezită de imperative morale. Oricare ar fi aşadar răspalata destinului trebuie să vegheze şi să-şi facă glasul auzit.
Altfel va fi doborât de vânt de pe creasta menirii sale.
În revista « Hitel», nr. 3-4/1940-1941. (Traducere : Annamaria Nastasă-Kovács)
Nota redactor. Traducătoare edulcorează expresia traducând prin cuvântul « neam" termenul utilizat în original (« magyar fajta »), cu sens biologic şi etnic, care înseamnă rasa maghiară. Formulare era la modă în Europa, în anii 40. (nota Dan Culcer.)
Note explicative
1] Este vorba de povestirea Szâsz Tamás, a pogány [Tamás Szász, păgânul], publicată în 1922 în urma unui concurs literar.
2] Tamási se referă la Antologia celor unsprezece, volum publicat în 1923 sub titlul Versek, elbeszélések, tanulmányok tizenegy fiatal erdelyi írótol [Poezii, povestiri, studii scrise de unsprezece scriitori ardeleni] şi în care el este prezent cu două nuvele. Totodată, antologia era ilustrată de o serie de artişti plastici ardeleni care se vor impune de-a lungul vremii.
3] Zsigmond Kemény (1814-1875), scriitor şi om politic. După ce a urmat ştiinţele naturii la Universitatea din Viena (1839-1840), se mută la Cluj, unde devine redactorul lui « Erdelyi Hirado". Din 1847 se stabileşte la Budapesta, în vremea revoluţiei din 1848 este deputat şi consilier al ministrului de Interne, deşi ideile lui erau departe de programul revoluţiei. Ulterior va deveni adept al Dualismului. Împreună cu Antal Csengery şi Găbor Kazinczy, iar mai târziu cu Ferenc Deăk va organiza viaţa literară, punând bazele revistei "Pesti Nap16".
4] Este vorba de un eveniment deja menţionat în acest volum, aşa-numita "Întâlnire de la Târgu Mureş" din 2-4 octombrie 1937, ce a reunit o bună parte din tinerii intelectuali maghiari nemulţumiţi de politica promovată de liderii Partidului Maghiar. [5] Se face referire la Arbitrajul de la Viena din august1940.
6] După pacea de la Trianon din1920.
7] Gyula Gombos (1886-1936) a fost imediat după primul război mondial preşedintele Uniunii Forţei de Apărare Naţională Maghiară (MOVE), devenind apoi unul din oamenii de încredere ai lui Horthy. În 1923 fondează Partidul Independenței Naţionale Maghiare (Magyar Nemzeti Fuggetlenségi Párt, traducerea din nota inițială nu era exactă), iar în 1929 devine ministru al Apărării. Este numit prim-ministru în 1932, fiind susţinut de cercurile militare de dreapta şi de marii proprietari. În această calitate colaborează strâns cu Germania şi Italia fascistă, în iunie 1933 fiind printre primii dintre şefii de guverne europene care face o vizită la Hitler.
Dictionary of Literary Biography on Aron Tamasi
Known primarily as a novelist, the Transylvanian writer Áron Tamási was also an accomplished short-story writer, dramatist, essayist, and literary historian. Influenced by historical folk ballads, Tamási captured in his body of work the rustic tone and creative imagination of the Szekler peasantry of southwestern Transylvania.
János Áron Tamási was born on 20 September 1897 in Farkaslaka, Transylvania, which was then part of Hungary. His mother gave birth to eleven children, but six died young. Tamási attended the primary school in Farkaslaka from September 1904 until June 1910. After one of his thumbs was mutilated in an accident, his parents, assuming that he would be unable to work in the fields, enrolled him in the Catholic grammar school in Székelyudvarhely; the cost was covered in part by an uncle. Tamási entered military service in 1916, attended the Academy of Officers in Gyulafehérvár (now Alba Iulia), fought in the Piave offensive from 15 to 24 June 1918, and was awarded the Grand Silver Medal of Heroism and the Károly Cross Medal. After leaving the army in the autumn of 1918 Tamási began to study law at the University of Kolozsvár (today Cluj-Napoca, Romania). That year, with the Austro-Hungarian Empire having been defeated in the war, the Romanians of Transylvania declared the region to be united with Romania; the union was ratified in the Treaty of Trianon in 1920. In 1921 Tamási transferred to the Academy of Trade in Kolozsvár, graduating in 1922.
Tamási's first literary success came in the summer of that year, when he won a prize in a short-story competition sponsored by the journal Keleti Újság. "Szász Tamás, a pogány" (Tamás Szász, the Pagan) was published in the 23 July issue. At that time Tamási was working at the Credit Bank of Kolozsvár; later he worked at the Peoples' Bank of Brassó. In 1923 he was one of eleven young Transylvanian authors whose work was published in a literary anthology, The Eleven. Three of his stories were included: "Megnyitom a földnek száját" (I Open the Mouth of the Earth), "Föld embere" (The Man of the Earth), and "Vigadjatok ügyesen" (Rejoice Carefully).
In July 1923 Tamási traveled to the United States at the invitation of his brother. He obtained temporary jobs in New York and worked as a bank clerk in Gary, Indiana, and Welch, West Virginia. Meanwhile, he sent feuilletons, short stories, and essays to Keleti Újság and other Hungarian literary journals, such as Vasárnapi Újság, Pásztortuz, and Ellenzék. He wrote his first play in 1924, answering a call for submissions from the Hungarian Theater in Kolozsvár. The "Szekler tragedy" Ősvígasztalás (Primeval Consolation) was submitted, under the pseudonym Siculus, by his fiancée. The jury was impressed by the work, but the manuscript disappeared; a copy was discovered only after the author's death, and the play was finally staged in Pécs in 1976. In 1925, again with the assistance of his fiancée, Tamási published a volume of short stories, Lélekindulás (Soul Moving), in Kolozsvár. The following year he left the United States and returned to Kolozsvár, where he worked as a journalist. He was one of the founding members, with Erdélyi Helikon, of the "Free Writers' Company," which published the political journal Hitvallás (Faith).
Tamási's first novel, Szuzmáriás királyfi (The Virgin-Mary King), was published at the beginning of 1928. In January 1929 Tamási received the Baumgarten Prize; he won the same prize the following year for his second volume of short stories, Erdélyi csillagok (Transylvanian Stars, 1929). In 1931 he published a second novel, Címeresek (The Escutcheoned), as well as a third collection of short stories, Helytelen világ (Incorrect World). The following year he was invited to an eight-day conference of Hungarian writers at Lake Balaton, where he gave a speech in the name of the representatives from Transylvania at a reception after a banquet for Archduke Albert.
During the next few years Tamási produced his "Ábel" trilogy, consisting of Abel a rengetegben (Ábel in the Wilderness, 1932; translated as Abel Alone, 1966), Ábel az országban (Ábel in the Country, 1934) and Ábel Amerikában (Ábel in America, 1934). An extended bildungsroman, the trilogy has a circular plot: in each volume Ábel is forced to undergo change, and at the end of each he returns home to rediscover himself. The reception of the trilogy was extremely favorable; the first volume earned Tamási a third Baumgarten Prize in 1933.
Responding to Tamási's popularity, the newspaper Brassói Lapok hired him to write a column titled "Tiszta beszéd" (Clear Speech), in which he discussed current public issues. In 1935 he began writing a new trilogy, of which only two volumes were completed: Jégtöro Mátyás (Matthias the Icebreaker, 1935) and Ragyog egy csillag (The Star Is Shining, 1938). Jégtöro Mátyás concerns two young people who fall in love, have a child, and struggle against life-threatening forces. The novel maintains a balance between realistic and fantasy elements.
In November 1935 the Új Thália Company performed Tamási's Énekes madár (Singing Bird, published 1934) at the Royal Theater of Pest. A Szekler peasant play about the love affairs of three sisters, the work has elements of mythology and fantasy. Tamási published a collection of short stories, Rügyek és reménység (Buds and Hope), in 1935, and his peasant play Tündöklo Jeromos (Glittering Jeremy, published 1941), was performed the following year. Written in less than a month, the play won a competition sponsored by the publishing house Erdélyi Szépmíves Céh and the Hungarian Theater of Kolozsvár.
Tamási's study of Hungarian literature in Romania, Szüloföldem (My Homeland), appeared in 1939; the publication of new editions was prohibited for several decades in Central and Eastern European countries struggling with the problem of restive ethnic minorities. His play Vitéz lélek (Gallant Soul, published 1941), was performed at the National Theatre in Budapest in 1940. His radio play "Székely karácsony" (Szekler Christmas) was broadcast several times but never published, and the manuscript is lost. In 1942 his play Csalóka szivárvány (Deceptive Rainbow) was produced at the National Theater; it was also performed in Kolozsvár, where it was a huge success. In 1943 the Révai firm in Budapest published a collection of Tamási's essays, Virrasztás (Staying Up), and he was awarded the Great Prize of the Baumgarten Foundation. On 14 May he was elected a corresponding member of the Hungarian Academy of Sciences.
Tamási escaped from Transylvania to Hungary with his second wife and father-in-law when the Soviet Union invaded Romania in October 1944. He was an honorary representative in the Hungarian parliament from 1945 until 1947. On 30 January 1947 the Studio Theater of the National Theater of Hungary presented his Hullámzó volegéy (Surging Bridegroom), which received such an outstanding response that the play was twice broadcast on radio.
In 1948 the Hungarian coalition government banned Mezei próféta (Field Prophet)--a movie version of Vitéz lélek--and Tamási's Bölcso és bagoly: Regényes önéletrajz (Cradle and Owl: Fictional Autobiography); the latter did not appear until 1953. In August 1949, however, a selection of his short stories, Kikelet (Spring), was allowed to be published. In July 1953 the newly formed government of Imre Nagy awarded Tamási the Kossuth Prize, and he was elected to the National Council of the Patriotic People's Front. Fifty of his short stories, collected as Szegénység szárnyai (The Wings of Poverty, 1954), were published by the Budapest house Szépirodalmi Könyvkiadó, to which Tamási entrusted the publication of almost all of his later works. In 1955 he traveled to his hometown for the first time in eleven years, and in the fall of 1956 he was elected to the board of directors of the Association of Hungarian Writers. Tamási's play Világi zsoltár (Secular Psalm), later retitled Hegyi patak (Mountain Stream, 1959), was completed by the end of 1957 for the Theater of the People's Army; but its successor organization, the Theater of Comedies, and the Madách Theater both refused to produce the play. In 1960 Tamási published the nationalistic novel Szirom és Boly (Szirom and His Anthill), in which he describes the difficult transition of Szekler peasants from Romanian Bukovina to life under Hungarian rule.
At the end of 1963 Tamási's health began to deteriorate from heart disease. He was treated at the János Hospital in the autumn of 1965. During this time, with the assistance of his third wife, Ágota Bokor, he struggled to complete his autobiography. Shortly before his death on 26 May 1966 he published a collection of short stories, Világló éjszaka (Lighting Night).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu