Autorul acestui articol va fi probabil nevoit într-o zi să recunoască, pe bază de documente istorice valide :
1. că Tökés László nu a fost, asemeni altor invenții ale propagandei decembriste, nici erou, nici revoluționar ci agent de influență, unul din rolurile distribuite în scenariul fluctuant al loviturii de stat. Alături de Dumitru Mazilu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, ca și alți pseudo-disidenți din echipa de zgomote susținută, organizată de Gogu Rădulescu. Dar și de actorii și ziariștii care au apărut la televiziunea «liberă» în Studioul Patru, la balcoanele din Timișoara, Cluj, Târgu Mureș, alături de delegații lui Ion Iliescu, Petru Roman, Militaru, etc.
2. că adevărata misiune postdecembristă auto-asumată a lui Tökés László se integrează în programul revendicativ prin care se contestă deciziile politice de la Trianon, misiune care a fost ignorată de presa română oficială și oficioasă, dar care se exprima fără perdea la toate întâlnirile acestui preot cu publicul străin, la Paris sau aiurea.
Istoricul Ovidiu Pecican pare că se trezește.
Dan Culcer
Tökés László, democraţie sau confuzie
Nu poate fi condamnat Tökés László nici măcar în glumă pentru că ţine la maghiari şi la destinul lor istoric. Maghiar fiind, la ce sau la cine ar fi de aşteptat să ţină? Există, desigur, moduri de a-ţi iubi poporul, naţiunea care diferă însă. O vedem şi în rândul românilor.
Există unii oameni care, fluturându-şi pretenţia de mari iubitori ai naţiunii, sunt gata să îi sacrifice acesteia prezentul - cu viitor cu tot -, rezumându-se fără scrupule la invocarea clişeistică a trecutului glorios şi a figurilor sale. Alţii, mai decenţi, socotesc că soluţia cea mai bună când îţi iubeşti patria ar fi să te străduieşti ca prin propriul comportament şi prin activitatea ta acasă, la serviciu şi în societate să îi aduci acesteia mai multă prosperitate şi mai mult prestigiu.
Trebuie spus că ambelor categorii le pasă, într-un fel sau altul, de ceea se întâmplă cu naţiunea din care fac parte. Există însă şi o altă clasă de oameni - parcă în expansiune în ultima vreme - care, croncănind sforăitor şi patriotic când e să astupe gura cuiva şi înjurându-şi fără perdea ţara în public de câte ori au impresia sau certitudinea că le stă în calea dorinţelor foarte personale vreun obstacol, îndată ce părăsesc teritoriul României se străduiesc să îşi ascundă cât mai degrabă identitatea, îşi „uită" ca la comandă limba natală şi se „resorb" de urgenţă - mai iute decât vor băştinaşii locului să accepte - în masa populaţiei de la noul domiciliu, dispreţuindu-şi pe faţă, fără perdea, conaţionalii şi valorile pe care, acasă fiind, le fluturau sau le plecau în ţărână, după cum le venea cel mai bine la socoteală.
De la ultima categorie de inşi pomeniţi aici, detestabili după gustul meu, mă aştept la neînţelegere în privinţa motivaţiilor episcopului Tökés László. De la ceilalţi, nu; pentru că ar însemna să îşi submineze propriile poziţii şi să invalideze dreptul de principiu al oricui de a-şi apăra cu onestitate convingerile.
Recunoaşterea îndreptăţirii cuiva de a-şi pleda poziţiile nu înseamnă însă, desigur, acordul şi cu conţinuturile pe care respectiva persoană le exprimă. M-aş aştepta totuşi ca înaintea verdictelor şi a suspiciunilor, îndreptăţite sau nu, să se înşiruie nişte contraargumente chibzuite, rezonabile şi, pe cât posibil, raţional formulate, dacă există. A-l înjura, pur şi simplu, pe Tökés László după ce l-ai trimis în Parlamentul European, unde te reprezintă, denotă, pur şi simplu, incapacitate de înţelegere a unor lucruri simple. Însuşi înaltul oficial european ştie că fără voturile unor români - destui, de altfel - nu s-ar fi văzut în fotoliul de parlamentar european, drept care nici domnia sa nu se arată intratabil cu românii, cum spune legenda naţionalistă, ci cheamă la o tratare altminteri a maghiarimii din România. Şi de ce nu ar face-o, când liderii opoziţiei noastre - români get-beget - cer, ei înşişi, un alt tratament pe seama tuturor românilor? Românii da, iar maghiarii ba? Frumos proiect democratic.
Tökés László spunea totuşi ceva interesant: „Dacă am pierdut teritoriu [noi, maghiarii - n. O.P.], cerem în schimb drepturi, inclusiv dreptul la autodeterminare naţională limitată, dreptul la toate tipurile de autonomie". Argumentarea pare serioasă la prima vedere. Dar apoi te întrebi în ce fel au pierdut maghiarii din România teritoriu şi vezi că nu e aşa. Vorbeşte cumva europarlamentarul trimis de România în PE în numele statului maghiar? Ar fi singura explicaţie, căci numai acesta asumă moştenirea statului austro-ungar, destructurat oficial prin sistemul păcii de la Versailles. Altminteri, maghiarii nu au pierdut Transilvania, în care locuiesc pe mai departe cu depline drepturi cetăţeneşti.
Ca să ceri drepturi într-o democraţie nu ai nevoie de argumente teritoriale. Prin însuşi statutul său democratic, o societate îndreptăţeşte cele mai nobile şi mai largi aspiraţii de libertate, dacă ele sunt asumate împreună cu obligaţiile şi responsabilităţile ce rezultă din însăşi natura tipului de opţiune societală şi a regimului politic menţionat. Este însă mincinos să susţii că ai pierdut teritoriul locuit de membrii comunităţii tale, când acest lucru se poate verifica prin simpla vizită a oricui în locurile către care se arată cu degetul. Nimeni nu a deportat maghiarii din aşezările lor şi nici vreo „curăţare etnică" - Doamne fereşte! - nu a avut loc.
Cauzele menite să aducă un plus de beneficii democratice maghiarilor, românilor şi oricărei comunităţi ar fi mult mai bine servite dacă s-ar renunţa la retorica şi la clişeele altor epoci şi roluri. Că o vrea sau nu o vrea, Tökés László este unul dintre eroii revoluţiei române, nu a celei maghiare din 1989. Că îi place sau nu, el a acceptat postura de reprezentant al României în PE, nu al Ungariei. Că place sau nu, reprezentanţi legitimi ai principalei organizaţii politice maghiare participă de ani buni la conducerea României şi la gestionarea treburilor publice într-o manieră, în linii mari, civilizată şi relativ constructivă.
Mai sunt multe de făcut şi pentru maghiari, şi pentru români. Dar, sincer vorbind, nu sunt astăzi mulţi maghiari - iar români nici atât - care s-ar înrola sub flamurile lui Viktor Orbán sau ale vreunui kossuthism recidivant. Suntem împreună într-o Europă comună pe care nu este deloc obligatoriu să o compromitem prin filosofii politice care s-au dovedit utopice chiar şi atunci când erau la modă, cu o sută şi cincizeci de ani în urmă...
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
1594 VIZUALIZARI | COMENTARII 26
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu