DEMÉNY PÉTER: Suită pentru patrie (Haza-szvit)

Vatra, nr. 3-4/2011, Tg. Mureş

Un poem de excepţie, un adevărat punct de referinţă în lirica maghiară contemporană de sorginte transilvăneană. Deşi exprimă o nervozitate accentuată inventariind mai toate capcanele sentimentului naţional exacerbat, de toate nuanţele şi de toate tipurile, exprimă o poziţie demnă de luat în seamă când e vorba de dialog şi vecinătăţi. Felicitări poetului Kocsis Francisko care a tradus cu brio acest poem-fluviu remarcabil. (cseke)


Asta deja-i Gara de Est, abia a trecut de opt.
De puţin eram în Gara de Vest, era abia opt,
după Süly şi Sáp1 şi Berettyó-nu-ştiu-cum2.
De-acum numai Ladány, Szolnok3 - cam tot atât.

Budapesta pufăie între două gări feroviare.

Lângă tren, taxi, taxi, taxi,
aveţi grijă, ăştia vă trag pe sfoară, mişeii.
Dincolo de drum, taxiuri adevărate,
Gyurcsány4 ăsta e o canalie,
dar şi Orbán5.
Nu merită să te ocupi de politică,
ăstora nu le pasă decât de buzunarul lor
şi de târfele care i-au făcut.

Colegiu, tu scump refugiu.
Vezi, tu eşti român, e fain, nu?
Eu sunt din Slovacia, ştii, nu-i aşa.
Mă hurduc patru ore cu maşina. Mă bag sub duş, e însăşi mântuirea.
Aici încă nu-i Pesta, e numai duhoarea sa.

Nici n-am ştiut că eşti liberal,
că ţii şi tu cu ticăloşii de jidani cu pufoaică
liberali trădători cu simbrie, servus.
Amice, să te aliniezi şi tu alături
de aceşti pigmei-szechenyi6 de dreapta
înţoliţi cu jachete bocskai7,
asta chiar că n-aş fi crezut.

Cartofi prăjiţi la Rákoskeresztúr8,
deasupra ciuperci, ouă, bacon, ceapă, caşcaval,
alături familiile colegilor strămutaţi de zece ani,
ce pula mea, da' ăsta ce-o mai fi,9
zicem, ardeleni get-beget, şi râdem cu hohote,
ce-i natal pe veci natal rămâne,
zece ani de chirie, zece ani de zbateri, chin,
zece ani mai buni aici, unde mai mult e mai puţin,
de treizeci de ani te căutăm, patrie,
asta e.

O, Pesta, Pesta, oraş cu chip livid,
isteric, irascibil şi morbid,
te mai răscoleşte şi acasă
duhoarea-n suflet îmbibată,
pielea-ţi sângerează, băşicată —
frază ulterior adăugată -,
pe străzi mă izbeşte mizeria atroce,
nimic nu-i s-o mistuie, disloce,
ungurime urlând de pe-afişe colosale,
necurmată, răvăşitoare hărmălaie,
nu vă iubesc; deşi ar fi ce să-mi placă...
Capitala mea, lup sângeros, lasă-mă să plec acasă.

Aş fi maghiar, sunt însă ro-maghiar10,
de mă rănesc cumva accidental,
curg din mine plăci comemorative,
socluri de statui şi inaugurări,
wassalbert11 en gros, remenyik12 grămadă,
prinţulcsabapepotecidestele13,
hortypeuncalalb14,
eu nici nu exist, nu iubesc, nu mănânc, nu beau,
mă zbat cu dinţii scrâşniţi, supravieţuiesc îndărătnic,
îmi contemplu palmierul crescând sub povară,
mărgăritarul în cochilie.

Aş fi maghiar, sunt însă ro-maghiar,
trianonizez în loc de a trăi,
umblu-n iţari secuieşti,
aşa mă simt maghiar veritabil,
dar sfecla galbenă tot morcov mi-e, sâc,
cartofii despicaţi tot cartofi-pai,15
mă strâmb de-aud hamhapai.16

Aş fi maghiar, sunt însă ro-maghiar,
dedinhot,17 minoritar şi idem altele,
aut, corner, centrare - le-am învăţat la douăzeci de ani,
toate le ştiu aşa, românizate,
am crescut odată cu ele pe româneşte,
e logic deci că eu sunt român,
şi cui să-i pese că-n fapt nu se poate?!

Aş fi maghiar, sunt însă ro-maghiar,
nu-s om viu - ci o sumă de banalităţi,
deşi se uită, pe mine nu mă vede,
decide doar că trebuie să fiu „naţional",
să dezvelesc plăci, un împătimit care
se culcă cu Horty şi se deşteaptă cu Csaba
şi-i urăşte pe mizerabilii valahi.

Ori decide că-s un maghiar
mai dihai decât maghiarii,
c-am inaugurat fiece placă împotriva lui,
că-1 învinuiesc pentru orice necaz,
ori c-am mâncat pâinea ţării sale,
şi totuşi, totuşi, totuşi îl urăsc.

O, Pesta, Pesta, oraş cu chip livid,
isteric, irascibil şi morbid,
te mai răscoleşte şi acasă
duhoarea-n suflet îmbibată,
pielea-ţi sângerează, băşicată -
frază ulterior adăugată -,
pe străzi mă izbeşte mizeria atroce,
nimic nu-i s-o mistuie, disloce,
ungurime urlând de pe-afişe colosale, necurmată, răvăşitoare hărmălaie,
nu vă iubesc; deşi ar fi ce să-mi placă...
Capitala mea, lup sângeros, lasă-mă să plec acasă.

Trăiesc acasă, dar dor mi-e de-un cămin,
numai că mie acasă mi-e şi cămin.
Oare unde se află steaua mea,
care boltă m-acoperă matern fără să-mi julească pielea,
care fir de iarbă nu mă-nţeapă,
care blestem nu-mi recade-n ceafă,
care alduire nu sună a blestem.

Trăiesc acasă, dar sunt şi-aici străin,
iar dincolo cel puţin la fel de tare,
n-am un loc unde să beau liniştit,
să-mi tai netulburat felia de pâine,
unde să nu simt că deşi abia doare,
totuşi sfredeleşte-n mine ne-ncetat.

M-am tot amăgit că există
patrie şi neam şi altele la fel,
c-aş putea fi, în sfârşit, parte a lor,
şi nu doar a demagogiei sterpe,
că trec peste-un hotar şi-atunci
şi-nlăuntrul meu aş trece-un hotar,
hotarul bun, care pe mine cu mine însumi
mă-nsăilează pe-o margine ciudată,
mă separă.
Dar nu se putea astfel,
aşa nu mergea; doar să contemplu Dunărea,
dacă scăpăm câteodată de-acasă,
să văd Cetatea şi strada Váci,
Piaţa Franciscanilor, unde se coc napolitane,
să fiu un maghiar vanilat
şi să afirm stând pe Muntele Gellért18
că Bucureştiul nu-i nici pe departe atât de frumos.

Că mi-ar fi însă patrie, asta totuşi nu,
acum nici de ciudă, m-a dezamăgit.
Mă-ntorc acasă, patria nici acolo n-o simt,
din păcate, şansa definitiv m-a ocolit,
n-aş putea spune că-i un jogging crispat,
poate nici nu-ncape-n lume atâta năduf
cât mi-ar trebui mie ca plaiurile patriei
mele să le contemplu detaşat,
trenul troncăne, deja oprim la Ladány,
apoi Oradea, Huedin şi Cluj, în fine,
de câte ori a trebuit singur să mă-nşel,
de-acum să-mi fie învăţătură de minte.

Note:

1   Süly şi Sáp (azi Sülysáp, datorită concreşterii celor două localităţi, unite şi administrativ în 1950), aşezări vechi, amintite în documente în jurul anului 1200, când regele Béla al Vl-lea a donat unei congregaţii de călugăriţe domeniile sale din Süly şi Oszlár. în timpul invaziei tătare (1241-42), locuitorii acestor aşezări au pierit ori s-au refugiat, însă, după trecerea ameninţării, localităţile au început să prospere. Au fost renumite pentru agricultura şi zootehnia dezvoltate aici, produsele lor ajungând cunoscute şi în Occident. Numărul locuitorilor la sfârşitul anilor optzeci atinsese cifra de zece mii.

2 Berettyó, e vorba de orăşelul Berettyóújfalu, situat pe ruta Oradea-Budapesta. Este locul de naştere al unuia dintre cei mai apreciaţi poeţi postbelici din Ungaria, Nagy László.

3 Püspokladány, Szolnok, oraşe aflate pe aceeaşi rută.

4 Gyurcsány Ferenc, fostul premier al Ungariei între 29 septembrie 2004 - 14 aprilie 2009.

5 Orbán Viktor, actualul premier al Ungariei.

6  Referire la Széchenyi Istvân (1791-1860), considerat cel mai important bărbat de stat maghiar din toate timpurile, politician,  scriitor,  polihistor,   economist,  fost  ministru  al transporturilor, unul dintre întemeietorii Ungariei moderne, de numele său legându-se reformarea economiei, transporturilor, politicii   externe.   Numele   său   este   purtat   de   numeroase instituţii maghiare. In comparaţie cu Széchenyi, politicienii contemporani nu depăşesc condiţia de pigmei.

7  Jachetele Bocskai - vestimentaţie specific maghiară creată în perioada interbelică. Iniţial, a fost destinată uzului cotidian,   însă  a  devenit  extrem   de  apreciată,   concurând smochingul. In zilele noastre se poartă la ocazii festive.

8 Rákoskeresztúr - localitate de lângă Pesta, inclusă în prezent în perimetrul capitalei, constituind zona centrală a sectorului XVII.

9 In limba română în original.

10 ro-maghiar - prescurtare de la maghiar din România, o formulă sarcastic-ironică şi un răspuns la aroganţa «neaoşiştilor» din Ungaria.

11 Wass Albert, aristocrat transilvănean, scriitor, emigrat după război în Statele Unite. A fost condamnat în contumacie pentru crime de război. Se fac demersuri pentru reabilitarea sa.

l2 Reményik Sándor - unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi poeţi maghiari interbelici din Transilvania, exponent al transilvanismului, autor al multor poeme de exaltare patriotică.

13 «prinţul Csaba pe poteci de stele» - al patrulea vers din prima strofă a imnului secuiesc, scris în 1921 de Csanády György, pus pe muzică de Mihálik Kálmán. Intenţia autorilor n-a fost să creeze un imn, ci o cantată care să fie interpretată cu ocazia prinosului din mai. Muzica a fost compusă pentru un cor feminin, bucata fiind interpretată prima oară la reuniunea corală de la Aquincum la 22 mai 1922.  Bucata muzicală interzisă însă decenii la rând a dobândit o popularitate crescândă în Transilvania, devenind ceea ce este azi. Se cunoaşte şi un imn secuiesc „vechi", care în realitate este o compoziţie a lui Bartók Béla ce respectă ritmul muzical arhaic, intitulată Seară la secui (Este a székelyeknél), autorul textului fiind anonim. Prinţul Csaba este o figură legendară, mezinul lui Attila.

14 «horthy pe un cal alb» - după preluarea puterii, după căderea revoluției bolșevice a lui Kúhn Béla, Horthy Miklos, regentul Ungariei, a intrat în Budapesta pe un cal alb.

15 Pentru morcov, transilvănenii folosesc expresia murok, cei din Ungaria sárga repa (sfeclă galbenă), pentru cartofi-pai, szalma krumpli, cei din Ungaria hasáb krumpli. Indiferent cât de corect şi literar ar vorbi limba, când folosesc aceste expresii ardelenii îşi trădează locul de origine şi sunt de multe ori ironizaţi.

16 nyamihörpi în original, un compus între două cuvinte stâlcite din limbajul copiilor, primul înseamnă a gusta şi linge ceva dulce, al doilea a sorbi, a hăpăi o băutură de asemenea dulce. Se foloseşte pentru a desemna ceva delicios. Construcţia încearcă să redea această juxtapunere în formă şi sens.

l7 dedinhot - o altă prescurtare, de la expresia határon túli = de dincolo de hotare, de asemenea dispreţuitoare.

18 Muntele Gellért - colină lângă Dunăre (235 m), pe malul dinspre Buda, unde se află amplasată o statuie a episcopului Gellért (Gerard), care l-a ajutat pe Sfântul Ştefan, regele creştinat, să convertească populaţia maghiară. Epiescopul a fost ucis de către opozanţi. Legenda spune că ar fi fost băgat într-un butoi de către păgâni şi rostogolit pe versantul abrupt în apele Dunării.

Traducere de KOCSIS Francisko

Iata si textul original:

Haza-szvit

Ez már a Keleti, alig nyolc óra telt el.
Nemrég a Nyugatiban voltunk alig nyolc óra,
meg Süly és Sáp és Berettyóakármi után.
Most csak Ladány, Szolnok - ez is ugyanannyi.

Két pályaudvar közt fújtat Budapest.

A vonat mellett, taxi, taxi, taxi,
vigyázzon, ezek átverik, a rohadtak.
Át a restin, igazi taxik,
ez a Gyurcsány ám a gazember,
de hát az Orbán is.
A politikával nem érdemes,
nem törődnek ezek, csak a zsebükkel
meg a kibaszott kurva anyjukkal.

Kollégium, te drága menedék.
Maga román, no látja, ez derék.
Én felvidéki, ugye tudja.
Négy órát zötyögök a buszba'.
Zuhany alá, a megváltás maga.
Ez még nem Pest, csak a szájszaga.

Nem is tudtam, hogy liberális vagy,
hogy te is ezekkel a rohadt pufajkás zsidó liberális
hazaáruló bérencekkel tartasz, szervusz.
Pajtikám, hogy te is beállj ezek mellé a jobboldali
bocskaimellényes fiókszéchenyik mellé,
azt azért tényleg nem hittem volna.

Sült krumpli Rákoskeresztúron,
rajta gomba, tojás, bacon, hagyma, sajt,
tíz éve áttelepült osztálytársak családjával,
ce pula mea, da ăsta ce-o mai fi,
mondjuk, echte erdélyiek, és nagyokat röhögünk,
a hazai, az mindig hazai,
tíz év albérlet, tíz év küszködés,
tíz jobb év itt, ahol a több kevés,
harminc éve, hogy keresünk, hazám,
az ám.

Ó, Pest, Pest, ó, kiürült arcú város,
hisztérikus és hővér és halálos,
az emberben otthon még felkavarg
a lelkébe szivárgott szaganyag,
a bőre vérzik, tökre hólyagos -
a felszólamlás utólagos -,
az utcákon úgy rámsújt a nyomor,
hogy nincsen azt, mi bevegye, gyomor,
óriásplakátról ordító magyarság,
szüntelenül zsivajgó felkavartság,
nem szeretlek; bár lenne mit szeretnem…
Vérfarkas fővárosom, hát engedj hazamennem.

Magyar lennék, de rommagyar vagyok,
ha megvágom magam véletlenül,
emléktáblák ömlenek belőlem,
szobortalapzatok és felavatások,
wassalbert en gros, reményik dögivel,
csabakirályficsillagösvényen,
hortyhafehérparipán,
én nem is élek, nem is szeretek, nem eszem, nem iszom,
csak összeszorított szájjal küszködöm, túlélek vadul,
csak nézem, ahogy nő a pálmám a súly alatt,
kagylómban a gyöngy.

Magyar lennék, de rommagyar vagyok,
élet helyett trianonkodom,
székely harisnyában járok,
így érzem igazán magyarnak magam,
a sárgarépát juszt is muroknak nevezem,
a hasábburgonyát szalmakrumplinak,
fintorgok, ha azt hallom, nyamihörpi.

Magyar lennék, de rommagyar vagyok,
hattúli, kisebbségi és ilyenek,
taccs, szöglet, beadás - ezt mind húsz évesen tanultam,
amúgyosan románul tudom őket,
románul nőttem én fel velük együtt,
logikus hát, hogy én román vagyok,
s kit érdekel, hogy nem lehetek az?!

Magyar lennék, de rommagyar vagyok,
nem élő ember - közhelygyűjtemény,
nem engem lát, bár rám néz, aki néz,
csak eldönti, hogy „nemzeti” kell lennem,
táblaavató, szenvedőleges,
ki Horthyval fekszik és Csabával ébred,
és gyűlöli a sok mocsok oláhot.

Vagy eldönti, hogy oly magyar vagyok,
hogy még a magyarnál is magyarabb,
és minden táblát ellene avattam,
és minden bajért csak őt okolom,
és megettem országa kenyerét,
és mégis, mégis, mégis gyűlölöm.

Ó, Pest, Pest, ó, kiürült arcú város,
hisztérikus és hővér és halálos,
az emberben otthon még felkavarg
a lelkébe szivárgott szaganyag,
a bőre vérzik, tökre hólyagos -
a felszólamlás utólagos -,
az utcákon úgy rámsújt a nyomor,
hogy nincsen azt, mi bevegye, gyomor,
óriásplakátról ordító magyarság,
szüntelenül zsivajgó felkavartság,
nem szeretlek; bár lenne mit szeretnem…
Vérfarkas fővárosom, hát engedj hazamennem.

Itthon élek, de otthonra vágyom,
csakhogy itthon van nekem otthon is.
Hol is lehetne az én csillagom,
melyik ég az, amelyik rámterül,
és nem karcolja meg a bőrömet,
melyik fűszál nem fúródik belém,
melyik átok nem hull vissza rám,
melyik áldás nem olyan, mint egy átok.

Itthon élek, de itt is idegen,
és ott legalább annyira vagyok,
sehol egy hely, ahol nyugton ihatnék,
nyugton szelhetnék a kenyeremből,
ne gondolnám, hogy alig fájdalom,
mégis itt motoz bennem szüntelen.

Azzal áltattam magam, létezik
haza és nemzet és más ilyenek,
hogy nekem is tudna közöm lenni végre,
és nem pusztán a demagógiához,
hogy átjövök egy határon és akkor
magamban is átlépek egy határt,
egy jó határt, mely önmagam velem
egy furcsa férc mentén köthetne össze,
választna el.
De így nem lehetett,
nem lehetett így; csak néznem a Dunát,
ha elszabadulok olykor otthonomból,
néznem a Várat és a Váci utcát,
a Ferenciek terét, hol gofri sül,
s vaníliával vagyhatok magyar,
s gondolhatom a Gellérthegy fölött,
hogy ilyen szép nem úgyse Bukarest.

Hogy hazám lenne, azt mégsem azonban,
s most már a gőg miatt sem, elmerült.
Hazajövök, hol szintén nincs hazám,
engem ez, sajnos, végleg elkerült,
nem mondhatnám, hogy zizzenő dzsoging,
mert annyi zizz tán nincs is a világon,
amennyi nekem kellene, hogy lazán
végigtekinthessek a hazámon,
kattog a vonat, ez itt már Ladány,
ez Várad, Hunyad és végre Kolozsvár,
annyiszor kellett becsapnom magam,
hogy többször nem csapom be most már.