Dan Culcer, Capcană tragică sau pasul pe loc

« De data asta eu sunt acela care-ţi spune, împreună cu tine : avem de-a face cu o capcana tragică din care nici nu ştiu dacă există vre-o scăpare. »
Cseke Gabor

« En vous parlant comme je l'ai fait ce soir, je ne sais si j'ai plus froissé les préjugés des membres des minorités ou ceux des Roumains d'origine. Cependant, depuis longtemps, je suis habitué à ne pas tenir compte de ces réactions. J'aime manifester ouvertement une opinion dont je suis convaincu et qui, j'en suis sûr, n'ira jamais à l'encontre des vrais intérêts de la nation à laquelle j'appartiens.»
Nicolas Iorga, 1936


Dragă Prietene,
Nu pot accepta pesimismul tău recent. E adevărat că iraționalitatea domină multe dintre deciziile, deci și dintre acțiunile umane. Dar în majoritatea cazurilor există soluții de reducere a impactului iraționalului, nu de eliminare desigur, poate din fericire.
Altfel am fi niște roboți fără alte disfuncții posibile decât pierderea autonomiei, dacă suntem scoși din priză. Pentru oameni, scoaterea din priză este moartea. Noi doi suntem vii, încă.
Sugerezi, prin titlul textului tău, din Ardealul nostru, că ar trebui să ne temem de reacțiile conaționalilor. Nu le putem ignora, desigur. Dar nici nu sunt dispus să joc pe ritmul vreunui țambalagiu politic român sau maghiar, a vreunui gurist reciclat din activiști de partid, securiști sau (in) telectuali ratați.

Tocmai de aceea am recurs la citarea lui Aurel C. Popovici în intervenția intitulată Încremenirea în proiect. E o provocare, desigur. E vorba de un autor interzis vreme de o jumătate de secol în România și discreditat de naționaliștii tâmpiți, de care nu ducem lipsă nici tu, nici eu, nici noi. A. C. Popovici a fost un patriot român curajos, cu o gândire autonomă și s-ar putea ca proiectul său să se dovedească acum, la un secol de la expunerea lui, mai inteligent, mai realist și mai durabil decât alte proiecte comunitariste egocentrice, inclusiv cele despre care vorbim aici, adică, de pildă, autonomia administrativă și culturală a « Secuimii ».
Acestă structură administrativă bazată pe etnism, pe etnocentrism, mi se pare expresia tipică a încremenirii în proiect. Proiectul este moștenitorul Regiunii Autonome Maghiare, construit acum pe ceea ce nu putea fi evocat argumentativ în vremea comunismului cominternist, adică privilegiile medievale ale unei comunități care se află în situția struțo-cămilei lui Dimitrie Cantemir, din Istoria Ieroglifică. Nici struț, nici cămilă. Așa « animal » nu există, cum zicea un banc de pe vremea comunismului.
Comunitate respectabilă, ca toate comuntățile omenești, Secuii nu se încadrează în nici o definiție a națiunii, deși unii utilizează expresia « székely nemzet » și susțin că ar fi una. Nu putem inventa ad-hoc o definiție a națiunii doar pentru ca ea să se potrivească cu istoria acestei comunități de vechi « coloniști » stabillizați, trimiși să apere o graniță amenințată.
Cum știi, asta este una din explicațiile istorice ale prezenței secuiești pe aceste meleaguri ale Ardealului de Est, de la începutul secolului al XIV-lea. Secuii au dreptul să se considere o comunitate aparte. E dreptul lor cel mai sfânt dar această logică comunitară ar fi corect, util și normal să fie integrată în logica istorică generală a Europei de Est. Ea nu mai poate funcționa în acest mod anacronic, al unei diferențe etnice fără etnie.
Dacă am considera acordarea unor privilegii speciale pentru a determina acceptarea unei funcții periculoase, ca fiind constituitvă pentru o « națiune » sau un « neam » aparte, cum ar fost cazul secuilor, ar trebui să acceptăm și ideea că « grănițerii » instalați la nord de secuime, pe teritoriile județelor actuale Bistrița și Năsăud, ar fi un neam aparte, cu același potențial drept la autonomie, firește că nu în devălmășie cu coloniștii de origine germanică din aceleași zone. Ar fi avut și «grănițerii» români dreptul la o regiune autonomă, mai mică dar nu mai puțin întemeiată istoric, moral, chiar dacă nu și etnic, grănițerii fiind tot români, cum secuii sunt unguri.
Faptul că evenimentele și statutul grănițeresc năsăudean, la care mă refer, sunt mai recente, nu le schimbă natura.
Secuii nu au o limbă proprie, nici tradiții care să-i diferențieze suficient de unguri, doar o așezare excentrică față de așa-zisul « magyar tömb ». Dacă au avut o limbă, atunci au pierdut-o, prin maghiarizare, și atunci, supoziție aproape ridicolă, ar trebui să se teamă de asimilarea prin maghiarizare, care, cum se vede, ar fi avut efecte ireversibile.

Tu presupui că această vînzoleală politică etnicistă mi-ar sta în gât, (begyemben), adică m-ar enerva, m-ar deranja profund. Nu e vorba de asta. Eu nu mă tem de apariția sau reapariția unei structuri administrative de acest gen, a cărei existență nu va aduce nimic util secuilor sau ungurilor. Fiindcă am trăit în Regiunea Autonomă Maghiară. Și nu am văzut semnele unei specifice prosperități debordante, care ar fi putu să se manifeste chiar și sub comuniști, dacă era determinată etnic.
Să zicem că etnismul nu era practicat fără reticențe de comuniștii unguri sau secui din RAM. Poate că etnismul post-comunist, al Restaurației ar fi mai favorabil comunității.
Să fie oare restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de comuniști unor foști conți și baroni unguri sau secui, latifundiari împgățiți pe spinarea iobagilor fără deosebire de etnie, semnul eliberării sociale și etnice al ungurilor ardeleni nelatifundiari, mare cucerire a libertății mult râvnite ?
Ce cucerire culturală sau morală reprezintă pentru tine restituirea Palatului Banffy, de pildă, descendenților emigrați ai familiei, a căror legătură cu Ardealul este strict simbolică ? Așa cum nu văd în ce măsură a cîștigat ceva comunitatea românească prin restaurația capitalistă a drepturilor de proprietate ale lui Max Auschnit, Malaxa, Karmitz și altor « mari pirați », care au părăsit România cu pașaport în regulă, semnat de Teohari Georgescu, ministrul de interne al României, cum scrie bine informatul Petre Pandrea, fostul avocat al comuniștilor înainte de 1940, încarcerat zece ani de aceștia după 1944. (Petre Pandrea, Soarele melancoliei, memorii, editura Vremea, Buc., 2005, p. 194)

Fiindcă etnismul sau etnocrația nu rezolvă problemele economice ale României. Cetățenii României, mai specific românii adică, nu au intrat în Paradis după 1919, prin constituirea statului național.
Știu că existența unui asemenea proiect « secuiesc » enervează mulți români, care cred ar fi vorba de o contrazicere insuportabilă a conceptului constituțional de stat național, unitar și indivizibil.
Ceea ce mă îngrijorează pe mine este ilogismul vizibil al susținătorilor acestui proiect autonomist. Ori ungurii și secuii sunt același neam, și atunci, întrucât între aceste două entități cordonul ombilical nu poate fi tăiat, nu trebuie tăiat, se va ajunge, mai devreme sau mai târziu la formula coridorului, care a dus la tăierea Ardealului în două. Sau la transfer de populație, cum se propusese și pentru secui în 1940. (vezi cartea de memorialistică din 1947, despre Dictat a lui Mihail Manoilescu, fost ministru de externe în guvernul Gigurtu, care a participat la negocieri (Mihai Manoilescu, Memorii iulie-august 1940, Dictatul de la Viena, Editura Enciclopedică,1991).
Sau este vorba de o entitate specifică, supraviețuind dificil etnic și demografic, ca enclavă, care se teme de asimilare, de contact, de influențe și vede în etnism soluția salvatoare de supraviețuire comunitară. Descrierea istorică realistă arată că mișcările de dute-vino, adică de asimilare, deznaționalizare bidirecțională au afectat, în această zonă, ambele comunități în contact, dar că nici una nu a pierit. ( A se consulta capitolul din Wikipedia, ca și lucrarea lui Ioan I. Russu, Les roumains et les sicules, Centre d'Etudes Transylvaines - Fondation Culturelle Roumaine, Cluj-Napoca, 1998. ISBN 973-577-185-3
Secuii nu corespund acestei imagini de locuitori ai unei enclave potențiale. Dintre unguri au fost și sunt cei mai deprinși cu contactul cu alteritatea, au lucrat în Moldova, s-au refugiat în Bucovina, au lucrat la București, Németh László descrie exact situația din anii 30.
Acest ilogism poate de fapt ascunde proiecte al căror scop nemărturisit este modificarea granițelor României. Nici un vis nu este exclus și interzis. Doar că sunt vise care erau realizabile și altele care nu mai sunt. Nu cred că ar fi vorba un proiect secuiesc, deși nu este exclus să fie așa, ci mai degrabă unul pritocit în mințile înfierbântate de glorii străbune și superiorități civilizatoare, de tipul celor «teroretizate» și practicate de Rongyös Gárda sau Turul Társaság, ale unor formațiuni paramilitare de pe teritoriul Ungariei actuale.

Îți reamintesc că părinții noștri au fost victimele acestei logici a despărțirii, a coridorului. Acum, teoreticienii autonomiei fac referințe la existența unei mobilități și a unei permeabilități a frontierelor care, deci, nu ar mai impune coridoare de legătură. Poate. Dar atunci nici construcția administrativă etnistă nu mai are rost, nu are vreo șansă să rezolve prin protecționism etno-economic, comercial temerile de asimilare ale secuilor, ca să nu vorbim de temerile restului populației maghiare din Ardeal, care nu se poate enclaviza nici cum. Orice hartă etnică o probează, chiar și cele mai manipulate dintre ele, în favoarea românilor sau ungurilor.

După cedarea Ardealului, ai mei, care nu aveau nici un motiv să plece, bilingvismul și deschiderea lor spirituală, starea specială a Mamei, care era îmsărcinată cu mine în septembrie 1940, dificultatea trambălării în aceste momente ale mobilelor și a bibliotecii deja imense a tatălui meu, nu-i îndemna să se precipite pentru a deveni « persoane deplasate ».
Totuși ai mei au fost obligați să părăsească Ardealul de Nord, expulzați prin intrigile unor confrați unguri ai medicului Alexandru Culcer, născut Lenghel, considerat poate de unii ca fiind un ungur românizat, cu atât mai de disprețuit sau periculos, cu cât bunicul, Sigismund Lenghel, zis Zsiga, descendent al unei familii poloneze din secolul al XVI-lea, a fost popă greco-catolic și secretarul (e drept, doar consistorial, nu politic) al unui militant naționalist român, Vasile Lucaciu.
Tata făcuse școală ungurească, începuse medicina la Budapesta, înainte de 1919, urmase cursurile Școlii de pictură de la Baia Mare ca elev de liceu la Dej, premiant la desen, fusese trimis pe front în Sârbia, apoi se pare în Volhinia, căzuse prizonier, se eliberase și revenise în Ardeal, la o unitate din Cristuru-Secuiesc, cred. Dar în 1919 a fost unul dintre românii care au mers la Alba Iulia să proclame Unirea.
Toate astea nu l-au împiedicat să lucreze, unoeri în cadrul unor proiecte naive, pentru prietenia româno-maghiară, să inițieze cercetările comune, concretizate prin săpături arheologice pe Valea Târnavei, pe câmpul de bătaie de la Albești (Feheregyhaza) și în jurul locului numit Ispankut, unde se presupunea să ar fi fost înmormântat, într-o groapă comună, poetul (vostru național) Petőfi Sándor.

Tata a militat atîta pe această temă încât în Clujul anilor 56-60 era caricaturizat ca descoperitorul craniile poetului maghiar de la 6 la 23 de ani. În legătură cu această perioadă, tata îmi relata cu amărăciune dezamăgirea pe care o trăise atunci când poetul, pe care l-ai citat și tu, cu o întâmplare cât se poate de simbolică pentru epoca de după 1940, Szabedi Laszlo, i-ar fi spus, la insistențele tatei, care îl aștepta să vină la Sighișoara, ca membru al Comisiei de cercetări : « Doktor Ur, maga igazan hisz a roman-magyar baratsagban ? »
E drept că suntem în vara lui 1956. În toamna căruia speranța redobândirii Ardealului a strălucit cîteva minute pe cerul tragic și însângerat al ungurimii. A acelei ungurimi care a fost evocată la congresul de constituire a UDMR-lui de la Cluj, în sala Teatrului Maghiar, unde mă întîlneam cu vechea mea cunoștință, Kőtő Jozsef, secretarul literar al teatrului pe care îl frecventam ăn anii 1966-1969 în calitate de cronicar teatral en titre al revistei Tribuna, specializat pe spectacolele în limba maghiară.
Acolo am auzit, în ianuarie 1990, expresia « Most vagy soha » ca și sloganul « Nem kell elfelejtenunk hogy mindennek ellott, magyarok vagyunk ! » Aș fi vrut să te conving, și sper să reușesc cîndva, că ambele lozinci au fost și sunt contra-productive. Ca și varianta lor românească. Ele sunt expresia unui viziuni de o miopie demnă de milă. Ele pot fi eventual folosite la ananghie, când o comunitate este atacată și când e vorba de un genocid, pe baze etnice. Așa cum s-a întâmplat în Kosovo sau cu ocazia dezmembrării Iugoslaviei.
Ungurii din România nu erau amenințați de nici un genocid, o știm amândoi, în ciuda afirmațiilor dramatice și exagerate ale scriitorului Illyes Gyula, în numărul de Crăciun al cotidianului Magyar Nemzet, cu cîteva zile înainte de a-i fi solicitat eu interviul pe care îl cunoști, fiind eu bursier al Uniunii scriitorilor, la Budapesta. Acum deznaționalizarea ne amenință pe toți, prin efectele uniformizatoare și dizolvante ale globalizării. Suntem oare atât orbiți de vetero-proiectele (expresia mea e construită pe baza celei existente despre textele veterotestatementare, texte din Testamentul Vechi) noastre și nu mai vedem, nu mai suntem capabili să definim inamicul real ?

Situația socială a populației maghiare din Ardeal nu se va îmbunătăți ca urmare a unei eventuale restructurări administrative în direcția autonomiei, atît de des invocate ca o soluție miracol. Nici prin recuperarea Ardealului și integrarea lui în Ungaria. Materiile prime ale Ardealului, de care Ungaria este lipsită din 1920, pot fi obținute prin comerț, dacă nu suntem în preajma unui conflict armat ci construim împreună ceva, dacă acel ceva n-ar fi decât o autostradă funcțională, de care ambele țări ar avea acută și urgentă nevoie. Dar în loc să ne punem resursele naționale și forțele de muncă împreună, cedăm sume imense unor transnaționale de tip Bechtel, care devalizează fondurile obținute de noi din finanțări europene, prin matrapazlâcuri demne de cele mai balcanice tradiții, sau acceptăm proiectul Roșia Montană, cu distrugerile, dislocările și efectele ecologice dezastruoase implicite.

E prea tîrziu acum să mai ducem pînă la capăt logica naționalismelor pe linia secolului al XIX-lea. Am ratat ocazia, imperialismul rus, mascat sub cel sovietic, ne-a blocat, după 1945, tuturor desăvârșirea națională. Câtă naivitatea au manifestat ungurii aceia care sperau ca Uniunea Sovietică le va oferi Ardealul de Nord, cadou pentru nu știu ce promisiuni sau acțiuni de supunere și afiliere comunistă.
Trenul acesta nu mai se oprește în stațiile noastre. Iar dacă s-ar opri rezultatul ar fi un masacru. Cei care sunt în tren sau cei care păzesc stațiile s-ar bate pentru controlul căii ferate.
Calea ferată nu poate fi subiect de bătălie, cum nu a fost nici în Siberia descrisă de Markovits Rodion, pe vremea Republicii cehești a Trans-siberianului (dacă nu îți amintești evenimentul, îl voi povesti), fiindcă blocarea ei ar însemna sufocarea populațiilor care trăiesc pe traiectul ei, singura cale de aprovizionare cu alimente, energie,etc.
Nu știu dacă această metaforă geostrategică oarecum ieșită necontrolat de sub condei, ar putea fi conceptualizată. Deși ideea că pe traiectele oleoductelor din Asia Mică, sau pe liniile proiectatelor oleducte sau gazoducte din Europa de Sud, din Bulgaria, din Kosovo, din Ucraina și Belarus, Turcia sau Armenia, se desenează conflicte geopolitice în care se implică rușii, americanii și alți occidentali, care se simt amenințați de eventuale penurii de energie pentru energivorele lor industrii și habitate, a căror funcționare ar fi imediat blocată, mi se pare evidentă, dacă cercetăm cauzele conflictului din Kosovo, în care etnia participanților a fost cîrpa roșie fluturată de cei interesați să găsească pretextul pentru a controla militar zona prin care va trece un eventual mare oleduc din Asia spre Europa occidentală.

Jocurile se fac la alt nivel. E nevoie să criticăm argumentat și temeinic ca să ieșim din acest nou dogmatism care ne împiedică să analizăm situația noastră cu uneltele sociologiei, economiei politice, prin recuperarea nedogmatică a conceptelor economice și politice marxiste, prin adaptarea unei metode analitice care nu a fost și nu este greșită.
Manipularea și deformarea stupidă de către practicienii dogmatismului comunist a acestor concepte nu le descalifică intelectual. Nu e vorba de relansarea tezei revoluției proletare sau comuniste. Internaționala comunistă nu se poate reconstitui. Problemele lumii sunt prea complicate ca să fie rezolvate prin tabula rasa. Soluțiile se află în proiectele care echilibrează naționalismele, triontic, și le depășesc în spiritul logicii contradictorii a faptelor, fără a le nega capacitatea de mobilizare comunitară și eficiența socială, fără a nega etnia, tradiția, dimpotrivă, bazîndu-se pe ele, dar nu prin stârpirea alterității, prin etnocid. Cum se poate face asta ? Păi, inventînd soluții sociale, prin « brainstormingul » care se pratică în orice întreprindere care vrea să se dezvolte și să supraviețuiască crizelor.
Trimiterile la textele lui Stefan Lupașcu despre trionticitate, despre logica non-contradictorie, la socialitatea bazată pe trionticitate definită de Eduard Pamfil și Doru Ogodescu, psihiatri români, la creștinism ca o religie triontică, cu ale lui trei Persoane implicate, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Eu, Tu și El, implică o discuție pe care voi încerca să o anim o vreme singur, dându-ți posibilitatea de a te orienta eventual, dacă te-ar interesa, în niște domenii pe care le-am parcurs înaintea ta.
Ceea ce vreau să sugerez este că nu putem să rămânem într-un câmp referențial strict istoric, etnic, demografic, cu privirea îndreptată spre ce a fost, ce am greșit, cu ce au greșit, cu ce ne-au greșit nouă și cui i-am greșit noi, nouă, lor. Nici să discutăm mereu declarațiilor mai mult dar adesea mai puțin inteligente și inteligibile, ale unor politicieni de viță nouă care își ascund interesele personale, singurele care le determină deciziile, sub frazeologia democratică sau economică, contabilă.
Ar fi ciudat dacă am crede că nu există nici o legătură între antropologie, epistemologie și politică. Ca și cum analiza proiectelor politice s-ar putea dispensa de analiza limbajului, a logicii politice, a capacității intelectuale a oamenilor politici, obligați să lucreze acum, mai mult ca niciodată, cu un material tot atît de mobil, lunecos și complex ca mâlurile. Iar « fezabilitatea » acestor proiecte nu ar depinde decât de un grup de decidenți, adunați undeva într-o sală unde e cald, se vorbește confuz, se strigă stupid, se fac și desfac fraze populiste, se practică oportunismul și șmecheria. Vorbesc despre deputații din adunările la care se fac fraze mari, care chipurile reprezintă voința poporului, adică a electoratului. Indiferent de etnie, cu mici excepții naturale, oamenii politici care ne-au fost și ne sunt contemporani, corespund acestei descrieri. « Ai mei » nu mă reprezintă. Tu te simți reprezentat de ai tăi ?


O internațională eficientă și atotputernică există. Ea se sprijină și este reprezentată de imperialismul financiar transetnic, de internaționalismul globalizării care e instumentul intereselor băncilor, ale confreriilor de « guvernanță » mondială, de tipul Comisiei Trilaterale sau a Grupului Bilderberg, despre care se știu prea puține și despre care, îndată ce li se evocă rolul nedemocratic, naivii sunt catalogați de dulăii de pază, de agenții de influență diseminați în presă, în mai toate instituțiile de cercetare pe teme istorice sau sociale, finanțate de Soros et comp, ca fiind niște aiuriți, adepți ai teoriei complotului, antisemiți notorii, lipsiți de simțul realității și de capacitatea de cuprindere a ei, etc.

E semnificativ că până mai deunăzi, singurul intelectual român care a avut curajul să-l editeze și comenteze pe Aurel C. Popovici, înainte de războiul al doilea, a fost Petre Pandrea, unul dintre românii cu o reală gândire independentă și originală. (vezi A. C. Popovici, Stat și națiune, traducere din germană de Petre Pandrea, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, 1939. Republicare la Editura Albatros, București, 1997)

Dacă m-aș teme de reacțiile conaționalilor mei sau ai tăi, fiindcă discutăm, liber sau aproape liber, chestiuni asupra cărora, nu mai departe de o generație, conaționalii noștri s-au ucis reciproc, ar trebui să accept că nu există nici o speranță. De accea găsesc prea dramatic și exagerat titlul tău, chiar dacă e interogativ, Sfatul trădătorilor ?
Nu aș mai fi realizat nimic dacă mă temeam de opinia sau de blocajele majorității. Nici revista online Asymetria, după 1989, nici fundarea revistei Vatra, împreună cu Romulus Guga și Mihai Sin, în 1971, în centrul fostei Regiuni Autonome Maghiare, unde nu fuseseră tipărite reviste de cultură românești de la 1940 încoace. Vatra a fost și este o realizare pentru cultură, dar și împotriva inerțiilor și opoziției tuturor acelora care ar fi dorit cel mult, eventual, o publicație provincială, cuminte și mediocră, opozanții proiectului fiind atât mediocrii români provinciali cât și mediocrii ungur localnici, pe al căror teren de vânătoare, delimitat și păzit, am intrat în 1971, fără să le cerem voie.
Nici proiectul primei antologii a eseului românesc pentru publicul unguresc, înainte de 1987, la care am lucrat cu Borsi Kalman Bela, dar mai ales cu Zirkuli Peter, câțiva ani, carte apărută pînă la urmă sub numele de « válogato » a lui Kántor Lajos, nu ar fi existat, dacă mă luam după alții.***
Nu ar fi existat nici traducerea unei selecții substanțiale din eseistica lui Németh László, care ar fi trebui să iasă la editura Univers, sub titlul Homo experimentator,  înainte de 1987, care nu și-a găsit editor la 25 de ani de la realizarea ei. Din pricina textului care se intitulează Magyarok Romániában, a avut loc ruperea contractului meu cu editura Univers, motivată de politrucul adjunct, Alexa, cu argumentul că volumul, care conținea acest text, nu corespunde ideologic.
Un redactor de la Humanitas a respins recent propunerea din principiu, cultura maghiară fiindu-i străină. Magyarok Romániában nu a plăcut multora, din pricini diverse, cum o probează lunga serie de texte polemice apărute după publicarea lui în Ungaria, și antologate de Nagy Pál.

Ținând seama de toate aceste întâmplări, semnificative pentru mine, îți propun să ne bazăm pe mințile și pe putințele noastre, așa cum, de altfel, mi-ai zis chiar tu să facem cu câteva luni mai înainte.
Cei care au ceva de zis, dacă ne citesc, să zică, în scris. Îi vom publica alături de textele noastre. Nu pledez pentru un nonconformism în sine ci pentru libertatea opiniei, care ar putea fi cenzurată doar dacă am fi în război, civil sau clasic. Poate că nu suntem (încă !). Cred că putem să ne asumăm și tolerăm diferența și în acest fel.

Ai notat un adevăr important privitor la chestiunea națională. Procesul de constituire a națiunii moderne, post-pașoptiste, nu a decurs în același fel în seria istorică ungurească și în seria românească. El nu s-a încheiat, nu doar din pricina acestei diferențe, nici la români, nici la unguri. A trecut peste noi comunismul.
Îmi vine în minte o metodă de lucru pe care politica o disprețuiește, presupunând că nu ar avea relevanță analitică. Ipoteza istorică, adică rescrierea unei serii istorice sub semnul lui « Ce-ar fi fost dacă ? »
Putem accepta ca joc cu miză tragică o astfel de uchronie, variantă de timp nu așa cum a fost ci cum ar fi putut să fie **.
Uchronia este o evocare imaginară în timp, nu neapărat și în spațiu. E vorba de un neologism din secolul al XIX-lea bazat pe termenul Utopie, cu un U negativ și chronos (timp), etimologic termenul invocă un non-timp, un timp care nu există. In literatură e vorba de un format care se bazează pe principiul rescrierii unei serii istorice, nu neapărat a ISTORIEI, de la un punct încolo, prin modificarea unui eveniment din trecut și descrierea consecințelor plauzibile ale acestei modificări.
Am putea deci construi o uchronie pe baza unei supoziții. Supoziția unei Ungarii Mari, rămasă în picioare după 1919, și consecințele acestei forme politice asupra destinului ungurilor din Ardeal, care ar fi trăit sub regimul lui Kuhn Bela, apoi a lui Rakosi Matyas, ar fi făcut Revoluția din 1956 și ar fi acceptat « socialismul gulașului », propus de Kádar János, soluția de temporizare, de suspendare a istoriei propusă de cel care și-a ucis colegul de partid, concurentul, poate prietenul.

Finalizarea construirii națiunii s-a blocat la unguri în 1870, mai devreme decât la români, fiindcă dualismul, deși părea tocmai ideea salvatoare, era prin natura sa o soluție de compromis, venită de sus, reprezentând ceea ce s-ar putea numi, cu o formulă din istoria românilor, o « monstruoasă coaliție », o alianță la vârf între burghezia in statu nascendi ungurească, o nobilime transetnică moștenită din feudalism, și casta imperială austriacă, ambele de fapt transetnice în bună măsură, fiindcă fuseseră constituite prin înglobarea în castă a unor grupuri a căror arbore genealogic dovedește recrutarea lor din toate etniile locuitoare ale imperiului habsburgic și ale regatului Ungariei feudale. Formațiuni statale constituite astfel, ca mai toate aceste formațiuni statale feudale, pe baza cuceririi militare și a forței armate de lefegii, nu erau formațiuni de stat național.
România, ca stat modern, nu s-a creat așa. Oricât s-ar strădui istoricii unguri, profesioniștii serioși sau compilatorii de genul lui Henri Bogdan.Voi reveni asupra cărții acestuia, « Histoire de Pays de l'Europe de l'Est », o carte scrisă cu atâta tenacitate deformatoare încât devine ridicolă. Bogdan, francez descendent din unguri îi transformă pe valahii în cel mai expansionist neam din Europa. Plecați din Pind și ajunși în Caucaz, ei sunt migranți insidioși, cu o trenă de turme, o comunitate fără discontinuitate care cucerește un spațiu vital enorm. Asta doar ca autorul să poată declara senin că Ardealul fusese, la venirea ungurilor, un teritoriu vid, depopulat. Aș vrea să aflu un al doilea asemenea teritoriu european, unde locuitorii dispar ca să lase loc liber unor năvălitori, în loc să se pună la adăpost în munți, cum au făcut toate neamurile, inclusiv secuii, când au fost în pericol. Demografia descriptivă, notele de călătorie ale străinilor mărturisesc caracterul compact al populațieie majoritare românești în mai toate zonele din care este constituit azi statul român. Ce importanță că au venit din Pind sau de aiurea? Sunt aici, de veacuri. Mai discutăm și acum ăn numele dreptului primuluiio ocupant? Nu e destul?
Am inserat pe blog trimiterile la Pallas Lexikon pentru că, din acele pagini, oricine poate extrage datele demografice specifice Austro-Ungariei și observa această realitate, descrisă obiectiv de savanții unguri, într-un moment, la finele secolului al XIX-lea, când nimic nu părea să amenințe stabilitatea sistemului, când, deci, nu era nevoie de nici un efort de propagandă și de demonstrații pro-domo sua. Să adunăm deci greco-catolicii cu ortodocșii din județele ardelene, și este deja destul.

Ai pomenit de demografia Dobrogei. Ai aici dreptate să evoci cucerirea demografică de către români a Dobrogei. Totuși imaginea ta despre acest teritoriu este cam schematică. Platourile Dobrogei au fost teren de pășune pentru turmele ardelenești de la Rășinari, cu mult mai înainte de integrarea politică a acestui teritoriu în statul român. Deci o prezență discontinuă chiar dacă nu stabilă și masivă poate fi acceptată. Spun asta doar pentru a fi precis. Nu asta este baza românității dobrogene care a fost negociată pe baza unui schimb teritorial, sudul Basarabiei contra Dobrogea, între două imperii.
Aș vrea totuși să cădem de acord că istoria nu se face pe bază de percepte morale ci pe baza de situații geopolitice, dintre sursele de materii prime, apa, sarea, controlul resurselor energetice, a căilor maritime sau de uscat, căutarea ieșirii la mare au desigur un caracterul ineluctabil combinat uneori cu demersuri invazive, care adesea sunt direct războaie. Strămoșii tăi au practicat asemenea acțiuni de geopolitică invazivă. Pînă și-au cucerit un teritoriu pe care de atunci îl păstrează cu grijă. Ai mei, la fel.

Îți reamintesc că Ungaria suferă și acum că nu are ieșirea la Adriatică, pierdută cu ocazia dezmembrării Austro-Ungariei.



Despre identitate. Limite, ziduri, case, drumuri, dragomani.

Mariana Șora, traducătoare și eseistă remercabilă, afirma, într-un interviu acordat lui Leonid Dragomir, că fraza lui Nae Ionescu : "Între națiuni există ziduri care merg de la pământ și până la Dumnezeu", pronunțată de acesta în cadrul unui curs din 1937 sau 1938, a fost resimțită de studenta care era dânsa pe atunci, ca « o fraza memorabilă si dărâmătoare », și a marcat îndepărtarea tinerei, inteligentei și studioasei evreice timișorenem de Nae Ionescu, care probabil i se arătase și ei tot atât de fascinant ca și altor studenți pînă la acea vreme.

Nae Ionescu va fi fost genial ? Nu știu. Dacă Goethe a fost un geniu, atunci Nae Ionescu nu a fost unul. Mai degrabă văd în Nae Ionescu un antrenor în filosofie, în genul, poate, în care Noica dorea să fie el însuși antrenor, pentu tineri, sub comuniști. Adică să îi facă pe cei care, sub presiunea dogmei și cenzurii, uitasera să gândeasca, să devină oameni liberi, gânditori cu propriul lor cap, pe proprii lor umeri. Drepți, în picioare.

În privința frazei lui Nae Ionescu, tot ce știu despre națiuni mi se pare o confirmare a acestei memorabile fraze, a cărei forma probabilă mi se pare mai degrabă : « Între națiuni există ziduri care se-nalță de la pământ și până la Dumnezeu ». Dar zidurile sunt nu doar despărțitoare ci și protectoare. [Iar toate zidurile au porți. Toate membranele bio9logice și sociale sunt permeabile, cîtâ vreme nu sunt atinse de necroze.]

Daca nu ar fi așa, nu ar exista ființe, corpuri geometrice, nu ar exista națiuni, dar nici contacte și schimburi între ele. Este o problemă de biologie, de viață, de matematică, de geometrie și nu de politică sau etică. Nu ar putea exista « corpuri » diferențiate, fără delimitări, iar limitele, deși permeabile, în aceste domenii, sunt o necesitate, nu doar o convenție sau un mit fondator.

Pentru a convinge o evreică, primul exemplu care ar putea sâ fie dat este chiar cel care permite definirea evreității. O limită pe care cei care se definesc drept evrei o înalță de la pământ și pâna la Dumnezeu. Fără persistența acestui zid, menținut cu imense sacrificii și cu extraordinară tenacitate, comunitatea ebree nu ar fi putut supraviețui. Și tocmai pentru supraviețuirea ea, se înalță și acum ziduri, de la pământ și până la Dumnezeu. Ziduri reale pentru a apăra zidurile simbolice, cele despre care vorbea Nae Ionescu.

Nu trag de aici concluzia că separația este etanșă, că ar putea fi etanșă vreodată, doar că ea este necesară, fiindcă devălmășia este entropică. Adică mortală. Asta trebuie să li se răspundă propagandiștilor dereglementării, globalizării și altor universalisme, cum sunt capitalismul și comunismul. Pentru a exista, trebuie să ne diferențiem, specializăm. Așa a apărut și viața pe pământ. Prin zidurile celulare. Prin ieșirea din devălmășie. Casele se construiesc cu ziduri. Ele ne adăpostesc de rele. Că în contextul crizei antebelice, cu mișcările sale antisemite, Mariana Șora a înțeles greșit sau mai exact nu a înțeles această frază, e aproape normal. Că acum nu și-a amendat neînțelegerea, este neliniștitor. Fiindcă suntem în fața unei confuzii de planuri. Zidurile casei lui Israel au ferit de pieire neamul acesta, spre norocul său.

Ca traducător și vorbitor trilingv, sunt destul de bine plasat pentru a simți pe unde trec zidurile și cât de nete, fluide, transparente sau opace sunt limitele. Și mai ales cât de periculos și fascinant este să traversezi membrane, să treci de pe o orbită pe alta. [Ca dragoman, interpret, traducător, știu că risc să fiu decapitat, cum se întâmpla cu unii greci din fanar, la curtea Sultanului, ca știutor al prea multor secret împărătești. Sau repudiat de ai mei, ca trădător, fiindcă prea dau semne că nu îi urăsc pe trimișii împăratului, pe vecini. Sufăr poate de un soi de nou sindrom Stockholm. De complicitatea și simpatie pentru adversarul potențial sau real. Sau, în fine, suspectat de ambele părți, agent de influență, informator, spion. Poate că sunt toate acestea, că aș fi pe cale să îmi pierd sufletul, să îmi pierd identitatea. Sunt bolnav de înțelegerea Celuilalt ? Pentru a te liniști, declar că sunt gata să iau arma în mână, dacă va fi nevoie, pentru apărarea independenței Maramureșului și identității mele de ardelean român expatriat.]

Acestea fiind scrise, nu sunt deloc atât de pesimist și spenglerian ca Mariana Șora. Venirea barbarilor care au destrămat Imperiul a fost ocazia noii diferențieri din care s-a născut națiunea căreia îi aparțin și limba în care scriu. Deși îmi place latina, deși vorbesc franceza și maghiara, prefer să scriu în limba română. Nu din orgoliu sau paranoia națională ci pentru că nu vreau să fiu altceva decât sunt. Asemenea celor din care mă trag. Pruncii mei din Franța sunt barbari ajunși la Paris. Eu i-am ajutat să intre în Cetate. Ce neam se va naște din aceste noi amestecuri ? Unul puternic care își va înalța zidurile noii sale case până la Dumnezeu. Unul.


Nota : Bibliografie
http://fr.wikipedia.org/wiki/Entropie
http://fr.wikipedia.org/wiki/Auto-organisation#Auto-organisation_en_physique
http://fr.wikipedia.org/wiki/Néguentropie
(Vezi și Vatra, nr. 1-2 / 2010)

Acestea fiind zise, vei înțelege că admit și pricep natura eforturilor comunității maghiare, în ansamblul ei, de a supraviețui prin delimitare. Dar solicit reciprocitatea și buna credință. Și mai ales, încât la ieșirea din carcasa izolaționismului, a acestei pseudo-soluții administrative. Prin măsuri pozitive, printre care cele privitoare la educație mi se pare esențiale pentru ambele părți. Am scris asta de multe ori : sunt profund nemulțumit de incapacitatea sistemului de învățământ din România de a răspunde pozitiv și constructiv naturalei dorințe de apărare a identității pe baza căreia își construiește sistemul de revendicări comunitatea maghiară din România.

Nu au români a se îngriji de ce se va întâmpla cu ungurii care nu cunosc limba română. Treaba lor. Nu vor găsi de lucru decât în viitoarea RAM, varianta secolului al XXI-lea, ei și ? Vor să îngroașe rândurile șomerilor ? Ce treabă am eu cu asta ? Nu vor avea drept la șomaj, dacă refuză să lucreze în zone neprotejate etnic?
Critic dezinteresul românilor pentru un bilingvism natural, precum și pentru unul educat, în toate zonele de contact cu vecinătățile interioare de orice fel. Este o poziție leneșă, depășită și dăunătoare. În zonele respective, dar și altundeva, acolo unde se manifesta o cerere, statul trebui să încurajeze bilingvsimul sau trilingvismul vecinătăților. Nu multiculturalismul la modă, care nu duce decât spre disoluția identității specifice, prin asimilare în cultura unificatoare anglosaxonă. Multiculturalismul, concept importat din sociologia meltingpotului american, stat de imigranți, nu este dăunător în sine ci prin conțintul cpncret care i se atribuie și prin sensul politic global care subîntinde această ideologie entropică, uniformizarea, egalizarea, globalizarea.
Precizez însă că nu e treaba învățămîntului de stat din România să finanțeze școli care nu reprezintă un interes pentru comunitatea globală. O finanțare a învățămîntului de stat trebuie să fie proporțională cu prezența proporțională a comunității în raport cu totalul populației, cu contribuția ei proporțională la bugetul comun. Din acest unghi de vedere, actuala reprezentare etno-politică mi se pare o erezie care trebuie să fie criticată și înlocuită cu o reprezentare politică democratică, bazată pe votul individual și nu pe cel comunitar. Pentru toate cazurile. Așa cum am mai spus, interesele unei comunități nu sunt transociale în numele etnismului, ci sociale. Proiectele sociale capitaliste nu pot reprezenta o comunitate ci doar interesele unor pături și grupuri. Dacă ar fi altfel, ar însemna că trăim în comunism unde clasele sociale au fost desființate. Nu trăim în comunism. Dimpotrivă, un capitalism sălbatic, făra nici o regulă, al Restaurației brutale, s-a instalat pe fondul unei propagande despre liberalism și autoregularea pieții, care nu este decît o mască pentru voracitatea unor grupuri de interese minoritare, nu etnic ci social.

Aș vrea să explic, înainte de a continua, titlul blogului nostru, fiindcă este dat de mine, deci am avut o idee atunci când i-am zis Ardealul Nostru, revistă culturală triontică (și eu, și tu, și el, și noi, și voi, și ei).