Pe marginea unor traduceri de Kádár Imre
«Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă »
Sub titlul Baladele munților, A havas balladái, în 1932 apărea la Editura Erdély Helikon din Cluj, o carte de traduceri din lirica populară românească, realizate de un scriitor maghiar ardelean, Kádár Imre. Pe atunci se putea imagina și realiza, fără sentimentul unei contradicții ireconciliabile, ca ilustratorul cărții să fie Atanasie Demian, alias Demian Tassy, artistul care desenase toate grafismele specifice unei revista românești considerată naționalistă, Gândirea.
Reproduc coperta, foaia de titlu, începutul unei traduceri cu o vignetă de Demian și prefața semnată de Kádár Imre. Nu doar ca un fapt de istorie literară ilustrând relațiile româno-maghiare intra-ardelene, ci mai ales pentru a sublinia că după un ciclu urcător, care le păruse actorilor săi începutul unei relații de cunoaștere și colaborare, mai ales la nivel intelectual, care a durat, de bine-de rău, de la 1920 la 1940 și a fost reluat, tot de bine-de rău, după 1944, ne găsim acum într-o perioadă, care durează de 20 de ani, în care nimic nu se mai construiește durabil și cunoașterea devine imposibilă fiindcă e dominată de clișee. Dacă urmărești discuțiile de pe Internet, barometrul arată furtună, ceață, grindină. Un exmplu este revenirea argumentului reciproc aruncat în față a caracterului de venituri al unora sau altora.
Pentru maghiari românii sunt veniți din sudul Dunării, s-au inflitrat în Ardeal, etc.
Pentru românii, maghiari reapar sub chipul călărețului venit din stepele Asiei, invadator violent, care a perturbat pașnica existență a agricultorilor localnici, români desigur.
Această reciprocă trimitere la origini echivalează, simbolic, cu o înjurătură de mamă. Când de fapt, cum orice om așezat va trebui totuși să o recunoască într-o bună zi, după cel puțin un mileniu de conviețuire, nimeni nu mai poate fi descalificant numit venitură. Să terminăm cu înjurăturile și să ne privim în ochi sau în oglindă, pentru a ne observa și a face bilanțul celor ce știm unii despre alții. Și vom observa atunci că știm prea puține, prea superficiale lucuri, orbiți de dogme și de ura care ne-a fost mereu instilată sau pe care au creat-o crimele care ne încarcă reciproc conștiințele. Cine a lovit primul se poate eventual afla, dar nu mai are nici o importanță. Să ne cinstim morții dar nu prin monumente concurențiale și dușmănoase.
Aparent, după 1989, s-au făcut pași înainte pe linia cunoașterii problemelor comunității maghiare din Ardeal, pentru prezentarea doleanțelor acesteia, prin activitatea unor fundații, «oengeuri» sau institute de cercetare, doar că rezultatele nu sunt bine difuzate, nici bine prezentate publicului românesc, nici nu au produs rezultate stabile și aprecieri pozitive în mediile românești.
Să ne uităm bine. E nevoie de un efort de deschidere. Relațiile sunt mai tensionate ca niciodată, poate cu excepția perioadei 1939-1945, chiar dacă ne facem că nu observăm asta. Iar provocările — nu puține.
Pământul acesta poate fi lucrat împreună. Cel care vrea mai mult decât i se cuvine după lege, va pierde. Legea bunului simț. Revenirea moșierilor de «îmbe sexe» și reacordarea privilegiilor, în numele restabilirii dreptului la proprietate lezat de comuniști, mi se pare cea mai gravă greșeală, în relațiile dintre oamenii celor două etnii, în care, totuși, cei neprivilegiați formează majoritatea.
Să milităm pentru o reuniune a celor care nu au avut și nu vor avea privilegii, ci doar drepturi. Pe aceste baze, cu negocieri deschise, fără intermediari perturbatori, se poate locui și construi în România, în Ardealul nostru comun.
Dan Culcer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu